Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Un tramvai numit Dorinţă. Pisica pe acoperişul fierbinte


Tennessee Williams, traducere de Antoaneta Ralian

26.01.2011
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tennessee Williams
Un tramvai numit Dorinţă. Pisica pe acoperişul fierbinte
Editura ART, 2010

Traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian
 


Colecţia Biblioteca ideală


Tennessee Williams (1911-1983) este unul dintre cei mai străluciţi dramaturgi americani; personalitate puternică, dar autodistructivă, Williams a fost alcoolic, dependent de amfetamine şi de barbiturice, dar în acelaşi timp decorat de către preşedintele Jimmy Carter în 1980; orientarea sa sexuală a fost făcută publică de revista Time în anii '50. Scriitor prolific, autor de piese de teatru, poezii, nuvele, memorii, un roman, a marcat dramaturgia americană prin personajele sale memorabile. A primit Premiul Pulitzer (1948) pentru Un tramvai numit dorinţă şi pentru Pisica pe acoperişul fierbinte (1955), New York Drama Critics' Circle Award pentru Noaptea iguanei (1952) şi Tony Award for Best Play pentru Trandafirul tatuat (1952).

Un tramvai numit Dorinţă, Trandafirul tatuat, Pisica pe acoperişul fierbinte şi Noaptea iguanei: patru dintre piesele de teatru care au marcat istoria teatrului, într-o traducere nouă, semnată de Antoaneta Ralian.

Conflictele dramatice şi temele controversate ale pieselor sale (sexualitate, religie etc.) au devenit binecunoscute după ecranizările de mare succes ale pieselor sale. Un tramvai numit Dorinţă, în regia lui Elia Kazan, a beneficiat de prestaţiile excepţionale ale starurilor vremii, Marlon Brando şi Vivien Leigh. Monştrii sacri Elizabeth Taylor şi Paul Newman au încarnat magistral în Pisica pe acoperişul fierbinte (1958) tensiunea dintre seducătoarea Margaret şi soţul său Brick, fost mare sportiv, care se izolează, prin alcool, de soţia sa şi de restul lumii pe fondul unei importante crize familiale. O altă ecranizare de neuitat, după Noaptea iguanei, i-a avut ca protagonişti pe Richard Burton şi Ava Gardner în 1964. Piesele lui Tennessee Williams fac parte, în toată lumea, din repertoriul clasic al marilor scene.

Trandafirul tatuat, recompensat cu Tony Award for Best Play, este o poveste emoţionantă despre pierderea unei fiinţe dragi şi drumul anevoios înapoi, înspre viaţă, a celui rămas în urmă. Acţiunea piesei Trandafirul tatuat se petrece într-o comunitate siciliano-americană în care tânăra şi energica Serafina, rămasă văduvă, este paralizată de durere şi îşi trăieşte doliul într-o totală uitare de sine. Când îi sunt însă distruse iluziile romantice legate de soţul pe care l-a iubit până la veneraţie, Serafina îşi redescoperă adevărata natură, demnitatea şi pofta de viaţă, într-o sărbătoare a iubirii şi a sexualităţii.

Povestea zbuciumată, poetică, trupească şi amuzantă a pierderii suferite de o femeie şi a redeşteptării simţurilor sale. (Sunday Times)

Să fi văzut filmele făcute după aceste piese e un fel de datorie culturală inevitabilă. Şi o plăcere rară. Şi nu sînt singurele texte de teatru ale lui Tennessee Williams cu ecranizări faimoase - mai sînt Menajeria de sticlă şi Dulcea pasăre a tinereţii. Să le citeşti, însă, în româneşte, în traducerea incomparabilă a Antoanetei Ralian, e o experienţă cu care, în penuria editorială de dramaturgie modernă străină, arareori te poţi întîlni. Antoaneta Ralian a retradus patru dintre piesele antologice ale lui Williams, care, acum, nu se joacă nicăieri în România. Publicarea acestor noi versiuni înseamnă relansarea dramaturgului în circuitul scenei de la noi, într-o limbă vie şi atît de dramatică. (Iulia Popovici, Observator Cultural, decembrie 2010)

***
Tennessee Williams

Lumea în care trăiesc
(Interviu cu sine însuşi)


Întrebare: Putem discuta deschis?
Răspuns: Nu văd cum altfel am putea discuta.

