Mărturisesc că am trăit

O să spun, pentru început, că în zilele şi anii copilăriei mele unicul personaj memorabil a fost ploaia. Marea ploaie australă, căzând ca o cascadă de la Pol, din cerul Capului Horn până la graniţă. Pe acest hotar sau vest îndepărtat al ţării mele, am apărut eu: pentru viaţă, pământ, poezie şi ploaie.

Călătorind mult, am senzaţia că această artă de a ploua - exercitată cu subtilă şi teribilă forţă în Araucanía mea natală - s-a pierdut. Luni întregi, ani de-a rândul, ploua. Picuri de ploaie cădeau ca nişte ace lungi de sticlă ce se spărgeau de acoperişuri ori se izbeau ca valurile transparente în geamuri, iar fiece casă era o corabie ce atingea anevoie portul în acel ocean hibernal.

Ploaia aceasta rece din sudul Americii n-are rafalele impulsive ale ploii fierbinţi ce se abate ca un bici şi lasă în urmă, când încetează, un cer înseninat. Dimpotrivă, ploaia australă are răbdare, căzând neîncetat din cerul plumburiu.

Strada din faţa casei mele a devenit un ocean înnoroiat. În ploaie, zăresc pe fereastră o căruţă împotmolită în mijlocul drumului. Un ţăran, în ponchoul lui de lână neagră, îşi ocărăşte boii neputincioşi în atâta ploaie şi noroi.

Spre şcoală mergeam pe poteci, sărind dintr-o piatră în alta, pe frig ori pe ploaie. Umbrelele ni le lua vântul. Impermeabilele erau scumpe, mănuşile nu-mi plăceau, pantofii bălteau. N-o să uit niciodată şosetele ude încălzindu-se la foc şi pantofii înşiraţi, scoţând aburi ca nişte mici locomotive. Veneau apoi inundaţiile care luau cu totul casele celor mai nevoiaşi, ridicate pe malul apei. Pământul se cutremura, înfiorat. Alteori se zărea în munţi un moţ luminos, înfricoşător: vulcanul Llaima se trezea.

Temuco e un oraş-pionier, o urbe fără trecut, dar cu multe feronerii. Cum indienii nu ştiu să citească, feroneriile îşi scot firmele lor frumoase la vedere: un ferăstrău imens, o oală enormă, un lacăt ciclopic, o lingură cât Polul. Ceva mai departe, cizma uriaşă deasupra cizmăriei.

Temuco era un oraş dezvoltat din sudul ţării, dar după o lungă istorie însângerată.

După trei secole de luptă, împinşi de conchistadorii spanioli, araucanii s-au retras spre regiunile reci. Dar chilienii au continuat aşa-zisa "pacificare a Araucaniei", trecându-i prin foc şi sabie pe compatrioţii noştri, pentru a le lua pământurile. Toate mijloacele de luptă au fost generos folosite împotriva indienilor: praful de puşcă, colibele incendiate, ba chiar legea şi alcoolul. Avocatul s-a specializat în jefuirea pământurilor lor, judecătorul i-a condamnat când au protestat, preotul i-a ameninţat cu focul iadului. În fine, rachiul a desăvârşit anihilarea acestei mândre rase ale cărei fapte de vitejie, curaj şi frumuseţe au fost imortalizate în strofe de fier şi jasp de don Alonso de Ercilla în al său poem Araucana.

Părinţii mei au venit din Parral, unde mă născusem eu. Era o provincie din centrul ţării, cu vii şi vin din belşug. Mama mea, doña Rosa Basoalto, s-a stins din viaţă, fără a mi-o aminti, fără a şti că ochii mei au privit-o. Eu am venit pe lume pe 12 iulie 1904 şi o lună mai târziu, răpusă de tuberculoză, mama nu mai era.

Viaţa era grea pentru micii agricultori din centrul ţării. Bunicul meu, don José Ángel Reyes, avea pământ puţin şi copii mulţi. Numele unchilor mei aveau sonorităţi de prinţi din regate îndepărtate. Se numeau: Amós, Oseas, Joel, Abadías. Tata se numea pur şi simplu José del Carmen. Plecase de tânăr de pe pământul bunicului şi lucrase ca docher în portul Talcahuano, ajungând apoi lucrător feroviar în Temuco.

Era mecanic pe un tren cu balast. Puţini ştiu ce este un asemenea tren. În regiunile sudice, cu vijelii mari, şinele erau luate de ape dacă nu se punea pietriş între traversele de cale ferată. Piatra trebuie scoasă din cariere, pusă în saci, apoi fărâmată şi răsturnată în vagoane platformă. Cu patruzeci de ani în urmă, cei ce lucrau pe un asemenea tren erau nişte oameni deosebiţi. Veneau de la ţară, din suburbii, din închisori. Erau muncitori uriaşi, vânjoşi. Plata era mizerabilă şi nu li se cerea cazierul la angajare. Tata conducea trenul. Se obişnuise să comande şi să asculte. Uneori mă lua cu el. Sfărâmam piatră la Boroa, în inima sălbaticei regiuni de la graniţă, teatrul cumplitelor lupte dintre spanioli şi araucani.

