Spre seară

Operă de maturitate, romanul Spre seară este expresia esenţializată a viziunii asupra lumii a unui gânditor potenţat de un scriitor de talent. Cartea adună între paginile ei poveştile exemplare ale unor biografii comune secolului XX, dominate de figura-simbol a bunicului, încarnare a existenţelor sfărâmate - sau, într-un mod paradoxal, împlinite - de inexorabilul istoriei. În ansamblul ei, scriitura lui Mihai Giugariu aminteşte de marile opere dedicate investigării sensurilor vieţii: simplitatea ei sfâşietoare trimite la Bătrânul şi marea de Hemingway; prin complexitatea discretă, dar decelabilă în fiecare pagină, romanul se alătură familiei de naraţiuni ce se rânduiesc în umbra capodoperei Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Márquez. Concepută ca un concert pentru un singur instrument, susţinut de vastitatea unei orchestre simfonice alcătuite dintr-o diversitate de alte instrumente, povestirea vieţii bunicului se poate citi în mai multe registre, funcţie de disponibilitatea şi de capacitatea cititorului. Oricare ar fi acestea, însă, cartea se adresează direct sufletului.

Mihai Giugariu s-a născut în anul 1929. Pubertate petrecută la adăpostul unui internat de liceu militar, aseptic politic, totuşi lipsit de paznici şi uşi interzise. A făcut studii universitare la Facultatea de Drept din Bucureşti. Anecdotica acelei perioade, ca şi a aceleia care i-a urmat, de un comun anost, presărat cu mici praguri turbionare, specific vremii, i-a lăsat gustul amar al refulării şi domesticizării programate, cu o recurenţă a sechelelor greu convertibile. A început să publice târziu, debutând editorial în anul 1967 cu un volum de proză scurtă, urmat de alte volume de proză (romane) şi eseuri critice, inclusiv şi aleatoriu publicistică şi traducere. Scriitorul a fost dublat de magistrat, nici unul nedatorându-i celuilalt aproape nimic, în afară de probitate.


În ultimii ani de viaţă, bunicul se retrăsese într-o obscură prăvălioară. Dacă vroiam cu adevărat să-l înţeleg, de aici trebuie să pornesc. De la sfârşit spre început. Izvorul se caută pornind de la ochiul de apă limpede îndărăt. În prăvălioara asta repara haine vechi, lungea sau scurta mânecile, cosea butoniere ori dădea jos manşete de la pantaloni. În jurul lui se petreceau tot felul de lucruri de care el nu vroia să ştie. Câteodată îi ajungeau la urechi ecourile unor întâmplări mai ciudate, dar acolo se opreau. În perii stufoşi din loburi sau, dacă pătrundeau mai departe, se rătăceau pe traiectele conductelor auditive. Văzute lucrurile de la distanţa timpului deseori apar ca un jurnal de front, care consemnează doar matematica evenimentelor. Fără a putea fi prinsă, insesizabilă, liniştea de suprafaţă. Calmul pufos care acoperă şi nivelează totul, transformând nodurile şi ghemurile vieţii într-o pânză unitară. Aşa supravieţuiesc mulţimile. Acoperind fără zgomot locurile goale, găurile, sfâşierile, pentru a se pierde cât mai repede urma lor.

Dimineaţa, la orele opt punct, ridica obloanele prăvăliei. Băga sub tejghea pacheţelul cu mâncare, apoi dădea cu mătura pe jos. De trei ori pe săptămână stropea trotuarul din faţă. Ritmul acestor deprinderi era asemenea bătăilor unei pendule, care divide timpul salvându-i integritatea. În ultima vreme, venea în prăvălie să-i dea o mână de ajutor cel mai mare dintre băieţi, cel cu care fusese în bejenie în vremea celui dintâi război. Scăpase de cel de al doilea război, fiindcă avea un picior mai scurt dintr-un accident. Seara, la orele şapte, închideau prăvălia şi se duceau într-o fostă cârciumă. Bunicul comanda două halbe de bere, pe care la urmă le plătea singur. Înainte de a aduce berea, cârciumarul ştergea cu o cârpă masa. Aceasta era ultima deprindere din vechile deprinderi pe care le mai păstrase. În timpul în care goleau halbele, nu schimbau aproape nicio vorbă. Bunicul era mulţumit că se instalase în acest ritual, care-l ţinea în timpul zilei aproape de ceea ce fusese cândva lumea lui, şi care se încheia seara cu halba de bere băută fără grabă, în tăcerea complice cu Nicolae, primul său născut. Capul nu-i era gol de gânduri, care îi ieşeau la lumină asemenea unor rufe vechi atârnate pe o frânghie. În ultima vreme îi revenea mai des parcă amintirea Nastasiei. Gândurile veneau singure, nu le căuta, plecau tot aşa cum veniseră, singure, parcă strecurându-se cu sfială afară din el. Pe Nastasia o găsea întotdeauna la Magazinul de Postavuri (acela a fost un nou început), sosea înaintea lui şi se foia, făcându-şi de lucru. Nu îşi lua locul la casă până nu ajungea el. Salutul ei de dimineaţă era aproape şoptit, vorbele îi ieşeau cu un fel de sfială din gură, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare că se află acolo. Bunicului îi făcea bine sfiala ei, dar se stăpânea, prefăcându-se că o mustră pentru dovada acestei supuneri.

După ce plăteau, cârciumarul culegea halbele de toartă cu mâna stângă, cu dreapta ştergea masa într-un gest simetric celui de la venirea lor, trăgând cortina peste un spectacol încheiat.

Într-o seară au găsit cârciuma închisă. În canat şi tăblia uşii erau înfipte două belciuge groase de care atârna un lacăt mare ţigănesc. Bunicul a privit o clipă nedumerit, după care a spus leneş, haide, trebuie să mai fi rămas vreo cârciumă. În ochii lui Nicolae a părut să lucească o mustrare. Bunicul nu vorbea niciodată în faţa lui împotriva puterii. Aceasta era singura prerogativă pe care o cedase, fără să-i fi fost cerută de fostul adolescent. Oamenii deprindeau cu încetul mici şiretenii, subterfugii, bizantinisme fără a cunoaşte miezul cuvântului, care se vor putea transforma cu timpul în vinovăţii. Iar acestea le vor apăsa de multe ori creştetul, fără ca pe dinafară să se vadă ceva. Chiar şi această clandestinitate a trăirilor fiind o mică ticăloşie.

Mai târziu, venindu-i în minte imaginea lacătului gros de pe uşa cârciumii şi alăturând-o prin nu se ştie ce secretă asociere mişcării energice cu care cârciumarul ştergea masa, bunicul şi-a amintit de ultima frază pe care fiinţa aceea limbută o rostise înainte de a intra în uitare, nu pot să ne şteargă pe toţi. Scenă la care Nicolae nu fusese de faţă. Bunicul se mulţumise atunci să ridice imperceptibil din sprâncene. Această reacţie privită acum, de la distanţa de timp în care pentru unii s-a instaurat uitarea, pentru alţii neuitarea, eu o citesc doar ca un semn de complicitate cu el însuşi.

