Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Mass-miezuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Salata TV revine în meniul zilei


Florin Dumitrescu

10.01.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La începutul anilor '90, cînd televiziunea era încă instituţie de stat, era moda marilor show-uri-salată, cu grămezi invitaţi. Să pomenim în treacăt Ceaiul de la Ora 5 al Marinei Almăşan: nu insistăm, nu din dispreţ pentru divertisment, ci pentru că, în cadrul formatului propus, era o emisiune corectă, chiar de succes: la Marina era întotdeauna respectat celebrul "desfăşurător" , a cărui umbră ameninţătoare genera suspense şi dinamism, ajungînd el însuşi un personaj, unul misterios şi bizar (mai mult chiar decît inevitabilul profesor Cazimir, liber-schimbistul, un microbist al lui Caragiale cu acelaşi enthousiasmos cu care fanii lui Elvis îşi geluiesc boldanele şi perciunii); emisiunea avea vârfurile ei, momentele ei de prospeţime, uneori chiar de fantezie...

Să ne oprim însă la alt corifeu al utecismului costineştian, Mihai Tatulici. Salatele televizuale ale lui Tatulici aveau năstruşnicia de a pune laolaltă într-o aceeaşi ediţie pe un Pleşu, un Paler şi un Liiceanu, alături de vreun genialoid autodidact cu 'j-de brevete de invenţii, care îi extermina pe toţi ceilalţi cu mitraliera lui de cugetări abisale, lapalisade năucitoare, poeme tîmpeşte filozofice...
- Glasul poporului, dom'le, ia uite inteligenţa frustă, nativă, în acţiune... - Da, dom'le, căci ce e oare democraţia, decît să vină un strungar cu lecturi din Kant şi să năucească sfatul înţelepţilor în ditai plenul lui... Asta era morala negrăită, dar sugerată, a dialogurilor tatuliciene, asta era ceea ce spuneau şi credeau mulţi români simpli, a doua zi, la micul comentariu de-o cafea.

La Tatulici se puneau totdeauna la bătaie teme grandioase, legate de fiinţa naţională, destinul neamului, fatalitatea românităţii etc., niciodată însă îndeajuns dezbătute, necum elucidate... dintr-o funciară lipsă de timp, dintr-o permanentă improvizaţie a discuţiei. La Tatulici lupta cu desfăşurătorul era mereu cîştigată... prin totala neglijare a vrăşmaşului. La Tatulici important era să se bifeze ordinea de zi a chestiunilor, bogata listă a invitaţilor şi cît mai larga reprezentativitate socială a acesteia. Impresia asupra telespectatorului trebuia să fie aceea de forum deschis, de controversă rodnică, de mare arenă a înfruntării spiritelor... În realitate, concentrarea de materie cenuşie de pe o parte a canapelei servea la obţinerea unui rezultat cît mai mediocru, prin ponderarea cu imbecilitatea din capătul opus... Ac al balanţei – ceremoniosul maestru Tatulici. Smerit ca un pustnic în faţa gravităţii problemelor în chestiune, dar îndeajuns de locvace pentru a domina dezbaterea şi a-şi orienta argumentaţia, Tatulici nu îşi ducea niciodată raţionamentul pînă la capăt, dar, consecvent principiului "democratic", nu-i lăsa nici pe alţii s-o facă... Emblematică pentru spiritul Tatuici-show-ului este imaginea microfonului care nu merge. Acesta nimerea, fatalmente, la interlocutorul care ar fi avut cele mai multe de spus. - Ah, probleme tehnice... - venea mereu scuza către cel oprit în mijlocul discursului. Motivaţiile şi bîjbîielile fragmentau, diluau, deviau dezbaterea. Învingători erau poate doar cei al căror mesaj se putea rezuma la o lozincă, la un cuvînt, la un zîmbet... Ar fi tendenţios să spunem că Tatulici privilegia un anumit politician. Se poate spune cel mult că aveau ca obiectiv predilect consensul, concordia naţională, "liniştea noastră"...

Din punct de vedere stilistic, emisiunea era un lung anacolut. Iar din punct de vedere logic, o entimemă: un raţionament eliptic, cu concluzii sugerate, pe cît de vagi, pe atît de insidioase.

Modelul Tatulici a fost mult timp abandonat. Oricîte metehne i-am găsi lui Tucă, genul său de talk-show minimalist, cu invitaţi cît să-i numeri pe degetele de la o mînă, cu dezbateri centrate pînă la epuizare pe unul şi acelaşi subiect, cu neajunsul repetiţiei, dar cu garanţia desluşirii,... ba chiar cu surpriza rezolvării unor false conflicte între părţile prezente – a constituit o schimbare necesară. Acolo unde Tatulici aburea, Tucă lămureşte.

Însă, mai nou, în chiar continuarea show-ului lui Tucă, pare să se reediteze un format de emisiune foarte asemănător cu bîlciul TV al lui Tatulici. Şi îl girează nu un fost UASCR-ist cu nostalgii costineştene, ci un om a cărui figură a ajuns să semnifice libertatea. De ce se dedă Gheorghe la jocul aburirii, al bifării superficiale de chestiuni primordiale, al zburdatului fuşărelnic printre teme fundamentale? De ce aceeaşi mare tribună, de largă reprezentare, în care se discută totul fără a se spune în definitiv nimic? De ce aceeaşi relativizare a valorilor, de ce acelaşi blender uniformizant de idei primite şi informaţii nedigerate? Şi de ce la pupitru tocmai Andrei Gheorghe, cel care tocmai începuse să se profileze ca un model de conştiinţă clară, nealterată? Poate că într-o zi vom şti...


(articol preluat din suplimentul LA&I din 8 decembrie 2003)

Scrie un e-mail autorului la [email protected].
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer