Cum intrăm în Bucureşti (oraşul oficial şi aşezătura)

"Cel mai sigur mod de a sosi la Bucureşti," scrie Giuseppe Cinà, în cartea-album Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, apărută în toamna lui 2010 la editura Capitel - "este pe calea aerului. Aterizăm în locul cel mai deschis relaţiilor cu străinătatea şi sîntem întîmpinaţi de ambienturi familiare. Autostrada în linie dreaptă Bucureşti-Ploieşti, care se îndreaptă de la aeroport către centru, afişează pe laturi o colecţie optimistă de sigle internaţionale, sedii administrative şi comerciale, mărfuri şi clădiri proiectate de mari arhitecţi."
 
Pînă aici, aşadar, nimic străin, nimic straniu. Intrarea în Bucureşti dinspre aeroportul Otopeni nu are, pentru moment, darul de a-l surprinde, de a-l contraria pe vizitatorul străin. Să vedem însă mai departe.
 
"Îndată ce pornim pe autostradă întîlnim totuşi o mostră de «românitate»: noul sat Otopeni, construit în anii '80 cu clădiri de 3-4 etaje aliniate, de factură modestă şi cu slabe reminiscenţe vernaculare (acoperişurile în pantă, balustradele de lemn ale balcoanelor); mai încolo, aproape ascuns de vegetaţie, se află vechiul sat rural, cu case răspîndite şi acoperişuri de tablă într-un hăţiş de pomi fructiferi. În mod paradoxal, imaginea acestuia din urmă ni se pare nelalocul său, nu hipermarket-urile PcNet, Metro, Miniprix, Ikea şi Bricostore, aflate puţin mai încolo.

Cele care sar în ochi sînt imaginile şi noile locuri ale contemporaneităţii, alăturate aici precum cărţile pe raft, în timp ce în alte părţi se pierd în oraşul existent ori se înalţă la periferie."
 
Interesantă răsturnare, nu? Intrarea normală, dinspre aeroportul Otopeni spre Bucureşti, pentru oricare vizitator străin normal, livrează încă de la început un fel de perspectivă inversată asupra Capitalei noastre.
 
Mai exact, nu perspectiva vizitatorului e inversată, ci însuşi modul în care Bucureştiul se constituie, se construieşte, este alcătuit şi sedimentat, straturi-straturi, pare a fi efectul unei violente inversări, o răsturnare a ordinii fireşti, adică atît a ordinii percepţiei, cît şi a ordinii constituirii, care, dacă în mod normal pot ajunge să meargă în sensuri opuse, descriind ceea ce se cheamă o mişcare în chiasm, aici, la Bucureşti, par a converge într-o îngrijorătoare congruenţă.
 
La Bucureşti, nu perspectiva pare a fi inversă, inversată, ci însăşi ordinea constituirii şi a construirii lucrurilor.
 
La Bucureşti, noul se prezintă compact, acoperind, mascînd, ocultînd şi, de fapt, distrugînd, înlocuind de-a binelea vechiul, adică soclul, tradiţia, trecutul acestui oraş.
 
La Bucureşti noul nu se insinuează, nu răsare ici şi colo, nu este, cu alte cuvinte, contextualizat, ci placat pe de-asupra în straturi compacte.
 
Paradoxal, tragic paradoxal însă, chiar dacă ţine să acopere total vechiul, deja-existentul, acest nou nu este deloc consistent, ci, tocmai, de faţadă, de suprafaţă.
 
O suprafaţă pe cît de groasă, pe atît de inconsistentă de nou ţipător şi violent, arogant, acoperă şi îngroapă, mereu în grabă, întotdeauna cît mai rapid, Bucureştiul sub o pojghiţă fără rădăcini, de mîntuiala de nou.
 
Căci numai dacă s-ar insinua în peisaj, în decor, în context, în ţesătura urbană preexistentă - or, oraşul, orice oraş preexistă întotdeauna - ar putea noul să prindă rădăcini, să devină autentic, să poată să crească şi să înnoiască cu adevărat oraşul.
 
Dar nu se întîmplă aşa. Aşa cum Ceauşescu, acolo unde nu distrugea oraşul preexistent, îl acoperea sub cortine de blocuri, şi astăzi, la fel, oraşul, satul, vechiul, preexistentul, soclul sînt acoperite sub cortine de luat ochii.
 
Bucureşti, oraş-cortină, oraş de construcţii-cortină, construite doar pentru a lua, rapid, ochii. Pe cît de repede apar noile Bucureştiuri-faţadă, pe atît rapid şi dispar, istoric. Din fericire şi din nefericire - în acelaşi timp.
 
"La capătul acestui soi de rampă de legătură între străinătate şi România intrăm - continuă, onest, banal şi atent la toate detaliile care s-ar putea dovedi semnificative, Giuseppe Cinà - spre dreapta pe Şoseaua Kiseleff, dorită de guvernatorul rus cu acelaşi nume, care dăduse un impuls hotărîtor promulgării Regulamentului Organic din 1831. Şoseaua (termen derivat din franţuzescul chaussée, ce corespunde unei artere carosabile foarte largi) este practic o stradă extraurbană intens circulată, dar avînd conotaţii configurativo-estetice asemănătoare celor ale unui bulevard urban impunător. În timp ce Calea Victoriei este coloana vertebrală istorică a centrului urban, Şoseaua Kiseleff reprezintă cucerirea teritoriului extraurban printr-o transformare reuşită a mahalalelor şi maidanelor într-un sistem inovativ de spaţii funcţionale moderne.
 
Traversăm marile spaţii verzi din jurul rîului Colentina, parcul Herăstrău, unde se află Muzeul Satului, înaintăm printre insulele largi ale unui oraş plin de grădini publice, printre care şi parcul Kiseleff, şi în sfîrşit ajungem în luminoasa Piaţă a Victoriei, unde se află cele trei muzee: de ştiinţe naturale, de geologie şi al ţăranului român. De aici, pe strada cu acelaşi nume (Calea Victoriei, n.m., B.G.), ajungem în inima Capitalei. Am parcurs un itinerariu ca de la contemporaneitate la modernitate; am traversat oraşul oficial."
 
O singură remarcă: puterea, stăpînirea, în general, taie prin oraş linii drepte, parcursuri rapide, parcă în zbor, prin carnea oraşului. Puterii şi stăpînirii în general nu-i plac labirinturile, opacităţile, secretele, ascunzişurile, coturile, cotiturile, ocolişurile, pliurile vieţii urbane şi ale vieţii în general etc.
 
Post-Scriptum despre maidan şi spaţiu comun

Foarte pe scurt, despre doi termeni-cheie din vocabularul istoric al oraşului Bucureşti, fără de care acesta nu poate fi înţeles. Este vorba de mahala şi de maidan.
 
"Mahala şi maidan - scrie Giuseppe Cinà în cartea sa - sînt termeni de origine turcă, însemnînd zonă sau aşezare extraurbană şi, respectiv, piaţă în care se întîlnesc mai multe străzi. Numele de mahala indica deseori bisericile parohiale de referinţă: mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, mahalaua Sf. Gheorghe Nou, mahalaua Sf. Sava, mahalaua Biserica Grecilor, mahalaua Biserica de Jurămînt, mahalaua Sărindar, mahalaua Sf. Nicolae din Şelari etc."
 
Şi, din nou, o singură observaţie, privitoare la devenirea dezolantă, mai precis la decăderea practică şi semantică a maidanului, care atît în limbajul curent, cît şi, mai grav, în realitate, din piaţă, adică punct de întîlnire, de convergenţă a mai multor străzi, a devenit, a ajuns să însemne, şi aceasta încă de multă vreme, "un loc părăsit şi neisprăvit", ca să parafrazez Legenda Meşterului Manole, un loc al neconstrucţiei, al inconstrucţiei, un loc al nimănui, deci un loc al gunoaielor tuturor: locul ne-întîlnirii noastre, ne-întîlnire trebuind să fie citit, aici, în sens pozitiv în deplina lui negativitate, ca un necuvînt nichitastănescian.
 
În Bucureşti, ca model pentru toate oraşele româneşti, spaţiul public sau, mai exact, spaţiu comun, a ajuns să nu fie desemnat decît în mod negativ. Din ceea ce e al tuturor, spaţiul comun, spaţiul public a ajuns să însemne ceea ce nu este al nimănui.
 
E tragic atunci cînd doar negaţia, doar privaţia (privare, privat, privatizare) ajunge să definească o colectivitate umană. Care, atunci, nu mai poate fi numită nici comunitate, nici societate. Ci cel mult adunătură, iar locul ei, în timp şi în spaţiu, neutru, prudent, minimal, aşezare.
 
Adunătură + aşezare = aşezătură.
 
Aici şezum şi prosperarăm şi ne înmulţirăm cît să putem umple măcar un continent pe la margini şi prin crăpături.