Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În spate


Mihaela Iancu

09.12.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E ciudat să ieşi cu zece femei în oraş. Cum m-am aşezat şi le-am privit pe toate, aşezate de-a lungul celor trei mese unite, am simţit că ceva lipseşte.
 
Oricum, eram fericită că intrasem să ne încălzim. Alergasem prin zăpadă după cadouri mai bine de trei ore. Şosetele mi se udaseră în cizme, îmi îngheţaseră degetele prin mânuşile de lână şi tremuram de frig.
 
Barul era aproape gol, mirosea a portocale şi scorţişoară, iar chelneriţele vorbeau în spatele încăperii ceva ce nu puteam auzi din cauza televizoarelor care difuzau meciuri de rugby pe Eurosport şi explozii premeditate pe Discovery Channel.
 
Am comandat unsprezece căni de vin fiert pentru noi şi un ceai de fructe pentru Dani, fratele Cristinei. Ea venise cu ideea să ieşim toate, cum la birou "nu mai apucăm nici măcar să ne fumăm ţigările împreună".
 
Dani avea nouă ani. Stătea în stânga mea şi mă întrebam ce ar crede dacă l-aş pupa din senin. Îl văsuzem în magazine cum plimba un laser pe hainele mele. Stătea tolănit în scaun, cu gura întredeschisă şi privirea absorbită de arhitectura podurilor peste ape şi amplasarea proiectilelor.
 
Mă aşezasem în capătul mesei dinspre uşă, la un loc cu nefumătorii. Plănuiam să miros îndelung aburii vinului, să-l beau încet şi să nu vorbesc prea mult. Andreea era singura din grup care mă interesa de fapt, dar ea era fumătoare, aşezată chiar în faţa mea, la trei mese distanţă. Era ca mine, ceva în plus şi altceva în minus.
 
Apoi au început ele două.
"Doamne, cât e de bine.", a spus Eleonora. "Acum trei ani nici măcar n-aş fi putut să mă bucur de ninsoarea asta. Sau de cana asta cu vin. De fapt, ce spun eu?, n-aş fi putut să mă bucur de nimic."
"Îmi amintesc.", i-a răspuns Flavia. "Aproape orice moment de relaxare era pentru tine o pierdere de vreme. Tot timpul erai pe fugă. Aşteptam câteodată cinci minute să ne aducă nota de plată la prânz şi din astea cinci, în trei te plângeai că ai fi putut să mai scrii zece rânduri în rapoarte. Ieşeai cu noi la film, dar repetai mereu câte ai de făcut acasă."
"Ştii ce cuvânt foloseam cel mai des pe-atunci? Trebuie. Trebuie, trebuie, trebuie. Totul trebuia."
 
Vorbeau cum vorbeşti despre ceva intim de care eşti mândru pentru că între timp s-a vindecat.
 
Cotul meu îl atingea pe-al Eleonorei, dar jur că nu vroiam să aud. Încercam să văd ce vede Dani. El trebuie să fi privit lucrurile curat.
"Ştii ce însemna asta, nu?"
"O, da. După trei ani de terapie personală, ştiu."
Le-am auzit pe amândouă odată.
"Control."
Apoi au râs îndelung.
 
"Şi eu am asta." Flavia vorbea afectat. Îi plăceau mult consoanele. Şi mie îmi plac, trebuie să recunosc. Sunt dure.
"Vreau să zic, au fost situaţii în viaţa mea pe care nu le-am putut controla, care m-au marcat.", a mai spus, "iar acum încerc să recuperez ori de câte ori am ocazia. Pur şi simplu nu pot să mă stăpânesc."
"Am avut o mască toată viaţa. Nu puteai să ajungi la mine. Nimeni n-avea voie dedesubt."
"Autocontrol, Eleonora."
"Autocontrol, da. Iar după divorţ, când David m-a văzut pentru ultima oară, mi-a spus, «Şi poate aş fi putut să fiu ce aveai tu nevoie. Numai dacă aş fi ştiut. Dar nu m-ai lăsat niciodată.» Nu cred că am urât pe nimeni până în minutul ăla. Şi nu cred că a fost cineva care să mă facă să simt un regret mai mare. Adică, să-mi pună oglinda aia în faţă. Aşa. Atunci."
 
