Adevărul despre fete

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.


Am devenit prietene la cataramă în tabăra din clasa a şaptea; şapte zile chinuitoare de frig, umezeală, foame şi lipsă de confort, menite să ne ajute să ne "descoperim". Noi două am primit sarcina de-a găti împreună (sunt convinsă că era o altă găselniţă de-a profesorilor care voiau să legăm prietenii cu toţi duşmanii noştri) şi ne-am împrietenit de-adevăratelea luptându-ne în fiecare seară să facem ceva comestibil din puţinele produse pe care le-aveam la îndemână, obligate să facem faţă protestelor constante şi extrem de gălăgioase ale colegilor noştri. Am fost impresionată de capacitatea lui Carly de-a lua totul în glumă şi de-a trata orice reproş, sau plângere cu o admirabilă doză de bună dispoziţie. Iar Carly mi-a spus mai târziu că a fost impresionată de tenacitatea mea, de hotărârea mea neclintită de-a încerca să facem tot ce putem cu ce-aveam la dispoziţie. I-a plăcut faptul că nu mi-am încetat niciodată, noapte de noapte, eforturile de-a pregăti o masă decentă, deşi amândouă ştiam că era imposibil.

Rachel s-a aşezat pe podea, lângă mine şi am cuprins-o cu braţul pe după umăr.
- Acelaşi vis? am întrebat.
- Da.
- Rachel tot are visul ăsta îngrozitor, i-am explicat lui Carly. Vede o fată care i se pare foarte cunoscută, iar fata îi zâmbeşte, aşa că se duce la ea.
- Şi cu cât mă apropii mai tare, continuă Rachel, cu-atât mai familiar îmi pare chipul ei. Mai întâi sunt foarte bucuroasă şi entuziasmată s-o văd. E ca şi cum aş iubi-o foarte mult, ca şi cum aş şti-o de undeva. Dar, pe măsură ce mă apropii, încep să mă gândesc că poate fata asta nu e de fapt aşa de prietenoasă şi că are ceva foarte rău în ea. Iar apoi, când sunt chiar în faţa ei, văd că, de fapt, sunt eu, că are faţa mea, şi dintr-o dată ştiu ce-nseamnă chestia asta. Să-mi văd propria faţă aşa. Înseamnă că o să mor şi mi se face dintr-o dată o frică... şi încerc să mă întorc şi să fug de fata asta... dar ea începe să zâmbească, un zâmbet de-a dreptul oribil, malefic. Iar eu încerc să fug şi ea râde, şi râde şi bine-înţeles că nu pot să fug. Iar apoi mă trezesc.

Rachel a privit-o pe Carly şi a ridicat din umeri.
- E foarte înspăimântător, ştiu că nu sună aşa de rău, doar că, în vis, sunt atât de sigură c-o să mor. Fata asta, fata asta care seamănă cu mine e un fel, un fel de mesager al morţii.
- Sună absolut îngrozitor, se înfioră Carly, nici nu-i de mirare că te sperii.
- De ce nu te-ntinzi tu la mine în pat, i-am zis lui Rachel. Încearcă să adormi. Mâine ai şi repetiţia aia mare, aşa că trebuie să te odihneşti.

Rachel s-a urcat la mine în pat. I-am tras păturile pe ea, am pupat-o pe frunte şi m-am aşezat înapoi pe podea, lângă Carly.
- Deci? m-a înghiontit Carly. Zi mai departe, te rog.
- Nu, am scuturat eu din cap şi zisei în şoaptă, ai răbdare până adoarme Rachel.
- Ştiu despre ce vorbiţi, zise Rachel din pat, în surdină. Ştiu că vorbiţi despre băieţi şi alte chestii d-astea. V-am auzit când am intrat. Nu vă opriţi din cauza mea. Nu-mi pasă. Pe cuvânt. Nici măcar n-am să ascult.