Bunicul a avut, pentru mine, gesturi încărcate de o tandreţe bine ascunsă. Atunci când se pregătea intrarea mea în lumea birourilor, mi-a pregătit ceva între manta şi palton. Trebuia să plec undeva în nord, acolo iernile erau aspre. Înainte de plecare, am găsit acasă întins de-a latul patului acel ceva dintre palton şi manta. Era vorba nu doar de frigul de care mă apăra, aşa cum altă dată, în alt fel, îl apărase pe Nicolae, ci şi de respectabilitate, a mea dar şi a neamului său. La gară, înainte de plecarea trenului, am apărut în cadrul ferestrei ca să-mi iau rămas bun de la cei care m-au condus. Eram mândru de ţinuta mea şi mă simţeam ca şi cum bunicul ar fi fost de faţă. Mai ales şi fiindcă nu-i mulţumisem pentru darul lui, ar fi fost o deconspirare a ceea ce ne unea prin dedesubturi. Trenul s-a pus încet în mişcare şi eu am început să-l caut cu disperare printre cei care rămâneau în urmă. Nutrisem totuşi speranţa că nu mă va abandona. Când feţele celor de pe peron au început să-şi piardă contururile, să se confunde unele în altele, l-am zărit. Sunt sigur că era el. Pălăria lui cu borurile puţin pleoştite, îndesată mai mult decât era nevoie pe frunte, de parcă ar fi vrut mereu să rămână ascuns printre oameni, nemişcat, în umbra stâlpului de fier care susţinea cortina peronului. Îşi ţinea mâinile adânc în buzunare, cu degetele strânse în pumn, ca să nu se vadă că îi tremură. La rândul meu am scos mâna pe geam şi am fluturat-o. Era ca salutul dintre doi bătrâni combatanţi. Bunicul fusese punctual la despărţire. Eu nu eram singurul nepot. Dar mă privea poate ca veriga de legătură mai departe.

La un timp după ce a fost lipsit de tihna ceasului de taină al halbei de bere, nu mai găsise o altă cârciumă sau nu a vrut să caute, ori cu adevărat nu a mai existat niciuna în lumea asta în care trăise (cârciumarul limbut se înşelase când a spus că nu poate fi stârpit chiar totul), bunicul s-a prăpădit. Puţin înainte de a fi murit, a pierdut prăvălia. Nu trebuie făcută nicio legătură între pierderea prăvăliei şi moartea lui. A murit pentru că trebuia să moară. Dacă vor mai fi şi alte resturi de memorie, le voi recupera.

Perioada magazinului de postavuri a fost cea mai bogată în prestigiu. Pentru cei care treceau pragul magazinului sau care priveau geamurile înalte ale vitrinelor, bogat decorate, era un om ajuns. Pentru el era un pas mai departe pe o cale pe care trebuia să-şi poarte talantul vieţii. Bunicul a crezut în adevărurile Bibliei. Nu ştiu dacă asta se numeşte credinţă sau supunere. Oricum l-a ajutat să nu se rătăcească niciodată de tot. E sigur însă că i-a rămas străin gândul urcuşului şi al coborâşului aşa cum este închipuit de Sisif. Care rămâne un păgân. Ca să ajungă să cumpere magazinul, bunicul s-a îndatorat cu măsură, pe un termen mai lung. Lucrurile se petreceau în perioada interbelică, dar starea aceea de inconştienţă sau amnezie, care plutea peste tot, nu avea nicio semnificaţie pentru el. Zilele ca şi nopţile erau egale cu cele care fuseseră mereu iar el nu le măsura altfel. Povara lor era desigur diferită, dar asta îl privea pe el, cât de greu poate fi sacul dus în spinare. Magazinul era tapetat cu stofe care cădeau în falduri largi odihnitoare. Aceasta fusese ideea Nastasiei, care o murmurase uşor, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, iar bunicul, pentru o clipă derutat, fiindcă nu semăna cu ceea ce fusese el obişnuit să vadă, s-a luminat la faţă, dând încet din cap, da, aşa o să facem. Un plural pe care avea să-l folosească mereu de atunci înainte. Nastasia făcea parte din familie. Ea era sora mică a bunicii, mama Joiţa, şi fusese crescută acolo lângă ei. Datorită felului în care erau prezentate stofele, acoperind generos spaţiile, ca şi a unui covor gros, sunetele erau absorbite, cel puţin cele în registrul acut, păstrându-se o atmosferă liniştită, după care bunicul râvnise mereu. Tot la sugestia Nastasiei, bunicul a părăsit locul din spatele tejghelei, lăsată în grija vânzătorilor, ieşind în întâmpinarea clienţilor. Îi primea fără temenele, mâinile şi le ţinea firesc, pe lângă trup, totuşi o anumită stinghereală se simţea. Fusese obişnuit să facă ceva când vorbea cu un client, din fericire aerul lui blând salva totul, până la urmă părând că se pregăteşte să dea un sfat, despre orice, străinului care-i călcase pragul. Totuşi a putut să reziste mult acolo, spaţiul liber în care se mişca împovărându-l cu o senzaţie de inutilitate, şi atunci şi-a făcut de lucru în depozitul magazinului. În plus, se ocupa de contactele cu furnizorii, iar treaba asta o făcea cu o îndemânare la care nu te-ai fi aşteptat. Pentru cei ce nu-l cunoşteau, se arăta a fi o pradă uşoară, dar mai toţi descopereau la urmă că se despărţeau cu ideile lui.

Bunicul a fost unul dintre cei nenumăraţi care nu au presimţit venirea războiului. Afacerile îi mergeau bine, intrase în zona aceea în care lucrurile par să se aşeze de la sine, rotiţele mecanismului se rotesc, e nevoie doar să fie unse şi lucrul acesta ajunge să vină tot de la sine. Magazinul, fără a fi în buricul târgului, era situat într-o zonă în care circula multă lume. Mişcarea aceea de du-te-vino pe care o zărea de dincolo de geamurile groase, protectoare, ale vitrinei, îl asigura mai mult decât bursa, despre care aproape că nu avea habar, că totul este cum se cuvine. Nici rebeliunea legionară nu l-a scos din apele lui. Fusese un fel de război, mai mic, şi el aflase mai totul despre război în urmă cu douăzeci de ani, bătând drumurile ghetoului moldovean. În spatele frontului, viaţa fusese cu mult mai grea, de fapt mai ticăloasă, decât în tranşee. Acolo în faţă totul se împărţea la doi. Scapi, te cureţi, mori, trăieşti. Cincizeci la sută viaţă, cincizeci la sută moarte. Ca la ruletă. Pentru mulţime, procentul optim. Dincoace de linii totul se amesteca, la fel ca în mormanele de gunoaie, cu mirosul lor scârbos de putreziciune dulceagă. În spatele frontului erau baluri de caritate, care miroseau în alt fel, dar şi mai scârbos. Bunicul râvnea cu nesaţ la linişte. Şi aici, în atmosfera vătuită a magazinului, i se părea că o găsise.

Nastasia se împlinise frumos, rotunjimea dobândită a formelor pusă în valoare de corsajul strâns, din mătase neagră, încheiat în faţă cu nasturi înveliţi tot în mătase, care urcau de deasupra buricului până sus în adâncitura gâtului. Bunicul îşi amintea de ea când urcase prima dată pe scaunul de la casă. Era slabă, cam gălbejită, privirea îi fugea s-ar spune temătoare de a nu greşi ceva. Căpătase la început un abac, iar cu timpul bunicul s-a lăsat convins să-i cumpere o maşină de casă mecanică, pe care Nastasia învăţase repede să o folosească. Bunicul se obişnuise cu zgomotul făcut de rotirea manivelei şi uneori se surprindea aşteptând sunetul luminos al clopoţelului casei, ce semnala încheierea înregistrării. Mai demult, pe vremea când era încă o adolescentă fragilă, dacă i se părea câteodată că a vorbit peste ce se cuvenea, Nastasia ridica ochii către el, nesigură. Bunicul o liniştea din priviri. Câteodată adăuga şi o mângâiere pe creştetul capului, atingându-i părul cu vârful degetelor. Nastasia avea un păr negru, lucios, urma îndepărtată poate a unei seminţii de stepă. Gestul acesta şi l-a reprimat de la un moment dat, foarte probabil din ziua în care femeia şi-a făcut apariţia în corsajul de mătase neagră încingându-i bustul.

