Marty la operă sau Un marţian ar vrea să cânte

Ce ştiu tinerii noştri despre operă? Cei mai mulţi au şansa de a afla povestea acestui fascinant tip de spectacol odată cu Marty cel curios. Cine e Marty? Marţianul care s-a împrietenit cu un pământean cunoscător în ale muzicii. Ne-a vizitat deja planeta în două rânduri şi a aflat o mulţime de lucruri despre ritm, note şi instrumente (în Marty învaţă muzica!), ba chiar şi despre marii compozitori (în Marty este meloman). De data asta, aventura muzicală îl poartă printre tenori, baritoni şi soprane, şi pe la premierele furtunoase din Europa de acum mai bine de un veac. Şi, fiindcă e chiar foarte curios, ia şi nişte lecţii de canto. În sală, feeria e completă: dramă, voci, balet, acorduri vibrante umplu scena inundată de reflectoare. Şi ce emoţie! Până şi un marţian înţelege că opera e sărbătoarea deplină a muzicii.


- Acesta este numele lui complet. S-a născut în 1792, la Pesaro, un oraş italian de pe ţărmul Adriaticii.
- Poate că din pricina mării albastre a avut talent şi fantezie.
- Poate, dar n-aş exclude nici "moştenirea", fiindcă ambii părinţi se ocupau de muzică. Tatăl era gornist oficial al oraşului, dar şi cornist amator, care cânta şi la spectacole de operă. Mama, o soprană talentată, căpăta roluri la anumite reprezentaţii alături de soţul său.
- Moştenirea ca moştenirea, dar învăţătură?
- Şi învăţătură, dar cu îndrumări minime, mai întâi din partea familiei şi a bisericii, apoi şi lecţii de canto şi de compoziţie. Până la urmă, le-a părăsit pe toate şi a preferat să înveţe direct din partiturile marilor înaintaşi, Haydn sau Mozart, de pildă.
- A învăţat să cânte la vreun instrument?
- Evident, la corn, ca tatăl lui. Apoi la vioară, violă, violoncel, dar şi la pian.
- Plus canto şi compoziţie. Excelent! Muzician complet.
- Şi precoce, aşa cum ai văzut deja. Există în Italia un teatru de operă celebru în toată lumea. Dacă ajungi să cânţi acolo sau să fii cântat, în calitate de compozitor, eşti cineva. Teatrul ăsta se cheamă...
- Teatro alla Scala din Milano.
- Jos pălăria! Aşa e, Marty.
- Sper c-o să mergem şi acolo într-o bună zi. Ştiu şi cum arată. De pe... Internet. Îţi citesc şi ţie: opera "... a fost inaugurată în 1778 [...]. Sala în formă de potcoavă, cu trei mii şase sute de locuri, avea şase etaje, fiecare cu câte treizeci şi şase de loji la primele trei etaje şi câte treizeci şi nouă la etajele superioare. Ultimele două rânduri de loji au fost transformate pe la mijlocul veacului al XIX-lea în galerii, odată cu solicitarea tot mai stăruitoare a populaţiei de a asista la reprezentaţii. Tineretul a botezat îndată galeriile Olimp..."

 

- Este o sală extraordinară. Vreau să mergem cândva neapărat. Află că la 20 de ani Rossini era deja cântat acolo cu mare succes. A fost invitat să scrie o operă şi a reuşit să realizeze Piatra de încercare (La pietra del paragone), o satiră a moravurilor pe care publicul a aplaudat-o într-o singură stagiune de cincizeci de ori.
- E ceva, nu?
- Cum să nu! Iar admiraţia nu a fost numai a publicului. Să-ţi spun o mică anecdotă, dacă vrei.
- Vreau, vreau! Am mai "îmbătrânit" eu, dar tot curios am rămas.
- O cântăreaţă vestită a timpului, soprana Marcolini, i-a scris o scrisoare, devenită celebră, din care se vede că Rossini era deja mult mai mult decât o tânără speranţă la 20 de ani.
- Şi ce-i spune?
- "Când mă gândesc că abia ai împlinit douăzeci de ani şi că în curând îi vei întrece pe toţi maeştrii vremurilor noastre!... Trebuie să scrii o operă pentru Scala, pentru că aici se dăruieşte adevăratul botez. Dacă ai să-mi răspunzi că eşti deja botezat, eu îţi voi avansa replica, spunându-ţi: vino pentru miruială! Gândeşte-te că voi cânta eu! Am pus direcţia în faţa unei dileme: sau îmi daţi să cânt o nouă operă de maestrul Rossini, sau nu o veţi mai avea la Scala pe Marcolini, care e destul de celebră şi fără de voi!"
- E tare! Mi-a plăcut cucoana asta, chiar dacă nu pare prea modestă. Seamănă cu mine, care mă lăudam singur. Ştii: "Laudă-mă gură, că-ţi dau o prăjitură!"
- Ştiu, dar tu nu mai eşti deloc aşa, iar mie-mi pare tare rău, fiindcă nu mi-ai mai dat prilejul să mănânc prăjituri.
- Tu glumeşti?
- N-am de-ales, dacă tu nici asta nu mai faci...
- Îmi pare tare rău. Cum s-a putut ca din Marty-cel-glumeţ să devin Marty-seriosul?! Oare s-ar schimba ceva dacă mi-aş schimba numele?
- Ce ai în minte?
- Un "Martini", că pe-aici sună bine alături de Marcolini şi Rossini. Şi unde mai pui că e şi bun la gust cu o felie de lămâie.
- O fi, dar atenţie mare, căci abuzul de alcool dăunează grav sănătăţii.Oricum, înseamnă că, mergând pe linia asta, în Franţa te vei numi "Marteau" (ciocan), ca să rimeze cu Rameau (compozitor francez, 1683-1764) şi, de ce nu, cu Gounod (compozitor francez de opere, 1818-1893;în limba francezã, eau se citeşte "o", iar "d"-ul final nu se pronunţă. Auzim deci "Marto", "Ramo", "Guno".). Dar ce ne facem cu Germania?
- E foarte simplu: "Marţipan", cu sufix ca Telemann (compozitor german, 1681-1767, contemporan cu J.S. Bach) sau Hoffmann (compozitor german, 1776-1822, şi scriitor, celebru pentru Povestirile sale, care l-au inspirat pe compozitorul Offenbach, 1819-1880, să scrie o operă comică, intitulată Povestirile lui Hoffmann), ca să nu spun chiar Schumann (compozitor german, 1810-1856, unul dintre marii reprezentanţi ai romantismului muzical). Dar eu mi l-aş alege mai mult ca să am mereu ceva dulce la mine.
- Ha, ha, ţi-ai revenit! Umorul e din nou la el acasă. Şi asta e foarte potrivit acum, fiindcă şi Rossini avea mult umor şi era atras de subiecte care îi dădeau posibilitatea să-l propună tuturor prin muzică. Ai să vezi imediat opera din care reiese cel mai bine acest lucru şi îmi vei da dreptate, sunt convins.
- Mă duci iar la operă? Unde? Stai să-mi pun costumul.
- Te-oi duce, dar mai stai puţintel tolănit pe fotoliul ăla, ronţăie-ţi marţipanul şi ascultă-mă. Opera despre care e vorba se numeşte Bărbierul din Sevilla (Il barbiere di Siviglia) şi este nu doar cea mai reuşită realizare a sa, ci a şi devenit una dintre capodoperele repertoriului universal de operă.
- Nu zău! Păi, atunci, te-ascult.
- Tânărul de douăzeci şi patru de ani a compus în numai două săptămâni această operă cu plăcere şi spontaneitate. Descriind acele momente, Rossini spunea: "Rar m-am amuzat mai bine decât atunci când am scris Bărbierul".
- Asta zău că-mi place. Înseamnă că şi noi o să ne amuzăm. Ştii subiectul?
