Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Răspunsul


Mihaela Iancu

13.01.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Trecuseră cel puţin patru luni de la ultima mea vizită acasă şi, deşi probabil nu ea era neapărat cea care îmi ducea dorul cel mai mult, era singura care mi-l mărturisea. Are 85 de ani şi toţi îmi spuneau să nu mă încred în ea când dă din cap aprobator, ştiu ei sigur, doar locuiesc în aceeaşi casă. Bunica nu mai aude aproape deloc.
"Chiar dacă vorbesc rar şi tare?"
"Chiar dacă."
 
Nu a ştiut când am sunat să-mi deschidă. Stătea în dormitorul din capătul holului, în patul nefăcut, cu telecomanda televizorului în poală şi ochii închişi. Ochelarii cu ramele slăbite erau pe noptiera de alături, lângă lampa stinsă şi andrelele lungi. Fire de păr albe îi ieşeau de sub cele două basmale strânse în faţă. Purta o bluză albastră, înflorată şi o fustă maronie, din stofă. Dedesubt avea ciorapi gri, tricotaţi, prinşi cu jartiere. În picioare, o pereche de cipici din lână, cu botul ascuţit, strânşi până la gleznă, făcuţi chiar de ea.
 
Am crăpat uşa şi am rămas în prag câteva secunde, aşteptând. A deschis ochii şi a întors capul. A zâmbit cu palmele întinse spre mine.
"Ooooo, ai venit."
"Săru'mâna", i-am spus. I-am prins obrajii moi în mîini şi m-am aplecat să mă sărute repetat şi apăsat, cum obişnuia de fiecare dată.
 
Am întrebat-o ce face. A ridicat din umeri.
"Ce faci tu? Ce e pe la Bucureşti?"
E aglomerat, uneori obositor, dar eu m-am obişnuit.
"Nu ţi-e urât acolo, singură? Să vii mai des pe la noi. Mereu o întreb pe mamă-ta «Ai mai vorbit cu ea?»"
Nu spunem nimic, stăm mână în mână. Are obrajii mamei, are ochii ei. Mă întreb cât de aproape sunt oare de mama, cea de peste treizeci de ani.
 
Deschide uşa noptierei şi-mi arată. Pe primul raft sunt ghemele de lână în mai multe culori: violet, verde, galben, bordo şi altă pereche de andrele argintii, metalice. Pe raftul al doilea stau împachetate, suprapuse, de la mare la mic, trei perechi de cipici.
"Uite, fac pentru toţi.", îmi spune în timp ce le ia în mână, le desperechează şi le împrăştie pe pat, să le văd mai bine.
"Asta e pentru taică-tău. Asta e pentru Bebe. Ăştia", mici, cât palma ei, "sunt pentru Alexandru. Când o mai veni pe aici."
Lasă privirea în jos şi îi netezeşte cu palma. Alexandru, alt nepot al ei, n-a mai venit de mai bine de jumătate de an. Ridică ochii şi dă din umeri.
"Are să vină el. O să-i prindă bine." O mângâi pe spatele lat şi-mi spune că se dă şi ea jos din pat.

Pune mai întâi picioarele jos, se târăşte pe marginea patului, se împinge în palme şi se ridică. E aplecată din trunchi într-un unghi aproape drept. Îşi ţine capul mereu plecat, mâinile atârnă nemişcate. Îi fac loc să treacă înaintea mea. Colţurile fustei se balansează într-o parte şi în alta în timp ce-şi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. Mergem ca furnicile, într-un ritm care are ceva soldăţesc în el, atât e de precis.
 
I-am spus să ne oprim în bucătărie, dar ea a continuat să meargă în sufragerie, unde mama şi tata se certau. Din mijlocul încăperii, de-o parte şi de alta a mesei, ne-au văzut intrând pe uşă şi s-au potolit. Ne-am aşezat cu toţii. Tata pe unul din fotolii. Mama pe canapea. Bunica a mers fără să se uite la vreunul, până în capătul dinspre balcon al canapelei. S-a aşezat cu ochii la televizorul pornit pe buletinul de ştiri. Şi-a unit palmele şi a fixat ecranul. Eu am rămas lângă ieşire, pe al doilea fotoliu, cu genunchii ridicaţi la piept.
 
Apoi au început din nou. Mai întâi mama. Tata i-a răspuns şi a mutat hârtiile de la locul lor în alt loc şi de acolo din nou în locul lor. Mama se uita la televizor. Din când în când însă privea spre tata. Apoi tata s-a ridicat şi a mers în bucătărie. De acolo a continuat să-i explice mamei ceva despre care nu se pomenise nimic. Ea i-a spus "Aşa eşti tu." Din bucătărie se auzeau sunete de pahare şi căni. Tata trebuie să fi aranjat vesela deja aranjată şi orice nu era aranjat se aranja acum, în linie dreaptă, pe mai multe rânduri dacă era nevoie, oricum, dar nu puse la întâmplare. "Tot eu am făcut şi asta.", adăuga din când în când peste vocea mamei. S-a întors în sufragerie, înapoi pe fotoliu. Bunica îi privea uneori, pentru o secundă sau două, apoi se întorcea la imaginile din televizor.
 
Curând după asta, vocile li se suprapuneau aproape perfect, iar televizorul nu avea nicio şansă în competiţie. Vroiau ultimul cuvânt şi nu-l puteau obţine decât dacă unul dintre ei era sleit de puteri. Amândoi au spus "Lasă-mă, m-am săturat.", doar că în momente diferite. Au plecat în camere separate, după forţe noi, şi s-au întors cu răni de acum o lună, un an, zece ani. De prea puţine dintre ele auzisem şi eu. Luminile erau aprinse în toată casa. Oricum nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să doarmă.
 
Erau din nou în picioare, cu feţele schimonosite. Gurile li se mişcau fără oprire.
"Opriţi-vă odată, că mă doare capul.", le-a spus bunica din colţul ei, aproape stinsă.

Mama a ieşit. Tata a aranjat hârtiile, a şters cu mâna praful nevăzut. A doua zi avea să fie soare la noi, în sud. Asta spunea vocea din televizor, asta arăta şi pe hartă.

Încă nu ştiu cât de bine aude bunica, dar nu-ţi trebuie urechi ca să înţelegi ce se întâmplă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Intelepciune
    Aioanei Lucia, 13.01.2011, 18:59

    Mi-a placut mlt scrierea si m-a impresionat intelepciunea bunicii si instrainarea parintilor...Destul de trist.

    • RE: Intelepciune
      Mihaela Iancu [membru], 14.01.2011, 19:51

      Mulţumesc, Lucia. De multe ori m-am gândit că ne purtăm cu bătrânii aşa cum ne purtăm cu copiii - ca şi cum n-ar fi de faţă, ca şi cum n-ar auzi şi n-ar înţelege.

Spacer Spacer