Vioara de la Auschwitz

Vioara de la Auschwitz a apărut la editura Meteor Press şi prezintă povestea încercării disperate a unui om de a nu-şi abandona demnitatea în faţa uneia dintre cele mai mari atrocităţi cunoscute în istorie.

În iarna anului 1991, la un concert susţinut în Cracovia, o violonistă în vârstă cunoaşte un muzician mai tânăr, care este captivat de sunetele excepţionale ale viorii ei. Între ei se naşte o apreciere şi o simpatie reciprocă, prilejuind destăinuirea originii măiestrei viori.

Povestea lutierului Daniel, captiv în lagărul de la Auschwitz peste care domneşte spectrul morţii, este scrisă cu o simplitate lirică şi punctată cu imagini sfâşietoare, între care se desprind fragmentele unor documente autentice, mărturii ale teribilei dezumanizări provocate de război.

Vioara de la Auschwitz este mai mult decât un simplu roman - este mărturia forţei spiritului uman, a frumuseţii şi artei, a speranţei triumfătoare în faţa celei mai întunecate adversităţi.

"Această carte micuţă vi se va imprima cu siguranţă în memorie. Din ea răzbat în mod vibrant atât oroarea unei neomenii inimaginabile, cât şi puterea incontestabilă a muzicii. N-o veţi uita niciodată." (Tatiana de Rosnay, autoarea cărţii Sarah's Key)

"Vioara de la Auschwitz este o poveste deosebit de impresionantă, despre puterea transcendentă a artei şi în acelaşi timp despre trauma dezumanizantă a Holocaustului. Anglada scrie cu eleganţă şi rafinament, concizia expunerii contribuind la forţa emoţională a cărţii." (John Boyne, autorul cărţii Băiatul cu pijamale în dungi)

"Anglada oferă numai acele detalii ale vieţii din lagărul de la Auschwitz care îi sunt necesare pentru a transmite sentimentul zguduitor al ororii, însă are darul de a-l echilibra în chip artistic cu descrierea frumoasă şi atentă a muncii lui Daniel, ce reflectă posibilitatea găsirii speranţei şi frumuseţii într-un loc atât de întunecat. Cartea este la fel de măiestrit lucrată ca şi vioara lui Daniel şi persistă în amintire multă vreme după ce lectura ei a luat sfârşit." (Shelf Awareness)




Notă:
Documentele care apar la începutul fiecărui capitol sunt autentice. Cf.: Reimund Schnabel: Macht ohne Moral - Eine Dokumentation über SS (Putere fără morală - O istorie documentată a SS), Röderberg-Verlag, Frankfurt, 1957. Traducere în limba spaniolă: Poder sin moral - Historia de las SS, Seix Barral, S.A, Barcelona, 1966.




Subiect: întrebuinţare armă foc

În ziua de 1 decembrie 1941, între orele 14 şi 16, m-am aflat în postul de pază numărul 4 din Hohensteinerstrasse. În jurul orelor 15, am văzut cum o evreică se căţăra pe gardul de lemn care împrejmuia ghetoul, scotea capul printre scânduri şi încerca să fure napi dintr-un căruţ aflat acolo. Am folosit arma de foc. Evreica a căzut rănită de moarte în urma celor două împuşcături.
Tipul armei: carabină 98.
Muniţia folosită: două cartuşe.

Semnat:
NAUMANN
Paznic de rezervă
Compania I - Batalion Ghetou

Decembrie 1991

Întotdeauna mi-a fost greu să adorm în noaptea ce urmează unui concert. Mi se tot derulează în minte, ca şi cum aş urmări acelaşi film, o dată şi-ncă o dată. Concertul acesta a fost însă cu totul deosebit. S-a ţinut la Cracovia, un oraş cu muzicieni de elită, tocmai în ziua în care se împlineau două sute de ani de la moartea lui Mozart. Am cântat într-o sală transformată în auditoriu din superba Casă Veneţiană. Afară era un frig cumplit, iar asta ne-a împiedicat să ne plimbăm prin oraş şi să-i admirăm nenumăratele opere de artă. La prânz, când soarele a mai împrăştiat ceaţa, am dat o raită prin Ryneck Glowny (Piaţa centrală din oraşul Cracovia - n. trad.) înainte să mă întorc la hotel.