Întrebare: Ştii, probabil, că atunci când prima ta piesă de succes, Menajeria de sticlă, a fost reluată la începutul stagiunii actuale, cei mai mulţi cronicari au fost de părere că este şi rămâne cea mai bună dintre piesele pe care le-ai scris, deşi au trecut doisprezece ani de la premieră?
Răspuns: Da. Citesc toate cronicile şi criticile referitoare la piesele mele, chiar şi pe cele care susţin că eu scriu pentru bani şi că am o chemare spre instinctele brutale şi animalice.

Întrebare: Niciodată nu iese fum fără...
Răspuns: Focul scoate mult fum când picuri apă peste el.

Întrebare: Dar, de bună seamă, recunoşti că piesele tale recente degajă o răscolitoare notă de duritate, de răceală, de violenţă şi furie?
Răspuns: Cred că, în mod nedeliberat, am mers pe linia tensiunilor tot mai încordate, pe linia furiei şi a violenţei societăţii şi timpurilor în care trăiesc. Şi le-am redat prin propriile mele tensiuni tot mai încordate de scriitor şi de om.

Întrebare: Deci recunoşti că această "tensiune tot mai încordată", cum îţi place să o numeşti, e reflectarea unei condiţii lăuntrice personale?
Răspuns: Da.

Întrebare: O condiţie morbidă?
Răspuns: Da.

Întrebare: Poate o condiţie care frizează psihopatia?
Răspuns: Cred că scrierile mele au constituit pentru mine întotdeauna un soi de psihoterapie.

Întrebare: Şi te aştepţi ca publicul să fie impresionat de nişte piese şi de nişte scrieri care reprezintă o relaxare, o eliberare a tensiunilor unui posibil nebun incipient?
Răspuns: Le eliberează şi pe ale lor.

Întrebare: Ce ale lor?
Răspuns: Tensiunile lor tot mai încordate care frizează psihopatia.

Întrebare: Gândeşti că lumea e pe cale să înnebunească?
Răspuns: Pe cale? Aş spune că a înnebunit de tot. Aşa cum afirmă Ţiganul din piesa mea, Camino Real, lumea e un soi de prelegere pe care o citeşti de-a-ndoa selea. Ceea ce nu-i prea amuzant.

Întrebare: Până unde crezi că poţi să ajungi cu viziunea asta torturată asupra lumii?
Răspuns: Până unde va ajunge lumea cu condiţia torturată în care trăieşte. Până acolo, şi nu mai departe.

Întrebare: Şi te aştepţi ca publicul şi criticii să te însoţească?
Răspuns: Nu.

Întrebare: Atunci de ce-i îmbrânceşti şi-i împingi pe drumul ăsta?
Răspuns: Eu merg pe drumul ăsta, dar nu îmbrâncesc şi nu împing pe nimeni, nu-i trag după mine.

Întrebare: Da, dar speri ca oamenii să continue să te asculte, nu-i aşa?
Răspuns: Fireşte că sper.

Întrebare: Chiar dacă-i izgoneşti cu violenţa şi cu spaimele din scrierile tale?
Răspuns: N-ai observat în jurul tău cum cad oamenii ca nişte fluturi de noapte orbi? E rezultatul maladiei zilelor noastre, al violenţei şi al spaimelor lumii actuale şi al epocii în care trăim.

Întrebare: Dar tu eşti un om care trebuie să distreze publicul, eşti o persoană cu pretenţii de artist, ori lumea nu se mai amuză azi cu pisici pe acoperişul fierbinte sau cu pasageri ai unor tramvaie trăsnite.
Răspuns: N-au decât să se ducă la music-halluri şi la comedii. Eu n-am de gând să-mi schimb felul de a scrie. Îmi vine destul de greu să scriu ceea ce doresc eu să scriu, fără să mai încerc să scriu ceea ce spui că doresc alţii să scriu şi eu nu doresc să scriu.

Întrebare: După părerea ta, ai vreun mesaj pozitiv?
Răspuns: Da, cred că da.

Întrebare: Şi anume?
Răspuns: Nevoia arzătoare, aproape strigătoare, de un efort general uman pentru a ne cunoaşte pe noi înşine şi de a ne cunoaşte mai adânc unul pe celălalt, de a ne cunoaşte atât cât să putem înţelege că nici un om nu deţine monopolul dreptăţii sau al virtuţii, şi că orice om are în el o vână de duplicitate şi de răutate. Dacă oamenii, rasele şi naţiunile ar porni de la acest adevăr al autocunoaşterii, cred că lumea ar putea depăşi stadiul de putreziciune, de disoluţie care, involuntar, mi-a inspirat tema de bază, tema alegorică a pieselor mele.

Întrebare: Din felul în care vorbeşti, s-ar spune că te simţi detaşat, că te simţi superior acestui proces de disoluţie a societăţii?
Răspuns: N-am scris niciodată despre vreun viciu pe care să nu-l am şi eu.