Trăiam un soi de beţie în sânul naturii. Îmi plăceau păsările, cărăbuşii, ouăle de potârniche. Era o încântare să le descopăr prin râpe: pestriţe, întunecate ori strălucitoare, de culoarea ţevii de puşcă. Perfecţiunea insectelor mă uluia. Prindeam insecta numită "mama năpârcii". Acest nume extravagant îl purta cel mai mare coleopter: negru, lucios, viguros, socotit a fi gigantul insectelor în Chile. Te înfioară când se iveşte deodată pe un buştean de maqui, de meri sălbatici ori de copihue. Mă urcam cu picioarele pe carapacea ei tare şi nu păţea nimic; cu asemenea adăpost, insecta n-avea nevoie de venin.

Explorările mele îi umpleau de curiozitate pe muncitori. Au început să fie interesaţi de descoperirile mele. Cum nu era atent tata, se şi afundau în pădurea virgină şi, îndemânatici, isteţi şi mai puternici ca mine, îmi aduceau comori incredibile! Era un muncitor numit Monge. Tata îl socotea un cuţitar primejdios. Două linii adânci îi brăzdau chipul oacheş: o cicatrice verticală, provocată de cuţit şi o alta orizontală, care de fapt era zâmbetul lui alb, mucalit, şmecher. Acest Monge îmi aducea copihue, păianjeni păroşi, pui de guguştiuci, iar o dată mi-a adus coleopterul de coihue şi de luma, cea mai strălucitoare insectă din lume. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată gângania aceasta; eu doar atunci am avut parte de ea. Era un fulger înveşmântat în curcubeu. Roşu-violet-verde-galben, aşa îi strălucea carapacea. Însă fulger fiind, mi-a scăpat printre degete, şi dusă a fost în pădure. Monge dispăruse şi nu mai avea cine să mi-o prindă. Nicicând nu mi-am revenit după acea apariţie orbitoare. Şi nici pe acel prieten nu l-am uitat. Mi-a povestit tata cum a murit: căzând din tren într-o prăpastie. Au oprit trenul, dar degeaba, din el rămăsese doar un sac de oase.

E greu să vă descriu casa mea dintr-o regiune de frontieră, în anii '60.

Vecinii comunicau prin grădini şi prin curţi între ei; familiile Reyes, Ortega, Candia şi Mason îşi dădeau unelte şi cărţi, prăjituri şi torturi la aniversări, alifii pentru frecţii, umbrele, mese şi scaune.

Aceste case-pionier asigurau toate activităţile din sat.

Don Carlos Mason, american cu plete cărunte, semănând cu Emerson, era patriarhul acestei familii. Copiii lui erau creoli sadea. În casa lui Don Carlos Mason erau nelipsite două cărţi: Codul de Legi şi Biblia. Nu era un imperialist, ci un fondator original. În familia aceasta, fără ca cineva să fi avut bani, apăreau tipografii, hoteluri, măcelării. Unii fii erau directori de ziare, alţii muncitori chiar în tipografie. În timp însă, se ducea totul de râpă şi scăpătau. Doar germanii ştiau să-şi administreze bine bunurile în zona asta de graniţă.

Aşadar casele noastre păreau fie tabere, fie întreprinderi de explorare. Înăuntru dădeai peste butoaie, ustensile, hamuri şi tot felul de obiecte de nedescris.

Mereu erau camere neterminate, scări incomplete. Se vorbea întruna de continuarea construcţiei. Părinţii începeau să se gândească la universităţi pentru copiii lor.

În casa lui don Carlos Mason se dădeau petreceri mari.

La aniversări nu lipseau curcanul cu ţelină, mielul la proţap şi laptele de pasăre la desert. N-am mai gustat de ani de zile lapte de pasăre. Patriarhul cărunt se aşeza în capul mesei lungi, avându-şi consoarta alături, pe doña Micaela Candia. În spatele lui flutura un imens drapel chilian, pe care fusese înfipt cu un bold un steguleţ american. Asta era şi proporţia sângelui în venele familiei Mason; predominantă fiind steaua chiliană, solitară.

În casa familiei Mason exista şi un salon în care noi, copiii, n-aveam ce căuta. N-am aflat niciodată care era adevărata culoare a mobilelor, acoperite în permanenţă de huse albe până ce au ars într-un incendiu. Şi tot acolo era şi un album cu poze de familie. Fotografii fine şi delicate, nu mari şi colorate, ca cele apărute mai târziu în ţinutul nostru de graniţă.

Exista şi un portret al mamei: o doamnă îmbrăcată în negru, subţire şi gânditoare. Mi s-a spus că scria versuri, dar nu le-am văzut niciodată; în minte mi-a rămas doar portretul ei frumos.

Tata se recăsătorise cu doña Trinidad Candia Marverde, mama mea vitregă. E incredibil că trebuie să-mi numesc astfel îngerul ce mi-a vegheat copilăria. Harnică şi tandră, femeia aceasta avea un umor ţărănesc şi o bunătate fără margini.

De îndată ce sosea tata, ea devenea o umbră docilă, ca toate femeile acelor vremuri.

În acel salon am văzut dansându-se cadrilul şi mazurca.

Şi tot în casă se afla un cufăr cu obiecte fascinante. Pe fundul lui strălucea un papagal minunat, decupat dintr-un calendar. Într-o zi, când mama scotocea prin lada fermecată, am căzut înadins înăuntru, ca să ating pasărea. Când am mai crescut însă, am deschis sipetul în taină şi am descoperit nişte evantaie fine şi vaporoase.

Acelaşi cufăr îmi readuce în suflet o altă amintire: cel dintâi roman de dragoste ce m-a vrăjit. Erau sute de ilustrate, trimise de cineva care se semna Enrique sau poate Alberto, şi toate îi erau adresate Mariei Thielman. Ilustrate minunate. Portrete de actriţe celebre din epocă, purtând bijuterii de duzină şi uneori peruci. Sau castele, oraşe şi privelişti din ţări îndepărtate. Ani la rând m-am mulţumit doar cu pozele, dar pe măsură ce creşteam, descifram mesajele de amor, cu caligrafia lor perfectă. Mi l-am închipuit mereu pe acel cavaler purtând melon, baston şi ac de cravată cu briliant. Epistolele lui trădau amorul pătimaş care-l mistuia. Din toate colţurile lumii le expedia călătorul. Fraze uluitoare şi îndrăzneală de amorez. María Thielman mi-a căzut şi mie cu tronc. Mi-o şi imaginam: o actriţă dispreţuitoare, sub diadema ei de perle. Dar cum ajunseseră în cufărul mamei scrisorile acestea? Nu mi-a fost dat s-o aflu niciodată.

În 1910, an memorabil, am intrat la şcoală: o hardughie cu clase dărăpănate şi beciuri întunecoase. De pe culmea pe care se afla şcoala, admiram primăvara râul Cautín, şerpuind printre malurile cu meri pădureţi. Fugeam de la ore şi ne vâram picioarele în apa rece, clipocind peste bolovanii albi.

La cei şase ani ai mei, şcoala îmi oferea multe perspective. Totul putea fi misterios. Laboratorul de fizică în care n-aveam voie să intru, plin cu instrumente minunate, retorte şi eprubete. Biblioteca, veşnic închisă. Copiii pionierilor nu prea erau atraşi de ştiinţă. Dar cel mai fascinant era beciul. Acolo tăcerea şi bezna erau depline. La lumina lumânărilor ne jucam de-a războiul. Învingătorii îşi legau prizonierii de stâlpii vechi. Şi azi mai simt încă mirosul de umezeală, loc tainic şi mormânt, miros emanat de beciul şcolii din Temuco.

Am crescut şi am prins gustul cărţilor. Isprăvile lui Buffalo Bill, călătoriile lui Salgari mi-au plimbat sufletul prin împărăţia visului. Prima iubire, cea mai curată, prindea aripi în scrisorile adresate Blancăi Wilson. Era fata fierarului şi unul dintre băieţi, mort după ea, m-a rugat să-i concep eu epistolele de amor. Nu mai ştiu cum sunau scrisorile acelea, dar pesemne erau primele mele încercări literare, fiindcă întâlnindu-mă odată cu fata, m-a întrebat dacă eu eram autorul scrisorilor expediate de prietenul ei. Am consimţit, din cale afară de tulburat. Şi-atunci mi-a dăruit o gutuie pe care fireşte că n-am mâncat-o, păstrând-o ca pe o comoară. Colegul meu pierzând inima fetei, i-am scris în continuare lungi scrisori de dragoste, răsplătite toate cu gutui.

La şcoală colegii nu-mi cunoşteau şi nici nu-mi apreciau talentul de poet. Fără prejudecăţi, ţinutul de graniţă fusese botezat Far West. Prietenii mei se numeau Schnakes, Schlers, Hausers, Smiths, Taitos, Seranis. Cei ce ne numeam Aracenas, Ramírez sau Reyes eram cu toţii la fel. Nume basce nu existau. Dar sefardite da: Abala, Franco, şi irlandeze: Mc Gyntis, ori poloneze: Yanichewkys. O lumină întunecată cu iz de lemn şi apă aveau numele araucane: Melivilius ori Catrileos.

Uneori se încingeau bătăi cu ghinde în şopronul cel mare şi încuiat. Doar cel ce-a fost lovit de o ghindă ştie cât de mult doare. În drum spre şcoală ne umpleam buzunarele cu ghinde. Eu nu prea ţineam la trântă, forţă n-aveam deloc, iar dibăcie şi mai puţin. Mereu cădeam de prost. Până să văd minunăţia de ghindă: verde, strălucitoare, cu scufia ei aspră-cenuşie, până să-mi fac o capsă de bombă, pe care mi-o şi şterpelea cineva de sub ochi, mă şi trezeam cu ghindele puhoi în cap. Când am ajuns în clasa a doua, mi s-a năzărit să-mi îndes pe cap o pălărie impermeabilă, de un verde crud. Pălăria, ponchoul, felinarele de semnalizare, roşii şi verzi; toate erau ale tatei şi mă fascinau teribil. Când reuşeam aşadar să-i iau pălăria ca s-o port la şcoală, nu mai era nimeni ca mine... Ploua cu găleata când mi-am îndesat pe cap pălăria de muşama verde, ce părea un papagal. Când am ajuns în şopron, trei sute de zurbagii se fugăreau ca nebunii, aşa că pălăria mi-a zburat de pe cap, chiar ca un papagal. Am fugit după ea, dar când s-o prind, zbura iar în urletele infernale ale copiilor. De-atunci nici n-am mai văzut-o vreodată.

În amintiri pierd cronologia precisă a faptelor. Îmi vin în minte momente banale, dar importante pentru mine şi îmi pare că prima aventură erotică s-a consumat cumva între vis şi realitate. Poate că în iubire şi natură s-au aflat mereu germenii poeziei mele.

În faţa casei locuiau două fete care îmi aruncau întruna ocheade, de mă îmbujoram tot. Pe cât de timid eram eu, pe atât de drăcoaice şi îndrăzneţe erau ele. Într-o zi stăteam în faţa casei şi încercam să nu le bag în seamă. Ţineau în mâini ceva ce mă fascina. M-am apropiat prudent şi mi-au arătat: un cuib de pasăre sălbatică, din muşchi şi fulgi, adăpostind câteva ouă de culoarea peruzelei. Dar când am întins mâna după cuib una din ele mi-a zis că trebuia mai întâi să-mi dau jos pantalonii. De spaimă am şters-o iute, urmat de tinerele nimfe ce-şi purtau cu mândrie comoara. În fuga mea am ajuns într-o fundătură ce dădea spre vechea brutărie a tatei. Fetele m-au prins din urmă şi-au început să mă tragă de pantaloni, când deodată s-au auzit paşii tatei. De cuib şi ouă s-a ales praful acolo, în brutărie, în vreme ce sub tejghea eu şi fetele nici nu mai respiram de groază.

Altădată căutam obiecte şi fiinţe minuscule dintr-o lume de basm şi am dat de o spărtură în gard, în fundul curţii; prin ea am zărit un teren viran, vast cât curtea noastră. Am simţit c-avea să se întâmple ceva, aşa că m-am dat câţiva paşi înapoi. Prin spărtură a apărut mânuţa unui copil de vârsta mea. M-am apropiat, dar mâna nu mai era şi-n locul ei apăruse o jucărie: o oiţă albă.

Oaia avea lâna decolorată, iar roţile pe care alunecase cândva jucăria dispăruseră. Nicicând nu văzusem o oiţă atât de frumoasă. Am alergat într-un suflet acasă şi m-am întors cu un dar pe care l-am lăsat în acelaşi loc: un con de brad uşor desfăcut, cu parfum de balsam, la care ţineam enorm.

Mâna copilului n-a mai apărut şi nici c-am mai văzut vreodată o asemenea jucărie. Am pierdut-o într-un incendiu, dar şi acum, la vârsta asta, de câte ori trec prin faţa unui magazin de jucării trag cu coada ochiului în vitrină... Degeaba însă, o asemenea jucărie nu s-a mai făcut niciodată.

Arta ploii

Aşa cum apăreau frigul, ploaia şi noroiul pe străzi, deci crunta şi cinica iarnă australă, la fel se ivea şi vara în aceste ţinuturi, galbenă şi toridă. Ne înconjurau munţi virgini, dar eu voiam să cunosc marea. Din fericire, tata a închiriat o casă de la unul dintre colegii lui feroviari. Tata, mecanic de tren, îi trezea pe toţi cu fluierul lui la patru dimineaţa, pe o beznă adâncă (de ce s-o fi spunând patru dimineaţa, n-am înţeles niciodată). Din secunda aia nu mai era linişte: lumânările valsau în vântul şuierător iar mama, fraţii mei Laura şi Rodolfo şi bucătăreasa alergau de colo-colo, împachetând saltelele mari - devenite imense mingi înfăşurate în pânză de iută - şi cărându-le grabnic afară. Paturile improvizate trebuiau suite în tren. Erau calde saltelele când porneau către gara apropiată. Sfrijit şi bolnăvicios de fel, trezit brusc din somn, aveam greţuri şi frisoane. În casă forfota nu mai contenea. Tot avutul unei familii sărace era luat în vacanţa de o lună de zile. Chiar şi uscătoarele de răchită - aşezate deasupra focului pentru a usca cearşafurile şi hainele mereu umede din pricina climei - erau urcate în căruţa ce aştepta să ducă bagajele la gară.