Îl priveam pe Dani. El se uita la norii de praf care zguduiau pământul pe distanţe de zeci de kilometri. Nu era un bărbat încă şi puţine lucruri sunt la fel de incitante ca un băiat în care încerci să ghiceşti bărbatul de mai târziu. Puţine lucruri sunt mai incitante decât neputinţa.

"Da, dar una e ce ai nevoie şi alta e ce-ţi doreşti.", i-a spus Flavia. "Mi-a luat ceva să înţeleg diferenţa."
"Exact. Ştii ce m-a durut cel mai tare? Că nici eu nu mă întrebasem vreodată de ce am nevoie. Ştiam doar ce-mi doresc. O, cât de bine ştiam. Şi îi reproşam mereu că nu e ce-mi doresc. Mă rog, îi reproşam e un fel de-a spune. Toate reproşurile erau tăcute. Trebuia să ghicească."
Eleonora râde forţat. Dar cine sunt eu să judec? Înghit şi iar înghit şi n-are nicio legătură cu vinul.
 
"Tipul ăsta, ultimul, pe care l-am dat de patru ori afară din casă, putea să-mi dea ce aveam nevoie. Ce-mi doresc eu însă..."
Sunt chiar în dreapta mea. Parcă îmi şoptesc mie la ureche, dar tocmai de-asta, îmi interzic să întorc privirea.
"Ce-mi doresc eu", spune Flavia, "nu se poate. Şi nu pentru că ar fi imposibil, ci pentru că mă comport ca şi cum doar realitatea e de vină. Eu vin cu imaginea făcută şi nimic din ce mi se oferă nu e exact ca acolo."
 
Tot ce vroiam era să mă încălzesc şi să beau o cană cu vin. N-ai voie să vorbeşti despre lucrurile astea în public. Nu ştii cine stă lângă tine. Nu ştii prin ce trece el.
 
"David nu era ce-mi imaginasem eu." Aud cana Eleonorei cum cade cu zgomot pe masă. "Cred că e mai frustrant să-ţi dai seama că femeia ta, chiar dacă a avut cele mai sincere intenţii, nu te-a iubit pe tine, ci doar o fantezie de-ai ei, cu chipul tău."
 
În curând, gurile nu se mai deschid decât pentru câte un fum. Toţi ochii de la masă se îndreaptă spre Eleonora şi Flavia. Fumătoarele micşoarează ochii şi încearcă să înţeleagă ce aud din colţul lor. Într-un final o aud pe una dintre ele spunând:
"Oh, ce bine că m-am aşezat aici. Acolo se vorbeşte de chestii serioase. N-am nevoie de aşa ceva în seara asta. Hai, fetelor, să mai comandăm un vin."
Şi câteva ridică mâna spre chelneriţe.
 
O văd pe Andreea cum citeşte pe buze. Ştiu că ea ar vrea să fie pe scaunul meu. O fixez şi încerc să-i spun "Numai zii ceva. Îndreaptă lucrurile." Nu ştiu drept cine o iau.
 
"Mă bucur că pot să vorbesc despre toate astea acum.", aud din dreapta. "Acum trei ani, credeam că tăcerea poate să însemne doar virtute."
 
Dani are obrajii rumeni. De un lucru sunt aproape sigură, sau poate că doar i-l doresc cu adevărat. "Să nu complici lucrurile" vreau să-i spun.
În schimb, mă apropii de urechea lui şi îl întreb "Vrei să ne batem cu zăpadă?"
 
Îl văd cum se ridică dintr-o suflare de pe scaun. Îşi îndeasă căciula pe urechi, îmbracă haina şi până termină de tras mănuşile pe degete, eu deschid uşa barului şi îl aştept cu mâna pe clanţă.
"Cris, mă duc până afară.", anunţă şi porneşte spre mine.
Bocancii tropăie pe parchet. Îi zâmbesc. Îmi răspunde în colţul buzelor, apoi se opreşte în prag, cu ochii la ninsoare.
"Oaaaaaaaaaa.", spune.
Aveam în faţă tot binele din lume.
 
Rămân câteva secunde neclintită, atât de uşurată că am întors spatele.
Apoi îl cuprind şi-l trântesc în zăpada neatinsă.
În sfârşit, îl strâng în braţe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer