Mireasa cu şosete roşii

N-am mai jucat de mult Stack Attack.
Nu mi-am desfăcut bagajul de trei zile, de cînd m-am întors de la ai mei. Păpuşescu e fericită. Nu mai doarme decît pe valiză.
Pîinea a făcut mucegai.
N-am dezgheţat frigiderul de mai bine de două luni.

Am dat la o parte cu un cuţit mucegaiul de pe coajă şi am uns trei felii de pîine cu pateu de pui. Am desfăcut un borcan cu castraveţi muraţi, am scos doi, i-am tăiat felii subţiri, am pus totul pe o farfurie şi m-am aşezat la fereastră, în balansoar, să mă uit la artificii. Păpuşescu s-a ascuns după canapea. N-a mai ieşit de acolo decît pe la ora două, cînd nu se mai auzea de mult nici o pocnitură. Pînă pe la patru jumate, cît s-a dezgheţat frigiderul, am spălat chiuveta din baie şi m-am jucat pe mobil Stack Attack. Şi nu numai o dată. Am sărbătorit. Mă cam încurcau SMS-urile cu urări de Anul Nou, la care, de altfel, nu am răspuns. Prima tură de Stack Attack i-am dedicat-o lui Adam. Cu Adam vorbeam în engleză. O limbă care nu era nici a mea, nici a lui. Anul ăsta Adam împlineşte 67 de ani. E frig acum în Polonia. E gheaţă la malul Mării Baltice. După ce l-am cunoscut pe Adam, vreme de un an de zile, cît i-am aşteptat răspunsul la singura epistolă pe care i-am trimis-o, am avut la calculatorul de la serviciu un bookmark la harta oraşului Gdansk.

Pe atunci n-aveam laptop şi internet acasă. Cel puţin o dată pe săptămînă, îmi făceam un cadou că mi-am terminat treaba: deschideam interactive city map of Gdansk şi căutam Piastowska 89 ca să văd cum strada lui Adam aproape se varsă în Marea Baltică. Dădeam click pe opţiunea Satellite şi vedeam copacii de pe marginea străzii Piastowska, maşinile parcate pe strada Piastowska şi acoperişurile clădirilor de pe strada Piastowska. Făceam imaginea tot mai mare şi, cînd să ajung la Adam: We are sorry, but we don't have imagery at this zoom level for this region. Şi-atunci făceam un pas înapoi, acceptam distanţa fiindcă numai de la distanţă vedeam crengile golaşe ale copacilor, maşinile şi acoperişurile clădirilor, poate chiar casa lui Adam de pe strada Piastowska. Apropierea era imposibilă, we are sorry. Şi harta asta, ca limba engleză. Întotdeauna era frig în harta oraşului Gdansk, vedere din satelit. Am făcut 5835 de puncte la Stack Attack.

Sună telefonul fix. Sînt felicitată pentru noul an. Mi se urează împlinirea tuturor viselor. După ce închid, constat că am pierdut jocul, fiindcă am uitat să-i pun pauză. Scot telefonul din priză, mă duc la baie şi clătesc rufele puse la muiat de anul trecut. Le storc bine şi le întind pe cele două bare de plastic de care atîrnă perdeaua de duş. Prosopul portocaliu nu încape. Îl pun pe caloriferul fierbinte, în cameră. Păpuşescu se urcă pe el. Instalatorul care mi-a montat vasul de WC şi a schimbat ţevile mi-a zis că nu e bine să-ţi treacă prin baie coloana de colectare a apei din bloc. Că o să auzi mereu tot ce fac vecinii. Vecinii de sus au dat muzica la maximum. După vreo oră, cineva s-a apucat să dea cu aspiratorul pe palier.