- Da şi ţi-l spun. Dar, mai întâi, trebuie să afli de la cine "se trage" acest subiect.
- De la...
- ... scriitorul francez Beaumarchais (1732-1799), care, printre alte lucrări, a scris două piese care au devenit celebre, cucerind publicul de teatru, dar "făcând poftă" şi unor compozitori să scrie opere pe temele lor. Una este Bărbierul din Sevilla (Le Barbier de Séville, 1775) şi cealaltă e Nunta lui Figaro (Le Mariage de Figaro, 1784).
- Mozart, nu-i aşa? Îmi amintesc bine! Mozart a scris opera Nunta lui Figaro. Mi-ai spus-o data trecută (în volumul Marty este meloman - nota redactorului).
- Sunt fericit că n-ai uitat. Acum îţi adaug anul în care a compus-o: 1786.
- Foarte aproape de apariţia piesei. Asta îmi aminteşte de romanele bestseller din ziua de azi, care îi inspiră pe scenariştii de film. Nici nu ies bine pe piaţă şi le vezi ecranizate.
- Bună comparaţie. Atâta doar că piesele lui Beaumarchais au continuat să fie "la modă" mai multă vreme decât romanele de azi. Iar după ce mulţi alţi compozitori le-au folosit, a venit şi rândul lui Rossini s-o facă în 1816.
- Douăzeci de ani după Mozart...
- Exact. După cum singur ţi-ai dat seama, Rossini a folosit altă piesă decât Mozart. De fapt, prima dintre cele două în ordine cronologică, dar şi ca subiect, pentru că personajele principale sunt aceleaşi.
- Daaa? Vrei să spui că "bărbierul"...
- ... nu este altul decât Figaro!
- Şi celelalte personaje? Sunt multe?
- Nu sunt deloc multe. Este frumoasa Rosina, o tânără fără părinţi, care îl are ca tutore pe Don Bartolo, un bărbat în vârstă. Acesta plănuieşte o căsătorie cu ea ca să pună mâna pe averea moştenită de fată.
- Pe care, sunt sigur, ea nu-l iubeşte.
- Nu. Iar Rossini are grijă să-l înfăţişeze cât se poate de ridicol. Mai este contele Almaviva, un tânăr îndrăgostit de Rosina...
- ... iar ea, la rândul ei, e îndrăgostită de el.
- Logic, însă contele nu-şi dezvăluie adevărata identitate, încercând să se strecoare prin diverse şiretlicuri în preajma iubitei ţinute din scurt de tutore. Ba este Lindoro, un student ce-i cântă sub balcon o frumoasă serenadă, ba un ofiţer care reuşeşte să schimbe bileţele de dragoste cu Rosina, ba chiar un profesor de muzică trimis să-l înlocuiască pe adevăratul profesor, Don Basilio, care, chipurile, era bolnav.
- Învăţa şi ea muzica? Vreau să spun... ca mine?
- Poate nu chiar ca tine. În educaţia fetelor de familie bună, cunoaşterea unui instrument, clavecin sau pian, şi puţin canto, era ca şi obligatorie. În felul acesta, cei doi tineri improvizează un dialog muzical chiar sub ochii tutorelui şi îşi pot face mărturisiri şi planuri fără a trezi suspiciuni.
- Pe muzică? Super!
- Numai că, ghinion!, adevăratul profesor, Don Basilio, apare tocmai când era aşteptat mai puţin şi tinerii riscă să fie descoperiţi. Aici Rossini s-a întrecut pe sine şi a scris o scenă plină de umor. Închipuie-ţi: pe scenă sunt toate cele cinci personaje, dar nu toate ştiu ce se-ntâmplă acolo şi de ce Don Basilio trebuie convins să se ducă la culcare. Cum este convins? Cu o pungă cu galbeni. Compozitorul scrie un cvintet plin de farmec, în care se repetă insistent cuvintele "Buona sera" ("Bună seara"), salutul care trebuie să-l facă pe profesor să plece cât mai repede.
- Cvintet?
- Adică cei cinci cântă laolaltă, dar fiecare cântă altceva. Evident, ceva care se potriveşte cu întregul.
- Ah, abia aştept să aud asta!
- O să se întâmple cât de curând. Dar vreau, mai întâi, să-ţi prezint mai bine două personaje: pe Don Basilio...
- ... profesorul de muzică.
- Şi pe Figaro...
- ... bărbierul din Sevilla.