Deşi concertul îi era dedicat lui Mozart, la sugestia organizatorilor polonezi talentatul nostru pianist Virgili Stancu se învoise ca în prima parte să interpreteze preludiile lui Chopin. În a doua jumătate a concertului, am executat împreună Sonata în mi bemol, compusă de Mozart pentru o violonistă care-i trezise admiraţia, Regina Strinasacchi (Regina Schlick, născută Strinasacchi (1761-1839), violonistă devenită celebră într-o epocă în care puţine femei interpretau în public - n. trad.). Am rămas să ascultăm şi orchestra care a interpretat Simfonia concertantă KV 364. O execuţie impecabilă, care a reliefat planurile sonore şi-a lăsat să se întrezărească fondul dramatic, dincolo de împletirea cumpănită şi graţioasă a frazărilor.

Sunetul viorii soliste mi-a atras mai cu seamă atenţia. La acea vioară interpreta o doamnă în vârstă, violonista principală a orchestrei. Strunea arcuşul cu măiestrie şi, mi s-a părut mie, cu pasiune înfrânată.

Când nu cânta, privirea-i era tristă.

Se înnoptase, brusc mi-era dor de Electra şi mi se părea că aud şi-acum sunetul acelei viori, nu foarte puternic, dar catifelat şi plin. Desigur, nu era un instrument din atelierele marilor maeştri cremonezi. În schimb, ar fi putut fi mâna unui meşter din vechea şcoală poloneză. Era cu putinţă ca o vioară Mathaeus Dobrucký din Cracovia să se fi salvat de la prăpăd? Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, vioara era de un roşu mai întunecat şi nu foarte transparent. Apoi, nu era nici-de-cum exclus să fi fost creaţia vreunui neamţ ori a vreunui tirolez. La fel de bine putea să fie opera lutierilor din vechea stirpe Klotz.
- Nu, vezi bine că nu e o Klotz.

Mi-a spus asta zâmbind, dar fără urmă de bucurie. Era a doua zi după concert. Cu o noapte în urmă, hotărâsem s-o întreb fără ocolişuri de unde avea vioara şi, ca să mai alung gândurile acestea, mă adâncisem într-un excelent roman poliţist de Eric Ambler. După o asemenea lectură, mă cufund într-un somn profund şi liniştit.

Fusesem invitat la Academia de Muzică din oraş - în Cracovia, nu se numeşte "conservator" - , aşa că ne-am întâlnit acolo. În holul cel mare de la intrare, am admirat portretele în ulei ale unei întregi şcoli de virtuozi polonezi, de la generaţiile mai vechi până la colegul meu Wienasky. Apoi, am trecut într-o săliţă unde am ţinut un curs magistral sau, cum se zice acum mai la modă, "master class".

După ce am terminat, doamna mi-a aşezat între mâini vioara ei. Am încercat-o: coardele îmi răspundeau întocmai după voia mea, precum lutul se supune în mâinile celui care-i dă formă. Era o mică splendoare.
- Bănuiesc că n-ai vrea să te desparţi de vioară.
- Pentru nimic în lume! - mi-a răspuns. Nici de-ar fi să mor de foame! E tot ce mi-a rămas de la ai mei. Vioara asta - urmă ea - a fost meşterită de unchiul meu Daniel, pe dimensiunile unei Stradivarius. N-aş da-o nicicând pe alta.
- Atunci, înţeleg de ce ţi-e aşa de dragă.
- O, nu. N-ai cum să înţelegi. Ar trebui să ştii toată povestea.

O umbră de mâhnire i-a întunecat ochii limpezi, adâncind ridurile chipului ei frumos. Şi-a trecut, cu un gest de prisos, mâna peste şuviţele de păr blond cu fire încărunţite. Respiraţia i se îngreunase, devenind aproape agitată.

Ne-am întrerupt, căci făgăduisem să asist la recitalul elevilor mai mari din clasa de vioară. Au interpretat Intermezzo de Penderecki (Krzysztof Penderecki (n. 1933), compozitor şi dirijor polonez. - n. trad.), cel care fusese ani de zile rectorul Academiei. Imediat mai apoi, am trecut la o petrecere restrânsă, care pe tovarăşa mea a părut s-o plictisească:
- Nu te-ai săturat de toată chestia asta?

Întrebarea a sosit la scurt timp după ce începuse petrecerea. Nu mă plictiseam, dar m-a făcut curios şi mi-a stârnit interesul.
- Nu mă deranjează să plec, eu m-am achitat de obligaţii. Mă ofer să te conduc acasă, dacă doreşti.