A doua tură de Stack Attack i-am dedicat-o lui Şerban. De Şerban, cu faţa lui de prinţ decăzut, îmi aduc aminte foarte rar. Şi nu fiindcă ne-am întîlnit numai de patru ori - în trei seri de iulie şi o dată iarna. Cu Adam n-am petrecut decît două zile de discuţii, plimbări şi Campari orange - deşi el ar fi preferat cîrnaţii cu bere, mi-a zis înainte să ne despărţim: I'm so glad tomorrow I will be back in Poland, I miss a lot my sausages and my beer...- şi totuşi am suspinat după el un an încheiat. Vreme în care Adam nu mi-a dat nici un semn. Nu ştiu de ce Şerban a contat aşa de puţin pentru mine.

Îmi aduc aminte că îl ascultam cu gura căscată cînd, printre lecţiile de genetică, pe care mi le-a ţinut de două ori, trîntea cîte o frază de genul E tare nasol cînd te arunci pe fereastră şi nu reuşeşti decît să-ţi fracturezi oasele bazinului şi cîteva coaste. Îşi părăsise nevasta şi băiatul pentru o mare iubire, care iubire nu prea s-a sinchisit de treaba asta. Într-o seară m-a ţinut pe genunchi mai mult de 90 de minute, timp în care a dat gata o sticlă de votcă de trei sferturi, timp în care Italia a pierdut Campionatul European de Fotbal. Din cînd în cînd îmi întindea şi mie sticla. Nu l-am refuzat, ca să nu creadă că sînt vreo sclifosită. Pînă nu i-au călcat cu bocancii mutra lui Toldo, în prelungiri, franţujii n-au reuşit să înscrie golul cîştigător. Dar de-abia pupam gura sticlei, fără să înghit prea mult.

În minutul 103 Trezeguet a pus capăt jocului trimiţînd mingea în poarta unui Toldo cu reflexele încetinite. 2-1 pentru Franţa. Rotterdam, 2 iulie 2000. Sînt prea bătrîn pentru tine, a spus Şerban. Bătrîn şi bolnav. Hai să-ţi gătesc ceva. Şi mi-a făcut paste cu şuncă şi sos de roşii. Fuma ţigară de la ţigară. Avea scrumiere prin toată casa: în bucătărie, în baie, pe rafturile cu cărţi, la capul patului. În fiecare scrumieră cîte două, trei mucuri. După ce-am mîncat, mi-a pus să ascult ce iubea el cel mai mult şi mai mult: preludiul la suita I pentru violoncel solo de Bach, în interpretarea lui Pablo Casals. Îmi aduc aminte că multă vreme am tînjit apoi după acest preludiu. Pe atunci n-aveam internet nici la serviciu. Am făcut pauză la Stack Attack (am ajuns la 5235 de puncte) şi am căutat preludiul pe net. L-am găsit chiar în interpretarea lui Pablo Casals. Nu l-am ascultat pînă la capăt, deşi nu are decît două minute şi treizeci de secunde. M-am apucat să-l caut pe Google pe Maldini. Paolo Maldini, la 38 de ani încă era cel mai bun fundaş dreapta cînd Italia şi-a luat revanşa în 2006 şi cînd, nu doar că a învins Franţa, dar a devenit Campioană Mondială. Scor 6-4, după loviturile de la 11 metri. Se deschide o uşă pe palierul de la etajul opt şi o femeie ţipă din toţi rărunchii: Alexandraaa, dă-mi telefonul înapoi! Se aude un tropăit pe scări şi din nou Alexandraaa, dă-mi telefonul înapoi! Continuă tropăitul pe scări şi, din ce în ce mai stins, Alexandaara, dă-mi telefo..., Alexandraaa dă-mi...Alexandraaa...

Iubirea mea pentru Şerban s-a terminat cînd a revenit Paul, după o absenţă de cîteva luni. Tot aşa cum am încetat să mai suspin după Adam abia cînd m-am îndrăgostit de Alexandru. Aşadar, aş putea să spun că o iubire la mine nu se termina decît în momentul cînd era înlocuită de altă iubire. În felul lui, fiecare era un salvator. Şi Paul asculta Bach adesea. Am crezut că şi mie îmi place şi mi se potriveşte. Dar îmi plăcea probabil fiindcă se lega de ei. Şerban mi-a spus în seara aceea, cînd a dat gata o sticlă de votcă de trei sferturi, că pe vremuri obişnuia să cînte la violoncel. Îmi aduc aminte că l-am rugat insistent să-mi cînte şi mie. Mai devreme, cînd am ascultat preludiul la suita I pentru violoncel solo de Bach, am simţit numai căldura aceea care nu e mai mult decît amabilitatea cu care laşi să cadă o monedă în palma unui cerşetor. Am reluat jocul. Am făcut 6355 de puncte. Următoarele runde din Stack Attack mi le-am dedicat mie.