- Don Basilio e lacom de bani, aşa cum s-a văzut din scena precedentă, când o pungă cu galbeni i-a închis gura imediat. E şi un făţarnic, care nu s-ar da în lături de la nici o minciună ca să-şi atingă scopul. De data asta el nu este direct implicat, dar îi dă lui Don Bartolo un sfat "prietenesc", ce l-ar putea ajuta să scape de rivalul lui la mâna tinerei Rosina.
- Ce sfat?
- Să... calomnieze.
- Ce-nseamnă asta? Cred că noţiunea le e străină marţienilor.
- Şi mie mi-e străină. Adică ştiu ce înseamnă, dar n-aş putea face aşa ceva. Calomnia este o mare minciună despre un lucru rău pe care îl pui în cârca cuiva şi încerci să-i faci pe ceilalţi să creadă că e adevărat. Când vom vedea opera, te rog să-ţi pui în funcţiune aparatul de tradus şi vei căpăta cea mai bună explicaţie chiar de la "preacinstitul" Don Basilio în "aria calomniei". Este o arie care a devenit celebră pe bună dreptate pentru modul foarte sugestiv prin care Rossini te face să înţelegi cum de la un simplu zvon răuvoitor se poate ajunge la o adevărată grozăvie.
- Notez: Gioachino Rossini - Bărbierul din Sevilla - Aria calomniei.
- Aşa. Cât despre personajul care dă titlul piesei şi al operei, el este undeva la mijloc, între cei doi tineri îndrăgostiţi şi cei doi bătrâni lacomi. Bărbierul Figaro este acela care se află în momentul potrivit la locul potrivit şi poate, graţie isteţimii sale, să salveze situaţiile încurcate.
- Ce băiat bun!
- Ei da, dar să nu crezi c-o face dezinteresat. Punga cu galbeni să trăiască! Cu toate astea, el chiar e băiat bun şi simpatic, gata mereu să sară-n ajutorul tuturor. Şi ştii cine-l admiră cel mai tare pe bărbierul din Sevilla?
- Nu ştiu.
- Chiar... Figaro! Adică el însuşi. Ai să asculţi vestita "cavatină" şi vei auzi cuvintele "Bravo, Figaro, bravo, bravissimo".
- Şi cum se termină toată povestea? E cu happy end?
- Linişteşte-te, se termină bine. E un subiect obişnuit pentru epoca în care a fost scris. După obstacole şi încurcături, cei doi tineri se căsătoresc, fiind cununaţi chiar de notarul adus de Don Bartolo ca să încheie căsătoria lui cu Rosina. Dar, ca să nu plângă nimeni la urmă, chiar şi tutorele e fericit, căci i se dăruieşte zestrea fetei, ca o compensaţie pentru păcăleala care i s-a tras.
- Totul e bine când se termină cu bine!
- Marty dragă, fiindcă îţi place proverbul ăsta optimist, o să-ţi fac o surpriză: te invit la premiera operei Bărbierul din Sevilla.
- Tu pe mine sau eu pe tine?
- Păi, şi una, şi alta: că eu ştiu când şi unde a avut loc, iar tu ştii să mânuieşti "maşina timpului".
- Şi ce legătură are asta cu proverbul?
- Vei vedea. Pe viu.
- Unde mergem?
- La Roma, la Teatrul Argentina.
- Data?
- 20 februarie 1816.
- Îmi pun costumul de gală şi pornim... Gata, am ajuns.
- Hai să stăm la marginea rândului. Să nu ne fie greu să ieşim la nevoie.
- Ce nevoie? De ce să ieşim?
- Spre deosebire de tine, eu ştiu cum va decurge această reprezentaţie şi, crede-mă, e bine să fim prudenţi.
- Vrei să mă sperii?
- Nu. Dar poate e mai bine să te pun puţin în temă. În sală se află acum atât public obişnuit, cât şi public ostil, adus special ca să saboteze premiera.
- De ceee???

 

 

- Din două motive. Mai întâi, o parte dintre cei prezenţi sunt partizanii unui alt compozitor, mult mai în vârstă, numit Paisiello, care a scris deja o operă cu acelaşi subiect în 1782. Acum, în februarie 1816, acela se află la Neapole şi îşi trăieşte ultimele luni de viaţă.
- Înţeleg. Şi al doilea motiv?
- Mult mai meschin: un teatru concurent, numit Valle, nu doreşte ca noua operă să aibă succes şi a adus la premieră oameni plătiţi să facă scandal.
- O să asistăm la scandal? Şi Rossini unde e? Ce-o să se întâmple?
- Nu intra prea tare în panică. Ia loc. O să ai prilejul să vezi şi să auzi absolut tot. Uite, bate gongul, semnalul că spectacolul o să înceapă. În mod normal, ţi-aş spune "ssst, linişte", dar la vacarmul care s-a şi instalat, ce să mai zic...