Către sfârşitul deceniului, oraşul a început să fie străbătut de unităţi militare, unele în ţinută de manevră, altele în uniforme de gală, folosindu-se aproape orice prilej pentru prezenţa lor pe stradă. Păreau să spună nu vă fie teamă, suntem noi aici. Aidoma guarzilor comunali străbătând burgurile medievale în crugul nopţii şi lansând cu voce de stentori îndemnuri liniştitoare către cei ce-şi făceau somnul. Bunicul nu s-a alarmat nici atunci când au început mobilizările. Aşa sunt rânduielile, unii merg la piaţă, alţii la război. Această stare de lenevie a gândurilor îi pregătea pe toţi pentru marele desfrâu. Bunicul nu se temea de gloanţe. El avea groază de mizerie, de dezordine; de viermuiala imundă a celor fără de rost. Aşa cum unii au groază de gândaci. Din astfel de resentimente, topite în viziunea unei damnaţii finale într-o apocalipsă a Sodomei şi Gomorei, trebuie că a putut lua naştere totalitarismul. Oricum, şi acesta a fost bulionul său de cultură.

În vremea aceea care prefigura izbucnirea luptei pentru teritorii şi pieţe, bunicul a primit o propunere de asociere. Propunerea a venit din partea patronului unei croitorii, care provenea din teritoriile nordice alipite. Reuşise ca într-un timp relativ scurt să-şi facă o bună reputaţie prin corectitudine şi punctualitate, calităţi pe care le împrumutase dintr-o zonă a Europei centrale în care îşi făcuse ucenicia. Acolo de unde am început eu, se justificase în faţa bunicului pe care l-a simţit reticent din cauza ideii migrării, deşi el nu avea nimic comun cu acest subiect, atât doar că era un lup singuratic căruia nu-i plăcea să-şi pună gâtul sub un jug colectiv, e prea multă înghesuială iar în curând nu va mai fi loc nici pentru cei care se nasc acolo. Croitoraşul cel înţelept a stăruit, depănându-şi gândurile până la capăt. La început vom sta mai departe, aşa cum e şi acum, până ne vom obişnui unul cu altul. Dacă ai nevoie de capital îţi împrumut eu, cu o dobândă mică, nu ca la bancă. Dumneata poţi să mă ajuţi vorbindu-mă de bine la clienţii care iau stofe şi pânzeturi, fiindcă eu am în atelier şi o cusătoreasă de cămăşi. Dacă îmi trebuie, pot să îţi iau şi postavuri, nu toţi vin de acasă cu materialul, la preţ o să ne înţelegem. Mai târziu putem face o companie împreună, pe care o botezăm cu iniţialele noastre, despărţite ori mai bine înfrăţite de semnul &. Şi mai încolo, dacă vrem, ne asociem cu o fabrică de postav. Nu-mi place să visez cu ochii deschişi, am trecut prin multe, îmi cântăresc cuvintele, noi ăştia care am venit pe lume pe la începutul veacului am îmbătrânit mai devreme. Bunicul l-a ascultat până la capăt. Îi plăcea să asculte. Câteodată resimţea lipsa ceasului de taină cu halba în faţă de la cârciumă. Din propunerea asta nu a ieşit nimic. Era un aliaj care nu se putea lega. Veneau din alte lumi, care încă nu se înţelegeau, încă nu se născuse timpul.

Totuşi, ceva s-a ales din întâlnirea asta. În capul bunicului a prins fiinţă gândul de a renunţa la comisionarii care-i procurau postavurile, luându-le el direct de la producători. În felul acesta, economisea bani şi avea o posibilitate mai mare de alegere. Era o judecată cuminte. Numai că aceasta va fi doar coaja fructului. Mai târziu el îşi va da seama că fusese doar un subterfugiu prilejuind ivirea la lumină a unui gând cuibărit de câtva vreme în el. Ieşirea în lume.