Carly înălţă din sprâncene ca şi cum ar fi vrut să-mi zică "Vezi? Nu-i nicio problemă!".
- Promiţi? Am zis. Promiţi să nu asculţi ce vorbim, Rach?
- De-abia mai pot să-mi ţin ochii deschişi, a răspuns. O să adorm înainte să scoateţi două vorbe. Şi nu-mi pasă ce vă faceţi tu şi cu Will. Crede-mă. E pur şi simplu scârbos.

Aşa că i-am povestit lui Carly ce s-a întâmplat între mine şi Will. I-am zis aproape totul, cât mai repede şi mai în şoaptă cu putinţă, ca să nu audă Rachel. Mă rog, i-am povestit chestiile fizice, dar nu şi ce ne-am spus unul altuia. Nu i-am spus cum am râs de încântare şi bucurie, cum ne-am şoptit cuvinte tandre şi ne-am jurat c-o să fim mereu împreună. Mult mai mult decât ceea ce se întâmplase fizic între noi, cuvintele de dragoste pe care le schimbaserăm erau ceva sfânt şi le-am păstrat numai pentru mine.


A doua zi, ne-am întâlnit cu Rachel după repetiţia ei de pian. Începuserăm de curând să bem cafea şi nimic nu ne făcea mai multă plăcere decât să intrăm într-o cafenea şi să stăm cu câte-un cappuccino în faţă cât de mult puteam - studiindu-i pe ceilalţi clienţi şi bârfindu-ne prietenii. Părea o chestie de oameni mari, dar spre deosebire de toate celelalte chestii de genul ăsta pe care începuserăm să le gustăm - petrecerile şi alcoolul şi tot ce avea legătură cu băieţii - asta era o treabă sigură şi confortabilă. Nu era nimic secret, sau ascuns la ea şi nu trebuia să impresionăm pe nimeni, nu era nevoie de nicio reprezentaţie, de nicio mască. Puteam fi noi însene.

Am luat-o pe Rachel cu noi la cafenea, lăsând-o să ne povestească cât de entuziasmată era de concertul pe care avea să-l susţină. Ceilalţi muzicieni erau fabuloşi şi se-nţelegeau de minune asupra modului de interpretare a piesei. Îmi făcea plăcere să vorbesc despre concert pentru că mă interesa subiectul, pentru că iubeam şi înţelegeam muzica, dar şi pentru că mă bucura întotdeauna s-o văd pe Rachel animată şi vorbăreaţă. După o vreme însă, mi-am dat seama că Carly se plictisea, ochii îi fugeau în toate părţile şi începuse să bată darabana cu degetele în masă.
- Carly, am zis. Hello? Te plictisim de moarte?
- Oh, doamne, îmi pare rău.

Rachel şi-a dus mâna la obraz, care se înroşise deja.
- Turui întruna despre chestia asta, nu-i aşa? Doar că e aşa de interesant! Scuze, hai să schimbăm subiectul!

Carly expedie scuza lui Rachel cu o scurtă mişcare a capului:
- La ce oră trebuie să ajungi acasă?
- N-am o oră anume.

M-am uitat perplexă la Rachel:
- Dar nu trebuie să studiezi?!

Rachel s-a uitat la ceas:
- Ba da, dar e de-abia patru şi-un pic. Am timp destul.
- Îi ştii pe Jake şi pe Ross şi pe tipii ăia care stau cu ei?

Carly s-a uitat la mine şi am ştiut din modul în care zâmbea că avea un plan în care n-aş fi vrut să fie implicată şi Rachel.
- Mda.

Îi ştiam vag. Învăţau la şcoala de băieţi şi erau cu un an mai mari decât Carly şi decât mine. Erau într-o formaţie şi se ştia despre ei că-s nebuni rău şi extrem de populari.
- Au repetiţii cu trupa în după-amiaza asta. În vechiul şopron. Mă rog, cred că trebuia să fie o repetiţie, dar s-a cam transformat într-un chef. Se pare că vin destui. Adică, cam toată lumea din clasa a XI-a şi-a XII-a. Ştii şi tu, muzică, beri şi alte chestii. Ar trebui să fie mişto.