Întrebare: Dar acuzi societatea, în ansamblul ei, de o anumită îngăduinţă deliberată în faţa răului, îngăduinţă de care tu, ca scriitor, te delimitezi.
Răspuns: Ca scriitor, da, dar nu şi ca om.

Întrebare: Consideri că acest lucru constituie o virtute specială a ta ca scriitor?
Răspuns: Nu am sentimentalisme cu privire la scriitori. Dar înclin să cred că majoritatea scriitorilor, ca şi majoritatea artiştilor în general, sunt motivaţi, în disperata lor vocaţie, de dorinţa de a descoperi şi de a separa adevărul din complexul de minciuni şi de evaziuni în care trăiesc. Cred că acest impuls face ca munca lor să nu fie o profesiune, ci mai curând o vocaţie, o adevărată "chemare".

Întrebare: De ce nu scrii şi despre oameni buni? Nu ai întâlnit niciodată oameni buni în viaţa ta?
Răspuns: Teoria mea despre oamenii buni e atât de simplă, încât aproape că mă jenez să o enunţ.

Întrebare: Te rog, spune-o.
Răspuns: Mă rog, n-am întâlnit niciodată un om pe care să nu-l pot iubi din momentul în care l-am cunoscut în profunzime şi l-am înţeles; şi în creaţiile mele am încercat să ajung la cunoaştere şi la înţelegere. Nu cred în păcatul originar. Nu cred în "culpabilitate". Nu cred în ticăloşi sau eroi - cred numai în calea bună sau calea greşită pe care au adoptat-o indivizii, nu din proprie voinţă, ci din necesitate sau sub impactul unor influenţe încă incomprehensibile, al unor circumstanţe personale sau al antecedentelor lor. E un lucru atât de simplu, încât mă jenez să-l spun, dar am certitudinea că e adevărat. Pun rămăşag pe viaţa mea. Şi de asta nu pot înţelege de ce maşinile noastre de propagandă se străduiesc să ne îndemne, să ne convingă că trebuie să nutrim ură faţă de unii oameni sau să ne temem de ei, în această lume mică în care trăim cu toţii. De ce să nu încercăm să-i cunoaştem pe aceşti oameni aşa cum încerc eu să-i cunosc şi să-i înţeleg în piesele mele? Ştiu că sună vanitos şi egoist.

Şi nu vreau să închei pe această notă. Deci ce ar trebui să spun? Că ştiu bine că sunt un artist minor care, întâmplător, a scris una sau două piese majore? Nici măcar nu ştiu care sunt acestea. N-are importanţă. Am spus ce am avut de spus. Aş mai putea spune câte ceva sau aş putea să-mi ferec gura. Nu depinde de dumneavoastră, ci exclusiv de mine, de mâna destinului sau a providenţei care operează în viaţa mea.

***

Trandafirul tatuat
Scena 5 (fragment)


Serafina: Tu, tu ai rostit vorbe murdare, şi tot timpul nu vă stă capul decât la bărbaţi, bărbaţi, bărbaţi! Sunteţi înnebunite după bărbaţi!
Flora: Strugurii-s acri! Ăsta-i necazul tău - strugurii-s prea acri. Crăpi de invidie!
Bessie: S-a înverzit de gelozie. Ha, ha!
Serafina (pe un ton pios): Eu când aud de bărbaţi, nu mă gândesc decât la soţul meu. Soţul meu a fost sicilian. Făceam dragoste împreună în fiecare noapte din săptămână; n-am sărit niciodată o noapte de când ne-am căsătorit şi până când a fost ucis aici, pe şoseaua asta, la volanul camionului de fructe. (Un sughiţ de plâns.) Poate că ăsta-i motivul pentru care eu nu sunt înnebunită după bărbaţi şi nu suport să aud vorbăria femeilor hămesite. Acum nu mă interesează decât fericirea fiicei mele care îşi ia, în dimineaţa asta, diploma de absolvire a liceului. Şi uite că am să întârzii la ceremonie. Fanfara a început să cânte! Şi nu ştiu unde am pus ceasul de mână pe care i l-am cumpărat! Cadoul de absolvire!

(Se învârteşte prin casă, distrată.)