Bunicul s-a hotărât pentru început să facă un drum în cel mai apropiat oraş mare. A anunţat lucrul acesta într-o duminică la masa de prânz. Era momentul în care se strângeau mai toţi din familie, două sau uneori trei mese erau puse cap la cap, se întindeau feţele de masă albe scrobite, fiecare îşi ştia locul, adulţii stăteau pe scaune, copiii pe marginea unui pat. Era o casă lungă, cu camerele înşiruite una după alta pe o latură a curţii lungi care făcea legătura între două străzi paralele. Bunicul se aşeza în coada mesei, la capătul uneia dintre laturile lungi, imediat lângă el, pe latura scurtă, era locul bunicii. Bunica se aşeza pe locul ei după ce bunicul termina de mâncat. Înainte de începerea mesei, bunicul rostea o rugăciune scurtă, gândită de el după rânduielile bisericeşti, la care mai adăuga câteva cuvinte potrivite după ceva care se ivise sau era pe cale să se petreacă în istoria familiei. În ziua în care a anunţat că va lipsi cu treburi o săptămână, a adăugat la finele rugăciunii, şi mă rog lui Dumnezeu să mă aibă în grijă în timpul acestei călătorii. Alte explicaţii nu a dat. Dimineaţă a venit o trăsură cu un muscal care l-a dus la gară.

Bunicul era cam la apoteoza vieţii lui publice. Întâmplările mari se scurgeau una după alta cu repeziciune. Bunicul a ciulit urechile doar când Polonia a fost atacată. Eu cred că el ştia ce se petrece, dar socotea, cu un fel de înţelepciune care-l cârmuise de-a lungul timpului, că nu trebuie să vorbeşti de rău pentru că aşa îl chemi la tine. Acestea sunt însă doar gândurile mele atunci când încerc să-l înţeleg. Mai aproape de firea lui mi se pare ideea că el se ţinea departe de tot ceea ce i se părea că nu poate influenţa cu adevărat viaţa lui şi a celor din preajma lui. Singura reacţie pe care a avut-o, când a devenit o certitudine că nu era vorba doar de un incident de frontieră acolo sus la culoarul Danzig-ului, a fost, eh, un alt război, departe de noi. Totuşi ceva, ca un fel de măsură de precauţie, a făcut. A cumpărat nişte ducaţi de aur pe care i-a închis în seiful din camera în care dormea. Şi a mai protestat două poliţe pentru datorii nerestituite; el care niciodată, mai ales de când afacerile îi mergeau bine, nu îşi urmărise debitorii.

A ales ca primă ţintă a călătoriei oraşul acesta spre care acum se îndrepta pentru că în urmă cu douăzeci de ani, când pornise în bejenie cu primul născut, îl ocolise, de teamă să nu fie prinşi într-o razie. Vroia să vadă ceea ce îşi refuzase atunci. De la distanţa la care ocolea atunci oraşul, zărea în depărtare siluete ciudate de oţel, o panoramă necunoscută al cărei rost nu-l înţelegea, dar care-i inspira o aversiune amestecată cu teamă. Credea cu adevărat în valori stabile pe lumea aceasta, care puteau fi măsurate şi cântărite. Simţea că, pătrunzând în acel oraş, îşi plăteşte şi o datorie faţă de el însuşi, răscumpărând teama de atunci.

A tras la un hotel din preajma gării. În timpul nopţii a auzit zgomote de uşi trântite, chiţăieli femeieşti şi, după ce a înţeles unde nimerise, a doua zi a întrebat la recepţie care e cel mai bun hotel din oraş, şi s-a mutat.

Excepţie făcând noaptea aceea, bunicul a rămas cu o bună amintire despre timpul petrecut în oraş. După ce şi-a terminat treburile - obţinuse condiţii mai bune şi de preţuri şi de plată decât i se oferise în ultimul timp - restul timpului i-a rămas numai lui. Mai întâi s-a plimbat prin centrul oraşului, o plimbare care s-a încheiat repede, după ce şi-a fixat reperele hotelului. În rest nu prea avea ce să vadă, deşi nici el nu ştia bine ce aştepta să vadă într-un oraş care se înălţase în grabă, printre câmpuri mustind de petrol. Pentru el petrolul nu însemna nimic, una din rotiţele lumii în care trăia, departe însă de circumferinţa lui proteguitoare, şi care, până să ajungă la el, trecea prin atâtea schimbări încât i se pierdea urma. Apoi a bântuit prin zonele mărginaşe ale oraşului, iar aici avea şi mai puţin de văzut, totuşi recunoştea un aer vechi de pereţi cojiţi în care se amestecau mirosuri de mult uitate de rufe spălate cu leşie şi, surprinzător, la un moment dat, un iz de coajă de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Aici, pe una din străzile astea, marcate din loc în loc, asemeni bornelor de hotar, cu cişmele de fontă coclită, a găsit o cârciumă. A vrut să ceară o halbă de bere, dar ceva dinăuntrul lui l-a oprit. Nu era o cârciumă decât cu numele, altfel o tejghea improvizată pe care tronau două sticle cu distilate de alcool, într-una de culoare verde, în cealaltă galbenă. Bunicul avea un instinct sigur pentru ordinea depozitelor lui de amintiri. Pe unele putea să le piardă, la altele se prefăcea că renunţă ori chiar renunţa cu adevărat, dar nu-i plăcea să le înece într-o zgură a prezentului. Şi tocmai asta se oprise să facă atunci când a ieşit din cârciumă bâiguind o scuză, după ce lăsase pe tejghea nişte parale în compensaţie. Tot ce i s-a întâmplat în acele zile au fost lucruri noi, ca şi cum ar fi dat cu un cartof crud peste un tablou vechi, scoţând la iveală culori noi pe care nu le ştia sau le uitase, ba până şi desenul lor părea să fie uneori altul. În ziua dinaintea sfârşitului călătoriei, a ţinut să îşi mai îndeplinească o curiozitate pe care o purta de mult în gând. Deşi mai întâi ezitase, până la urmă nu a putut rezista tentaţiei de a măsura îndeaproape viziunea golemurilor de oţel care-l fascinaseră în urmă cu douăzeci de ani, când ocolea oraşul pe drumul bejeniei. Suprapunând, peste scheletele metalice de atunci, închipuind un monstru absurd din timpuri diluviene, care îi stăruiau pe retina memoriei, ceea ce avea să aibă acum în faţă.

Bunicul s-a întors în a şaptea zi, aşa cum a promis, şi a luat parte la masa de duminică. După ce a rostit rugăciunea, a adăugat mulţumirea adusă Domnului de a-l fi ajutat să ducă la bun sfârşit călătoria. Apoi s-a aşezat şi a cufundat lingura în farfuria de supă. Familia era mai numeroasă ca de obicei, veniseră toţi cu speranţa că vor afla de ce plecase, o decizie bruscă, atât de nepotrivită cu firea lui. Imediat ce a adâncit lingura în supa de carne, acesta era felul de mâncare cu care începea obligatoriu masa, în afară de zilele de Crăciun şi de Sfintele Paşti, au înţeles că nu va vorbi. Singurul lucru ieşit cumva din comun a fost darul pe care i l-a adus mamei Joiţa. O broboadă de caşmir bogată, care îi acoperea tot spatele. Printr-o ciudată simetrie, aceasta a fost replica lui în timp la cămaşa de pânză care îl aştepta atunci când bunicul s-a întors din bejenie. Pentru că în vremea scursă de la sfârşitul unui război şi începutul altuia şi care păruse a fi un veac tulburat de nelinişti, între ei nu se schimbase aproape nimic.