Trenul străbătea o parte din acel ţinut rece, de la Temuco la Carahue. Traversa nesfârşite întinderi, nepopulate şi necultivate, intra în păduri virgine şi se zgâlţâia ca la cutremur prin tunele sau pe poduri. Gări izolate se iveau în inima câmpiei, printre salcâmi şi meri înfloriţi. Indienii araucani, cu veşmintele lor tipice şi măreţia lor ancestrală aşteptau în gări ca să le vândă pasagerilor miei, găini, ouă şi ţesături. Tata cumpăra întotdeauna câte ceva, după nesfârşite tocmeli. Trebuia să-l vezi: cu barba lui blondă ridica în sus o găină, încercând să înduplece vreo araucană indiferentă, ce nu renunţa defel la preţul ei.

Gările se întreceau în nume care mai de care mai frumoase, aproape toate moştenite de la vechile aşezări araucane. În acest ţinut s-au dat cele mai crâncene bătălii între invadatorii spanioli şi primii chilieni, adevăraţii fii ai acestor pământuri.

Labranza era prima gară, urmată de Boroa şi Ranquido. Nume cu iz de plante sălbatice, cu sonorităţi ce mă cucereau. Aceste nume araucane însemnau întotdeauna ceva deosebit: miere tăinuită, iaz ori pârâu la margine de codru, munte cu nume de pasăre. Treceam prin satul Imperial, unde poetul don Alonso de Ercilla fusese cât pe ce să fie executat, din ordinul guvernatorului spaniol. În secolele XV şi XVI aici s-a aflat capitala conchistadorilor. Araucanii, luptând ca să-şi apere ţinutul, au inventat tactica pământului pustiit. N-a rămas piatră pe piatră în oraşul descris de Ercilla ca fiind frumos şi mândru.

Ajungeam apoi în oraşul port fluvial. Trenul fluiera mai vesel, înnegrea câmpia şi gara cu trâmbe de fum de cărbune, băteau clopotele şi se simţea deja mirosul apei; era albia lată, azurie şi calmă a fluviului Imperial, care se apropia de ocean. Coborârea numeroaselor bagaje, strângerea micii familii şi mersul cu căruţa trasă de boi până la vaporul ce avea să coboare pe fluviul Imperial era un adevărat spectacol dirijat de ochii albaştri şi de fluierul de feroviar al tatei. Pachete şi pasageri se instalau la bordul vaporaşului care ne ducea la mare. Nu existau cabine. Mă aşezam lângă provă. Curentul apei învârtea roţile, maşinile micii ambarcaţiuni gâfâiau şi scrâşneau, taciturnii locuitori ai sudului încremeneau pe covertă, ca nişte mobile.

Câte un acordeon se tânguia romantic, invitându-te să iubeşti. Nu există ceva mai tulburător pentru o inimă de cincisprezece ani decât să traversezi un fluviu lat şi necunoscut, printre maluri stâncoase, în drum spre marea cea misterioasă.

Imperialul de Jos era o înşiruire de case cu acoperişuri colorate, ridicate pe malul apei. Din casa care ne aştepta, şi chiar mai înainte, de pe vechiul chei unde ancorase vaporaşul, auzeam de departe vuietul mării ca un tunet, ca un seism îndepărtat. Marea şi talazurile ei intrau în viaţa mea.

Casa aparţinea lui don Horacio Pacheco, un agricultor priceput care în luna în care ne găzduia îşi lua tractorul şi batoza, străbătând cu ele dealuri şi drumuri impracticabile. Cu maşina lui strângea grâul indienilor şi al ţăranilor, care trăiau izolaţi de locuitorii de pe coastă. Era un uriaş care apărea brusc în sânul familiei noastre feroviare, cu vocea lui tunătoare, şi plin de praf şi paie. Apoi dispărea la fel de zgomotos, reîntorcându-se la treaba lui din munţi. Pentru mine era încă un exemplu de viaţă aspră într-un ţinut austral.

Totul îmi părea plin de mister: casa, străzile desfundate, existenţele necunoscute din jur, zarva din port şi zbuciumul mării îndepărtate. Locuinţa avea o imensă grădină ajunsă în paragină, cu un chioşc din şipci de mesteacăn în mijloc, deteriorat de ploaie şi năpădit de plante agăţătoare. În afară de mine nimeni nu pătrundea în umbroasa-i singurătate unde creşteau iedera, caprifoiul şi poezia mea. E drept că-n grădina aceea mai era şi alt obiect fascinant: o barcă mare, relicva unui teribil naufragiu, ce zăcea acolo fără valuri ori furtuni, pierdută printre maci.