Bessie: Flora, hai să plecăm. Lasă dracului blestemata aia de bluză!
Flora: Ba nu! Aşteaptă o clipă! Eu nu permit nimănui să mă insulte!
Serafina: Hai, hai, plecaţi la New Orleans, voi două, hămesitelor după bărbaţi. Şi agăţaţi bărbaţi pe Canal Street, dar nu în casa mea, de la fereastra mea, în faţa cenuşii răposatului meu soţ! (Fanfara şcolii atacă un marş marţial. Pieptul Serafinei e cuprins de spasme; îşi duce o mână la inimă şi, un moment, pare să uite că trebuie să plece.) Pe mine bărbaţii nu mă interesează deloc. Nu mă interesează bărbaţii care fac burtă şi chelesc în uniforme de soldaţi de plumb, şi care dezbracă femei în pielea goală pe Canal Street şi aruncă pungi de hârtie pe ferestrele hotelului. Nu mă interesează nebunii din astea bărbăteşti. Eu îl păstrez în inimă pe soţul meu, care avea un corp suplu ca de băiat tânăr, şi un păr la fel de negru şi de des ca al meu, şi o piele netedă şi dulce ca o petală de trandafir.
Flora: Ah, era ca un trandafir, nu?
Serafina: Da, un trandafir, un trandafir!
Flora: Da, un trandafir de mafiot! Un trandafir de gangster! Împuşcat în timp ce transporta droguri ascunse sub banane!
Bessie: Flora, Flora, hai să plecăm!
Serafina: Eu mă trag din neam de ţărani, contadini, dar el, el provenea din proprietari de pământuri. Signorile, nobil, asta era soţul meu. Noaptea, zac aici şi mă mulţumesc cu amintirile, pentru că eu am avut parte de ce-i mai bun - nu de calitatea a treia, nu de calitatea a doua, ci de calitatea întâi - singura cu adevărat bună. Aşa încât acum zac aici şi mă mulţumesc doar să-mi aduc aminte...
Bessie: Haide odată! Haide odată! La gară!
Flora: Stai! Trebuie să aud chestia asta! E prea haioasă s-o pierd!
Serafina: Îmi aduc aminte de nopţile în care îl strângeam pe Rosario tot timpul la pieptul meu. Patru mii trei sute optzeci de nopţi. Ăsta-i numărul nopţilor în care l-am strâns în braţe. Şi sunt pe deplin satisfăcută. Îl jelesc. Da, perna mea nu se usucă nici o clipă - dar amintirile îmi dau toată satisfacţia de care am nevoie. Şi m-aş simţi ieftină şi înjosită, nedemnă să trăiesc alături de fiica mea, nedemnă să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu cenuşa asta binecuvântată - cenuşa unui trandafir -, dacă după toate aceste amintiri, dacă după ce am cunoscut un asemenea om, m-aş înhăita cu un altul, cu un bărbat de vârstă mijlocie, lipsit de tinereţe, lipsit de pasiunea tinereţii, un bărbat care face burtă şi pierde părul, dar mă amăgesc singură că asta înseamnă a face dragoste. Mă mulţumesc doar să-mi aduc aminte. (Gâfâie de parcă ar fi urcat o scară.) Plecaţi, daţi-i înainte, bateţi străzile şi lăsaţi-i să vă arunce pungi cu apă murdară în cap. Eu mă mulţumesc să-mi aduc aminte de iubirea unui bărbat care a fost al meu - numai al meu! Niciodată atins de mâna alteia. Nimeni alta în afară de mine! Doar eu!
(Gâfâie şi iese în faţa casei, pe trepte. Lumina soarelui o inundă. Pare mirată. Se pomeneşte plângând. Scotoceşte în poşetă după batistă.)

Flora: Niciodată atins de mâna alteia?
Serafina (cu aprigă mândrie): De nici o femeie în afară de mine!
Flora: Ştiu eu pe cineva care ar putea să spună altfel. Şi nu departe de-aici. Nu mai departe de Square Roof, pe Esplanadă!
Bessie: Estelle Hohengarten!
Flora: Estelle Hohengarten - crupiera de blackjack.
Bessie: Îmbracă-ţi bluza şi să plecăm!
Flora: Toată lumea ştia, numai Serafina habar n-avea. Vorbesc despre fapte care au reieşit din anchetă, în timp ce asta zăcea-n pat cu ochii-nchişi şi pătura trasă peste cap, ca struţul. Leagă-mi bluza asta afurisită! Şi a fost o legătură sentimentală lungă, nu pur şi simplu un "descalecă şi du-te!" O legătură serioasă, care a ţinut mai bine de un an.