Am scuturat din cap.
- Nu cred, nu azi.
- Haai, de ce nu? a zis Rachel. Mi-ar plăcea la nebunie să văd trupa.
- Sunt mai mari ca noi, Rach. O să bea şi-o să facă tot felul de chestii. N-o să te simţi de loc în largul tău.
- Dacă-i şi muzică, n-o să am nicio problemă.
- Nu. Hai, mai bine, acasă!
- Hai, Katie, te roog! Mergem doar şi vedem trupa un pic şi dup-aia mergem acasă. Ştiu că tu crezi că nu-s decât un copil mare, dar nu-i aşa. Şi am şi eu nevoie să mă distrez un pic. În următoarele două săptămâni n-o să fac altceva decât să studiez. Muzica lor o să-mi de-a avânt, o să mă inspire. Te roog!

Pentru majoritatea celor de vârsta ei, Rachel era altfel. Nu părea să aibă nevoie de prieteni, aşa cum are majoritatea adolescenţilor. Asta nu însemna că era rece, sau că nu iubea oamenii, pentru că nu era deloc aşa. Pe cei la care ţinea, îi iubea din toată fiinţa şi le era devotată până la dumnezeu. Dar era timidă. Adunările, petrecerile, o stânjeneau şi-o făceau să se simtă nelalocul ei, şi în plus nu se pricepea deloc să facă conversaţie. Dacă era într-un loc aglomerat, iar cineva i se adresa direct, începea să se înroşească şi să se bâlbâie, dădea drumul la un şuvoi de cuvinte fără noimă şi se retrăgea în sine pentru a face cât mai clar faptul că nu voia să vorbească cu nimeni. Era atât de tăcută şi nevorbăreaţă încât, celor care nu o cunoşteau, le putea părea rece şi indiferentă. Dar dacă reuşeai să o atragi într-o discuţie, s-o faci să uite pentru o clipă de ea însăşi, te surprindea cât de multe lucruri dintre cele ce se petreceau în jurul ei observase. Avea o perspicacitate şi o înţelepciune caldă, înţelegătoare, mult peste vârsta ei. Aproape toţi cei care o întâlneau şi făceau efortul de-a o cunoaşte, ajungeau să o admire. Era singura persoană pe care am cunoscut-o vreodată complet lipsită de răutate, invidie, sau lăcomie; singura persoană pe care aş putea-o vreodată compara cu un înger.

Iar dorinţa de-a merge la o asemenea petrecere era atât de străină de Rachel, încât m-a luat prin surprindere. Mă bucuram s-o văd aşa de relaxată şi de vorbăreaţă cu Carly şi că voia să meargă şi ea la o petrecere. Am crezut că era un semnal, că începea să iasă în sfârşit din găoacea ei şi eram încântată. Voiam să se distreze. Nu dăduse niciodată semne de revoltă şi nici nu-mi trecea prin minte că o să intre-n vreo belea, aşa că n-am văzut niciun motiv să zic în continuare nu. Voia să meargă, voia să asculte muzică şi nu era nimic greşit în asta.

Fireşte că, la vremea respectivă, nu ştiam că decizia asta se va dovedi una crucială. Când lucrurile o iau razna, când se-ntâmplă o tragedie, oamenii privesc întotdeauna înapoi, încercând să găsească punctele de cotitură - acele momente importante care pun evenimentele fatidice în mişcare. Uneori e greu să găseşti un moment, sau un eveniment, o decizie anume care ar fi putut preveni o tragedie.
- Bine, am ridicat eu din umeri. Nu văd de ce nu.

Însă în ce priveşte viaţa lui Rachel, acest moment anume, această decizie banală, i-au hotărât soarta.

Citiţi un interviu cu Rebbeca James aici.