Căci în acea grădină neîngrijită, din voia omului ori din întâmplare, creşteau doar maci. Celelalte plante evitaseră locul întunecos. Erau maci mari şi albi ca porumbeii, stacojii ca picurii de sânge, mov şi negri, ca văduvele uitate. Nu mai văzusem niciodată o asemenea mare de maci. Îi admiram cu o teamă oarecum superstiţioasă - pe care doar macii o pot inspira - şi totuşi mai rupeam câte unul şi atunci tulpina frântă îmi lăsa pe degete un lichid lăptos, ce răspândea o mireasmă sălbatică. Mângâiam petalele de mătase fină şi le păstram apoi într-o carte. Erau pentru mine aripi de fluturi uriaşi, ce uitaseră zborul.

Când am ajuns pentru prima oară în faţa oceanului am rămas fără grai. Între două dealuri înalte (Huilque şi Maule) se dezlănţuia furia oceanului. Nu erau doar valurile ninse ce se înălţau cu câţiva metri deasupra capetele noastre, ci şi bătaia unei inimi uriaşe, pulsul universului.

Familia aşeza acolo feţele de masă şi ceainicele. Înghiţeam alimentele cu nisip, dar nu-mi păsa. Ce mă îngrozea era momentul apocaliptic când tata ne poruncea să facem baie în mare. Departe de valurile mari, apa ne şfichiuia cu biciurile ei reci pe mine şi pe sora mea, Laura. Şi tremuram la gândul că vreun val, cu atingerea lui, ne putea târî spre malurile stâncoase. Când soră-mea şi cu mine, ţinându-ne de mână, cu dinţii clănţănind în gură şi învineţiţi de frig, ne pregăteam să murim, auzeam fluierul tatei care punea capăt martiriului.

Şi o să mai povestesc şi alte taine din acel ţinut. Una cu caii de tracţiune, alta cu casa celor trei femei fascinante.

La marginea cătunului erau câteva case mari, probabil nişte tăbăcării ale unor basci de origine franceză. Aproape întotdeauna bascii aceştia se ocupau în sudul ţării cu industria pielăriei. Ce-i drept, nu prea ştiam despre ce era vorba. Tot ce voiam era să văd cum la o anumită oră, pe înserat, ţâşneau pe poartă nişte cai mari, care o porneau la galop spre sat.

Erau cai de tracţiune, iepe şi mânji uriaşi, cu coame ca nişte plete în vânt pe grumazurile lor lungi. Când alergau, smocurile de păr de pe picioarele lor lungi fluturau ca nişte panaşuri. Erau roibi, albi, suri, viguroşi. Aşa ar fi arătat pesemne vulcanii de-ar fi putut ţâşni la trap ori la galop, precum caii. Străzi prăfuite şi bolovănoase se cutremurau la trecerea lor. Nechezatul lor răguşit, venind parcă din adâncul pământului, înfiora văzduhul până atunci netulburat. N-am mai văzut asemenea cai - mândri, neasemuiţi, statuari - până în China; aceia însă erau ciopliţi în piatră, servind drept monument funerar dinastiei Ming. Dar cea mai venerabilă piatră nu se compară cu spectacolul oferit de acele tulburătoare animale care în ochii mei de copil păreau ivite din tenebrele visului spre a trece în lumea uriaşilor.

De fapt acea lume sălbatică era plină de cai. Pe străzi, călăreţi chilieni, germani sau mapuches, purtând ponchouri negre de lână, încălecau sau descălecau întruna de pe cai. Caii, hrăniţi mai bine sau mai prost, costelivi sau robuşti, rămâneau acolo unde-i lăsau stăpânii lor, păscând iarba din livezi şi scoţând aburi pe nări. Erau obişnuiţi cu stăpânii lor şi cu viaţa izolată din sat. Ceva mai târziu, încărcaţi cu desagi cu merinde sau cu unelte, se întorceau pe potecile din munţi sau galopau la nesfârşit pe nisip, de-a lungul ţărmului. Uneori câte un călăreţ araucan ieşea dintr-o casă de amanet ori dintr-un birt mizerabil, îşi încăleca credinciosul roib şi o pornea îndărăt spre casă, pe drumuri înfundate, clătinându-se în şa, dintr-o parte în alta, mort de beat. Privindu-l cum porneşte astfel la drum, legănându-se în chip primejdios, credeam că centaurul cherchelit o să cadă, dar mă înşelam: de fiecare dată se îndrepta în şa pentru ca apoi să se aplece iar şi tot drumul o ţinea aşa. Străbătea kilometri întregi, iar apoi se afunda în natura sălbatică, părând un animal şovăielnic şi totuşi, printr-o minune, invulnerabil.