(În tot acest timp, Serafina a stat încremenită în prag, cu uşa deschisă. În plin soare. S-ar zice că cele auzite au împietrit-o. Pe urmă, se răsuceşte încet. Vedem că rochia de mătase i-a rămas descheiată la spate, iar dedesubt se zăreşte capoţelul roz. Întinde mâna orbeşte şi se sprijină de stâlpul verandei, în timp ce cuvintele îngrozitoare, venite din casă, o sfârtecă tot mai adânc. Continuă să se audă fanfara liceului, ca un contrapunct nemilos.)

Bessie: Las-o să nu afle. Ignoranţa înseamnă fericire.
Flora: Rosario avea un trandafir tatuat pe piept şi Estelle era atât de nebună după el, încât s-a dus în strada Bourbon şi şi-a făcut şi ea acelaşi tatuaj. Da, şi-a tatuat un trandafir pe piept, exact ca macaronarul.
Serafina (foarte încet): Mincinoaso... (Intră în casă; cuvântul pare să-i fi insuflat forţă.)
Bessie (nervoasă): Flora, hai să mergem, să mergem!
Serafina (cu o voce teribilă): Mincinoaso! Mincinoaaasoo!
(Trânteşte uşa de lemn cu o violenţă care zgâlţâie casa.)
Bessie (speriată): Flora, hai să plecăm de-aici!
Flora: N-are decât să-şi urle şi maţele din ea. Nu-mi pasă!
(Serafina înşfacă o mătură cu coadă lungă.)
Bessie: Ce are de gând?
Flora: Nici că-mi pasă!
Bessie: Mie mi-e frică de macaronarii ăştia!
Flora: Mie nu mi-e frică de nimeni!
Bessie: Vrea să te lovească.
Flora: Nu care cumva să-ndrăznească!

(Dar amândouă se retrag spre uşă. Serafina se repede la ele cu măturoiul. O plesneşte pe Flora peste şolduri şi umeri. Bessie fuge afară, dar Flora e prinsă într-un colţ. O masă se răstoarnă. Bessie, de afară, strigă după poliţie şi zbiară: Săriţi! Săriţi!" Fanfara liceului intonează imnul Americii. Flora o zbugheşte pe lângă măturoi şi fuge afară. Strigă şi ea după ajutor. Serafina le urmăreşte. Izbeşte cu măturoiul prin aerul strălucitor al prânzului. Cele două femei fug, strigând.)

Flora (răcnind, în spate): O să cer s-o aresteze! Poliţia, poliţia! O să cer să te-aresteze!
Serafina: N-ai decât să mă arestezi, arestează-mă, lepădătură,
diavoliţo, mincinoaso! Miincinoaaasoo!

(Intră în casă şi se sprijină o clipă de masa de lucru, gâfâind din greu. Pe urmă se repede iar la uşă, o trânteşte şi o încuie. Se duce apoi la ferestre, le închide şi trage obloanele. Casa e acum cufundată în întuneric, cu excepţia candelei de sticlă roşie care arde sub statueta Fecioarei şi a razelor firave care se prefiră prin crăpăturile obloanelor.)

Serafina (demenţial): N-ai decât! Cere... să... m-areste ze... Împuţito... târâtură... mincinoaso! (Se mişcă, neajutorată, de ici-colo, neştiind ce să facă cu corpul ei mătăhălos, îndurerat. Gâfâie ca să-şi recapete răsuflarea, repetă cuvântul "mincinoaso" monoton şi neputincios, în timp ce mătură prin casă. E o necesitate arzătoare, o necesitate vitală pentru ea să creadă că povestea Florei e o invenţie pornită din răutate. Dar cuvintele ei i s-au înfipt în minte şi le bombăne cu glas tare, în timp ce mătură nebuneşte micul perimetru al încăperii:) "Femeie... Estelle..." (Continuă să se audă fanfara.) "Fanfara, fanfara... a început ceremonia... pierd... absolvirea... Oh!" (Se retrage spre altarul
Fecioarei
.)
Serafina: Estelle, Estelle Hohengarten?... "O cămaşă pentru bărbatul de care sunt îndrăgostită"... Un bărbat sălbatic... ca un ţigan... Oh, oh, Madona mia. Mătasea... de culoare trandafirie... (Dă să se îndrepte spre scrin, dar se retrage îngrozită.) Nu, nu, nu, nu! Nu-mi amintesc bine. Nu era numele ăsta. Memoria mă înşală. Nu-mi aduc aminte numele. (Fanfara se aude mai tare.) Liceul... festivitatea... târziu. O să întârzii... O, Madona, dă-mi... un semn. (Îşi întinde gâtul spre statuetă într-o atitudine de aşteptare înspăimântată.) Che? Che dice Signora? Oh, Preamărită Fecioară! Dă-mi un semn! (Scena se întunecă.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer