Idei în lucru: arta ca spaţiu public şi poetica formulei

Forţat de împrejurări fericite, adică de ediţia 2010 a tîrgului de carte Gaudeamus, care a avut loc săptămîna trecută, am citit peste rînd, în regim de urgenţă (pentru a participa, în prezenţa autoarei, la o masă rotundă), o carte aparte, pe care v-o recomand cu insistenţă: Marie Darrieussecq, Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura (P.O.L., 2010; Pandora M, 2010, traducere de Doru Mareş).

Îmi place foarte mult titlul Raport de poliţie, de a cărui literalitate autoarea lui nu profită, dar care îmi reaminteşte faptul că relaţiile dintre noi sînt, de fapt, de cele mai multe ori, nişte raporturi de poliţie, nişte raporturi poliţieneşti. Ori de cîte ori punem întrebarea de bază a ontologiei metafizice "Ce este?", "Cine ce este?", noi facem în mod spontan poliţie. Întrebarea de(spre) esenţă, de fiinţă, este poliţie. Modurile noastre de raportare la alteritate, adică la artă, la alteritatea ca supremă artă, sînt raporturi de poliţie, căci noi vrem să ne legăm unii pe alţii de nişte identităţi sigure, să ne îngropăm în nişte identităţi certe: "Nu mişcă nimeni!"

Raport de poliţie este un manifest de incorectitudinea literară, important şi pentru că face o legătură transcontinentală încă neoperată între gîndirea marii generaţii deconstructiviste sau a "celeilalte metafizici" (Derrida, Deleuze, Foucault) şi literatura gulagului din Estul Europei: cele două sînt mai mult decît congruente, de fapt nu pot fi înţelese una fără alta, se sprijină şi se consolidează reciproc.

Tocmai de aceea, într-un mod menit a oripila, a scandaliza, Marie Darrieussecq îl preferă pe Varlam Şalamov lui Alexandr Soljeniţîn: primul onorează cu adevărat literar oroarea gulagului, pe cînd cel de-al doilea îl povesteşte într-un stil necutremurat, conservator, de parcă, de fapt, nu s-ar fi întîmplat nimic.

Întregul anticomunism românesc, dar nu numai, se închină la Soljeniţîn, dar abia dacă îl menţionează pe Şalamov.

Percepeţi sămînţa de scandal? Simţiţi "incorectitudinea", adică dreptatea?

Dacă nu, nu.

La fel de folositoare mi se pare şi insistenţa lui Marie Darrieussecq pe ficţiune, într-un moment cînd, în literatură şi despre literatură, domneşte confuzia anume întreţinută a (ideologiei) poveştii. Importantă, adică periculoasă, în literatură şi, din literatură, pentru societate, nu este povestea, ci ficţiunea. Între cele două nu este doar o diferenţă de accent. Aş avansa, chiar, ideea că povestea este menită a controla, a încercui, a conţine "puterile ficţiunii", aşa cum le spune Marie Darrieussecq.

O altă concepţie despre carte: cartea nu ca poveste unitară, ci ca toolbox. Şi lectura nu ca act pasiv, estetic, ci ca întrebuinţare şi colaborare, cooperare, ca act colectiv, ca producţie-împreună, de socius în primul rînd.

La un moment dat (p. 262, ed. fr.), autoarea vorbeşte de "spaţiul public al romanului", ajutîndu-mă să avansez în tranşarea unei probleme cu a cărei lămurire mă zbat de mai multă vreme: arta nu este în spaţiul public, ci este ea însăşi şi ca atare spaţiul public. Spaţiul public nu (pre-)există, ci se creează. În pofida artiştilor înşişi - care, oricît de dezgheţat "contemporani", continuă, de multe ori, să gîndească şi să se exprime în cel mai dualist-tradiţionalist mod cu putinţă, în numeroase cazuri arta lor izbutind tocmai în ciuda lor, trădîndu-i, scăpîndu-le, altfel spus, benefic -, problematica, deja abuzată, a spaţiului public şi a "intervenţiilor" în spaţiul public este prost pusă şi fals concepută. Numai arta este spaţiu(l) public. Iar societatea nu se poate face (opera, produce) decît cu artă, ca artă. Arta e societatea însăşi, în cel mai imanent mod cu putinţă, împotriva oricărei transcendenţe ca sursă de putere.

Şi mă întorc la atît de "incorecta" diferenţă operatorie Şalamov / Soljeniţîn.

Simt nevoia unui nou mod de lectură şi a unei noi critici literare şi critici de artă. Nu una care să studieze stiluri şi, cel mult, procedee, ci una care să releve invenţia de formule.

Prin termenul de formulă mă gîndesc nu atît, sau nu numai, nu cu exactitate la utilizarea lui de către Deleuze în legătură cu celebra formulă "I would prefer not to" a lui Bartleby, ci la invenţii tehnetice, care, adică, semnalează în ordine literară, prin noi procedee, soluţii sau formule de existenţă, de raportare, de concepere a relaţiilor şi a realului, de performare a sinelui.

Rezum: arta e spaţiul public (sau, mai exact, şi mai fin, spaţiul public se creează între artă şi om, prin apel semiotic la utilizare, la cooperare, la realizarea de "colective" operative), cărţile sînt cutii cu scule destinate nu unei lecturi pasiv-estetizante, care neutralizează arta tratînd-o ca decorum, ca ornament burghez, ci ca mod etic de producţie de subiectitate, adică de "resingularizare", cum spunea Guattari.

Imediat-viitoarea critică literară şi de artă va trebui să releve formule, adică invenţii tehnetice (tehnice, adică etice) izomorfe estetic şi existenţial.

Dar lucrul la "Noul Organon" este abia la început. Raportul de poliţie scris de Marie Darrieussecq constituie o bună resursă, pe care am vrut s-o semnalez ca atare.

Lucrăm cu arta. Deci cu artă.