Veri la rând am revenit în ţinutul acesta fascinant, păstrând aceleaşi tabieturi familiale. Timpul trecea, iar eu creşteam, citeam, iubeam şi scriam, între urâcioasele ierni din Temuco şi fermecatele veri de pe malul mării.

Am început să călăresc, iar viaţa mi-a devenit mai plină şi mai palpitantă pe drumuri de pământ bătătorit ori pe poteci ocolitoare. Calea mi-o aţineau plantele încâlcite, liniştea ori ciripitul păsărilor în pădure sau vreun pom înflorit, purtându-şi podoaba stacojie, ca un maiestuos arhiepiscop al munţilor, ori nins de o bătaie de flori neştiute. Şi uneori, nesperata floare de copihue, sălbatică, înverşunată, atârnând de tufe ca un picur proaspăt de sânge. M-am obişnuit cu calul, cu hamurile, cu şaua tare şi complicată, cu pintenii ascuţiţi care-mi zornăiau sub călcâie. Plajele nesfârşite ori munţii rebeli mi-au pătruns în suflet, poezia ivindu-se din dragostea mea pentru cel mai solitar tărâm al planetei. Au trecut ani de-atunci, dar acea legătură, revelaţie ori pact cu spaţiul au existat mereu în viaţa mea.

Primul meu poem

O să vă spun acum o poveste cu păsări. La lacul Budi lebedele erau vânate cu sălbăticie. Se apropiau de ele tiptil cu bărcile şi apoi vâsleau repede-repede.... Lebedele, ca şi albatroşii, îşi iau greu zborul fiindcă au aripi mari; mai întâi aleargă, apoi patinează pe luciul apei. Oamenii le prindeau şi le omorau, lovindu-le cu bastoanele.

Într-o zi am primit o lebădă muribundă. Era una dintre acele minunăţii pe care n-am mai văzut-o niciunde în lume: lebăda cu gât negru. O corabie ninsă cu un gât zvelt, vârât parcă într-un strâmt ciorap de mătase. Ciocul portocaliu şi ochii roşii.

Asta s-a întâmplat la ocean, în Puerto Saavedra, Imperialul de Jos.

Când mi-a fost adusă, lebăda era aproape moartă. I-am spălat rănile şi i-am vârât bucăţele de pâine şi peştişori pe gât. Vomita totul. Şi totuşi i s-au vindecat rănile şi a început să înţeleagă că îi sunt prieten. Iar eu am priceput că dorul o ucidea. Şi atunci, luând pasărea grea în braţe am pornit-o aşa pe străzi, ducând-o la fluviu. Înota puţin, în apropierea mea. Îmi doream să prindă peşti şi îi arătam pietricelele de pe fund, nisipurile pe unde se strecurau peştii argintii din sud. Dar ea privea cu ochi trişti depărtarea.

Aproape douăzeci de zile am dus-o zilnic la fluviu şi înapoi la mine acasă. Lebăda era aproape la fel de mare ca şi mine. Într-o zi mi-a părut mai îngândurată; a înotat lângă mine, dar n-a mai fost atentă la gângăniile pe care o învăţasem să le înhaţe. Era nemişcată şi atunci am luat-o iar în braţe, ca s-o duc acasă. Şi deodată am simţit o panglică desfăşurându-mi-se la piept şi ceva, un fel de braţ negru, îmi mângâia obrazul. Era gâtul ei lung şi unduitor care cădea. Aşa am aflat că lebedele nu cântă când mor.

În Cautín vara e dogoritoare. Cerul şi grâul ard. Pământul vrea să-şi revină din letargie. Vara ia prin surprindere casele, aşa cum le luase şi iarna. Merg pe câmp şi tot merg. Mă pierd pe dealul Ñielol. Sunt singur şi am buzunarul burduşit cu scarabei. Într-o cutie am un păianjen păros, pe care l-am prins nu demult. Cerul nu se mai vede. Pădurea e întotdeauna umedă şi alunec; văzduhul e cutremurat de ţipătul unei păsări, urletul fantomatic al cucuvelei. O cruntă presimţire mă înfioară. Florile de copihue, ca stropii de sânge, abia se disting. Sunt doar o vietate măruntă sub ferigi uriaşe. În dreptul gurii mele zboară un guguştiuc, fâlfâind din aripi. Ceva mai sus, alte păsări cu glas răguşit râd de mine. Nu găsesc drumul de întoarcere. E târziu deja.