Nici unul dintre iubiţii mei nu e cu mine dar nici unul nu a plecat de tot. Ce mi se întîmplă acum poate că o să dureze ani de zile şi nu e altceva decît lunga lor plecare. Mi se spune uneori că sînt mult prea preocupată de mine.

Cînd m-am băgat în pat, pe la 4 jumate, Păpuşescu mi-a adus nemuritorul gri pe pernă. M-am sculat, am pus nemuritorul sus, pe ultimul raft cu cărţi, Păpuşescu s-a instalat pe valiza nedesfăcută şi a început să se spele. Peste drum, în cimitir, ardeau candele roşii. Departe, două macarale împodobite cu beculeţe colorate. Roşu, verde, galben. Am vrut să-mi torn un pahar cu vin, dar sticla era goală.

În noaptea asta a nins viscolit. Aproape că nu se mai vedeau beculeţele colorate de pe macarale. Azi dimineaţă, la 7, nu era încă lumină. Dar nici întuneric. Ca în harta oraşului Gdansk, vedere din satelit. Copacii din cimitirul de vizavi aveau la ora 7 crengi golaşe, cenuşii, asemeni copacilor de pe strada Piastowska din Gdansk. De la etajul opt se vede ca din satelit. Deşi e marţi, azi nu trebuie să mă duc la serviciu.

[...]

Între pardoseală şi uşă e o crăpătură de cîţiva centimetri. Am scos de la naftalină perna lunguiaţă portocalie, făcută special pentru pragul din fostul apartament unde am locuit şi am fixat-o în unghiul drept dintre pardoseala din hol acoperită cu linoleum şi uşă. Perna e doar o idee mai lungă decît ar trebui. Abia apoi am aprins lumina. Nu sînt acasă. Astăzi au sunat de vreo cinci ori la sonerie. Habar n-am ce vor şi nici nu mă interesează. Dacă sună în timp ce vorbesc la telefon, mă închid într-o cameră şi vorbesc cît mai puţin şi ceva mai încet, dar în aşa fel încît cel de la telefon să nu bage de seamă. Astăzi n-am mîncat toată ziua decît patru felii de pîine cu pateu de pui. Pe ultima chiar adineaori. Fiindcă am auzit liftul oprindu-se la etajul meu, am stins, totuşi, lumina, deşi am acoperit cu perna portocalie crăpătura dintre pardoseală şi uşă. E mai bine să fii prevăzător. Dar îmi era foame. Mi-am uns felia de pîine, am spălat o roşie, am tăiat-o felii, am stropit-o cu untdelemn de măsline, am pus şi un strop de sare şi deja se întunecase de-a binelea. Am bîjbîit după o furculiţă şi m-am aşezat în fotoliu să mănînc. N-a mai sunat nimeni. Poate că în apartamentul de deasupra sau în cel de dedesubt se dă o petrecere şi cinci dintre invitaţi au greşit etajul. Dar cinci? E totuşi cam mult. De fapt nu mă interesează de ce au sunat la uşa mea, parcă aşa spuneam. Acum stau în pat, scriu la lumina veiozei şi ţin mîna pe butonul ei ca, dacă aud paşi pe casa scărilor sau liftul oprindu-se la etajul meu, să sting repede lumina. Şi nici n-am lăsat apa deschisă, n-am inundat pe nimeni. Ce vor de la mine?"

Citiţi pe LiterNet un alt fragment din aceeaşi carte a Adelei Greceanu.