Locuia în apropiere de Academia de Muzică aşa că am pornit pe jos, înfruntând după amiaza rece care învăluise totul în ceaţă. M-a invitat să urc şi să bem împreună un ceai fierbinte. Apartamentul era mic şi simplu: viaţa în Polonia nu era deloc uşoară. N-am mai adus vorba de vioară. Voiam să-i distrag atenţia, să-i abat gândurile către altceva. Mi-a vorbit puţin despre fiul ei. Mi-a arătat o fotografie şi mi-a explicat că se mutase în Israel. Ea, în schimb, nu voia să plece din ţară:
- Ce să caut eu acolo? El e tăietor de diamante, are o slujbă bună. În schimb, muzicieni sunt o mulţime, cei mai mulţi ruşi, ar putea alcătui sute de orchestre! Ş-apoi, el vine în vizită de Anul Nou (Rosh Hashanah sau Anul Nou evreiesc se sărbătoreşte în luna septembrie - n. aut.), de Paşte...

După aceea, am trecut la muzică. Am discutat câteva probleme de interpretare, în timp ce ascultam înregistrarea Simfoniei concertante; şi am sfârşit - mereu mi se întâmplă asta - prin a cânta. Ea era şi o foarte bună pianistă, iar pianul umplea, ca să zic aşa, jumătate din sufrageria care era, în acelaşi timp, loc de luat masa şi salon de muzică. Faptul că am cântat împreună ne-a apropiat mai mult decât dacă am fi stat de vorbă ore în şir. Ne-am împrietenit. Pentru câteva clipe - poate că sunt prea încrezut - mi s-a părut că zăresc o scânteie de dorinţă, ca o umbră trecătoare, în ochii şi în obrajii ei aprinşi. Sau poate era doar muzica. Dumnezeule mare, m-am gândit, e mult mai în vârstă decât mine!

Am încheiat sonata la unison. Ea se schimbase, acum era zâmbitoare. Zâmbetul i-a devenit şi mai larg după ce a lăsat jos telefonul care sunase tocmai în clipa în care îmi strângea mâinile, mulţumită, după ce acoperise clapele pianului. Deşi nu era nevoie de explicaţii, mi-a spus că era un amic. "Nu e muzician - a adăugat - , este tehnician mecanic. Lucrează în Nowa Huta (Cartier din Cracovia, situat în estul oraşului - n. trad.). Nu avem prea des ocazia să ne vedem."

Se făcea târziu şi trebuia să mă întorc la hotel, unde mă aşteptau Gerda şi Virgili Stancu. Ne-am luat la revedere cu o oarecare tristeţe şi ne-am înţeles să luăm cina a doua zi, toţi patru, la hotelul nostru. N-aveam de gând s-o las pe Regina să cheltuiască niciun sfanţ. Era o violonistă minunată, dar ştiam că nu-şi câştiga uşor pâinea. N-am vrut să-i spun nimic înainte de a vorbi cu colegii mei, însă mă gândisem că ar fi o idee bună s-o invităm în Olanda şi să-i programăm un concert. Eram sigur că toţi aveam să fim de acord, de altfel şi ei îmi spuseseră că interpretarea le plăcuse foarte mult.

După cina de a doua zi, am vrut s-o conduc la apartament, dar mi-a spus că nu e nevoie, că se face foarte târziu dacă o duc şi mă întorc. Atunci, am îndrăznit să-i chem un taxi şi să plătesc anticipat cursa. Ne-am luat rămas-bun cu o îmbrăţişare strânsă, ca între prieteni. M-am gândit, cu tristeţe, că trupul ei moale trebuie să fi fost atrăgător cu ani în urmă.

Pe aproape toată durata cinei, a vorbit mai mult cu Gerda - violoncelista - decât cu mine. Chiar au părăsit încăperea, împreună, pentru o bună bucată de vreme. Când au revenit din camera de hotel, am observat că Regina se schimbase: purta una dintre ţinutele de concert ale Gerdei, o rochie de un albastru-închis cu volane de dantelă, care îi venea foarte bine. Mi-am închipuit că îşi împărtăşiseră şi câteva secrete.

Am avut dreptate:
- Reginei i-au plăcut sugestiile tale de interpretare - mi-a spus Gerda - şi cursul pe care l-ai ţinut elevilor mai mari. Ai impresionat-o!
- Ca să fiu sincer, nu prea cred că aveau nevoie de cursul meu. I-ai auzit şi tu interpretând.
- Însă tu ai venit cu un punct de vedere nou. Ai altă perspectivă, altă şcoală. Ea s-a arătat foarte interesată, mai ales de partea ce ţine de cadenţă.

A făcut o pauză, după care a schimbat subiectul:
- Ţie ţi-a povestit ceva despre viaţa ei?
- Nu, şi nici eu n-am întrebat-o nimic. Nu sunt chiar aşa de indiscret! Mi s-a părut că o întristează. Când mi-a spus că unchiul ei meşterise vioara, am auzit cum a adăugat aproape şoptit: "Binecuvântată fie-i amintirea."
- Da - a încuviinţat Gerda, probabil că are multe amintiri triste.

Aproape toţi din familie căzuseră victime Holocaustului. Mama şi bunica pieriseră în ghetoul din Cracovia, tatăl şi fratele mai mare, la Auschwitz. Aşadar, toţi fuseseră ucişi de nazişti. Mi-a trecut prin gând că trebuie să fi fost foarte mică atunci când s-au întâmplat toate acestea. Cum reuşise să scape? Cu siguranţă, muzica o ajutase să alunge umbrele trecutului.
- Mi-a dat pentru tine paginile astea fotocopiate. A cules nenumărate mărturii din vremurile acelea. Mi-a mai spus că ai întrebat-o de vioară. Dacă citeşti aceste rânduri, vei putea reconstitui o parte din povestea ei.
- Tu le-ai citit?
- Aseară, m-au ţinut trează câteva ceasuri bune! Dar acum, îţi aparţin, mi le-a dat pentru tine.

Această dovadă de prietenie m-a bucurat nespus. O convinsesem să vină în Olanda ceva mai încolo, când vom fi aranjat toate detaliile, să participe la câteva concerte. Gerda, căreia lucrurile îi ieşeau întotdeauna exact cum voia, se îngrijise de toate. În cadrul unuia dintre recitaluri, Regina avea să fie vioara în trioul lui Beethoven, Arhiducele: îi cedam locul cu mare plăcere. Impresarul nostru, fratele violoncelistei, urma să se ocupe de celelalte detalii. Regina nu prea ieşise din ţară, o călătorie în străinătate avea să fie pentru ea ca o gură de aer proaspăt. Trei săptămâni, ne-a spus. Nu mai mult, că şi-aşa sunt, cu siguranţă, destui care râvnesc la postul meu.

Turneul se apropia de final. Aveam programat un ultim concert la Varşovia, după care trebuia să ne despărţim: Gerda şi Virgili plecau spre Amsterdam, iar eu mă întorceam la studioul din Paris, unde eram aşteptat ca să înregistrez un disc. Din pricina ceţii, am petrecut mai bine de două ore pe aeroportul din Varşovia. Am profitat de acest răstimp ca să citesc notiţele Reginei, traduse într-o engleză aproximativă. După câteva pagini, m-am gândit: "I le dau şi lui Àngels, o să le găsească foarte interesante." La scurt timp după aceea, uitam de tot şi de toate, adâncit în însemnările violonistei. Un nume, care se tot repeta, mi-era cunoscut. M-au trezit colegii mei, pentru că se anunţase zborul, iar eu nu auzisem nimic, adâncit cum eram în povestea vioarei prietenei mele - o poveste pe care n-o voi putea uita vreodată.


Arest:
Primul tip (comun):
Până la 3 zile. Celulă cu fereastră. Prici de lemn. Mâncare: pâine şi apă. Masă mai consistentă o dată la patru zile.
Al doilea tip (include corecţii):
Până la 42 de zile. Celulă fără fereastră. Prici de lemn. Mâncare: întocmai ca la primul tip.
Al treilea tip (sever):
Până la 3 zile. Prizonierul nu poate sta în şezut şi nu se poate întinde. Celulă fără fereastră. Mâncare: întocmai ca la tipurile de mai sus.

Pedepse corporale:
Numărul loviturilor de bici: 5, 10, 15, 20, 25
Instrucţiuni: În primul rând, control medical.
Loviturile de bici se vor aplica direct pe piele, una după alta, şi fiecare va fi numărată. Este interzis ca anumite părţi ale corpului să rămână descoperite sau să fie dezbrăcate. Deţinutul nu se leagă, ci se întinde pe o bancă. Va fi biciuit numai peste coapse şi fese.

Ştampilă:
BIROUL DE ADMINISTRAŢIE, JUSTIŢIE ŞI FINANŢE AL SS
(Schutzstaffel (germ.) - "Eşalonul de protecţie" sau trupele SS -, organizaţie paramilitară a Partidului Nazist. - n. trad.) (WVHA)

Salariu mediu: 6 mărci germane
Cost alimente: 0,60 mărci germane
Speranţa medie de viaţă a unui deţinut: 9 luni = 270 de zile
270 x 5,30 mărci germane = 1431 mărci germane
Reţinere pentru amortizare haine: 0,10 mărci germane.