Tata n-a venit încă. Va ajunge pe la trei sau patru dimineaţa. Urc sus, la mine în cameră. Citesc Salgari. Plouă de rupe pământul. Noaptea şi ploaia se vor aşterne într-o clipă peste întreaga lume. Iar eu sunt singur şi scriu versuri în caietul cu pătrăţele, de aritmetică. A doua zi mă trezesc când mijesc zorii. Prunele sunt încă verzi. Urc dealurile în fugă. Am un pacheţel cu sare la mine. Mă caţăr într-un copac, mă instalez comod, muşc cu grijă dintr-o prună, apoi scot din gură o bucată şi pun sare pe ea. Şi o mănânc aşa. Şi fac asta cu sute de prune. Ştiu deja că-s prea multe.

Cum vechea casă ne-a luat foc, locuinţa cea nouă îmi pare misterioasă. Mă cocoţ pe gard şi mă uit în curtea vecină. Nu-i nimeni. Ridic de jos nişte scânduri. Dedesubt descopăr doar nişte amărâţi de păianjeni. În fundul curţii e privata. Pomii din jur sunt plini de omizi. Migdalii îşi dezvăluie fructul acoperit cu un puf alb. Cu o năframă albă prind tăunii fără să le fac rău. O clipă îi ţin prizonieri, apoi îi duc la ureche. Ce zumzăit formidabil!

Cât e de singur copilaşul poet înveşmântat în negru în ţinutul de graniţă, întins şi înfricoşător! Treptat, viaţa şi cărţile îmi dezvăluie taine copleşitoare.

Nu pot uita ce am citit aseară: fructul arborelui de pâine l-a salvat pe Sandokan şi pe prietenii lui în îndepărtata Malaysie.

Nu-mi place Buffalo Bill, fiindcă îi omoară pe indieni. Dar ce călăreţ formidabil! Şi ce pajişti şi corturi conice aveau pieile-roşii!

Am fost adesea întrebat când am scris primul poem, când s-a născut în mine poezia.

O să încerc să-mi amintesc. Demult, în copilărie, când abia buchiseam literele, am simţit deodată o emoţie puternică şi am scris câteva cuvinte cu jumătăţi de rimă, diferite de limbajul cotidian. Le-am transcris pe o hârtie pradă unei nelinişti crescânde, unei senzaţii necunoscute: un fel de angoasă şi de tristeţe. Era un poem dedicat mamei, adică celei ce a îndeplinit acest rol în viaţa mea, angelica mea mamă vitregă care mi-a vegheat copilăria. Incapabil să-mi judec prima creaţie, le-am arătat-o părinţilor. Stăteau în sufragerie, cufundaţi într-una din acele discuţii în şoaptă, ce despart mai rău ca o apă adâncă lumea copiilor de cea a adulţilor. Le-am întins hârtia cu vorbele mele, frumos rânduite, tremurând încă după cea dintâi vizită a inspiraţiei. Cu gândul aiurea tata a luat-o în mână, a citit-o distrat şi tot distrat mi-a înapoiat-o, întrebând:
- De unde ai copiat-o?

Şi şi-a continuat în şoaptă discuţia începută cu mama, despre problemele lor importante.

Cred că aşa s-a născut primul meu poem şi astfel m-a întâmpinat pentru prima oară - distrată - critica literară.

Între timp înaintam în lumea cunoaşterii pe învolburatul fluviu al cărţilor, în chip de navigator solitar. Setea mea de lectură nu se potolea zi şi noapte. La mare, în micul port Saavedra, am dat peste biblioteca municipală şi peste un bătrân poet, don Augusto Winter, care-mi admira pofta grozavă de lectură. "Le-ai citit deja?" mă întreba, împrumutându-mi un nou Vargas Vila, un Ibsen, un Rocambole. Înghiţeam ca un struţ, totul la grămadă.

Cam pe vremea aceea a sosit la Temuco o doamnă înaltă, ce purta rochii foarte lungi şi pantofi cu tocuri joase. Era noua directoare a liceului de fete. Venea din oraşul nostru austral, din provincia cu zăpezi multe, Magellan. Se numea Gabriela Mistral.

O priveam străbătând oraşul cu rochiile ei învoalate şi mă temeam. Dar când i-am făcut o vizită, mi s-a părut o femeie cumsecade. Avea chipul bronzat, trupul frumos ca o amforă araucană - căci prin vine îi curgea sânge indian - şi un zâmbet larg şi generos, care-i scotea la iveală un şirag de dinţi albi şi strălucitori ce luminau pe loc încăperea.

Eram prea tânăr, prea timid şi îngândurat ca să-i pot fi prieten. Am văzut-o doar de câteva ori, suficient însă pentru a-mi dărui de fiecare dată câte o carte. Erau întotdeauna romane ruseşti, pe care ea le considera cele mai bune din literatura universală. Pot spune că Gabriela m-a iniţiat în acea gravă şi teribilă lume a romancierilor ruşi, Tolstoi, Dostoievski şi Cehov devenind autorii mei preferaţi. Până în ziua de azi.