Uită

Uită răsuflarea fierbinte a serii în care am pribegit prin oraşul îngheţat
Uită liniştea aceea vrăjită care ne conducea paşii în afara lumii
Uită de rătăcirea noastră prin locurile atât de cunoscute pe care le descopeream atunci pentru prima oară
Ca nişte nou născuţi
O cochilie transparentă ne ocrotea, ne menţinea în afara timpului
Pe lângă noi curgeau trecătorii, clădirile, caldarâmul, sunetele, culorile ca o lavă
Eram ultimii oameni de pe pământ, primii, singurii
Cerul reflecta ritualic gesturile noastre ca o oglindă fidelă
Uită
Te-ar durea prea tare
 
Lasă-mă doar pe mine să îmi amintesc
Degetele tale îngheţate răsucind stângaci o ţigară
Ochii tăi decantând tristeţi din antichitatea sufletelor
Duhurile copilăriei mijindu-ne în colţul buzelor ca un surâs îndepărtat
Ecourile febrei care ne leagă misterios unul de altul, umbrele tuturor chipurilor sub care ne-am întâlnit
Cum ar fi chipul unui dor anume sau muzica de dincolo de muzică
Uită numele arborilor şi păsărilor şi focilor care am fost şi încă mai suntem
Pentru că aici şi acum nu ne e dat să fim decât nişte mimi cabotini ai propriilor fiinţe
Pentru că e prea târziu şi prea devreme
 
Uită pentru că tu nu ai voie să suferi,
Şi trebuie să îmi împlineşti toate dorinţele
 
Uită
Seminţele fericirii care ni se aprindeau în palme la fiecare atingere
Încearcă să uiţi dacă poţi
Sau nu uita
În orice caz adu-ţi aminte de mine aşa cum îţi aminteşti fiorii ploii în zilele toride
Sau gustul unei melodii pe care o porţi în tine dintotdeauna
Şi care îţi năvăleşte în auz pe neaşteptate
Adu-ţi aminte de mine ca şi cum aş fi mâna cu care desenezi în aer
Conturul melancoliei
Adu-ţi aminte de mine ca şi cum aş fi copilul din tine
Ca şi cum aş fi totuna cu sâmburele dorinţelor tale, cu miezul tăcerilor tale,
Ca şi cum aş fi vocea care te adoarme vorbindu-ţi despre dragoste în surdină
Ca şi cum aş fi totuna cu întunericul ocrotitor care îţi destramă gândurile în somn
Ca şi cum aş fi vântul dimineţii care îţi deschide fereastra
Adu-ţi aminte de mine ca şi cum aş fi vioara ta
Nici nu sunt altceva, oricât de neverosimil îţi pare
 
Adu-ţi aminte de mine ca de-o soră geamănă
Ca să îţi dai seama de frumuseţea ta
Şi iubeşte-mă ca să te poţi iubi întotdeauna...
 
În rest uită ce s-a întâmplat
În seara aceea ploioasă, timidă, suavă
Când am stat unul în faţa celuilalt dezbrăcaţi de toate pieile sub care ne-am târât prin lume
 
Uită tot ce ai râvnit să trăim în camera obscură în care timpul ne ţine prizonieri
Acolo sunt doar stări sortite destrămării,
Gesturi devorate de contradicţii, zgomote, aparenţe, iluzii
Sunete care se învârtesc în cerc ca nişte trepte ovale care nici nu urcă nici nu coboară
 
Noi nu ne-am întâlnit niciodată, n-am mers niciodată pe străzi împreună, nu mi-am înfipt niciodată unghiile în carnea ta la despărţire
Pentru că sunt cu tine în permanenţă
Undeva înăuntru
Îndrăgostită pentru totdeauna de singura ta umbră adevărată...
 
Asta poţi să ţii minte...

Intermezzo
Mă adresez ţie mereu într-o limbă interioară pe care o descopăr şi eu, uimită, ca fiind cea mai a mea dintre toate posibile...