Oraşul-retină (memorie pentru nimeni)

Privind oraşul invizibil (orbirea salvatoare)

Un oraş nu poate fi descris oricum. Dacă nu ştii ce să cauţi, cum să-l vezi, acesta nu apare, nu se face văzut - şi nevăzut rămîne, nu-l vedem. Ca oricare alt lucru, nu se "fenomenalizează". Rămîne cel mult "fond fără punct" (dacă e să recurgem la cea mai cunoscută schemă şi formulă a lui Merleau-Ponty).

Un oraş, mediul urban în general, pentru cei care locuiesc în cuprinsul său în special, se banalizează şi se toceşte, expresiv, foarte repede, altfel spus dispare, intră în reflex, devine invizibil, automatic, somnambulic, fantomatic.
 
Noi nu vedem oraşele, mediul în care trăim, oraşul, în general, este Marele Invizibil, şi tocmai de aceea, probabil, poate fi el transformat, reconstruit, brutalizat, distrus, urîţit etc.: pentru că noi ne obişnuim repede cu orice, şi nu doar în general, ci, culmea, în sens imediat sensibil, vizual, tactil-vizual. Dacă nu s-ar transforma permanent, oraşul ar dispărea.

Noroc însă că schimbarea permanentă, într-un oraş, adică vizibilitatea, perceptibilitatea lui, este asigurată de către "arhitectura efemeră", de către coregrafia involuntară a colectivelor ad hoc pe care le modulează mulţimile, multitudinea, inconştientă de ea însăşi ca subiect continuu.
 
Noi plutim prin oraşele noastre. Între noi şi ele, între oraşe şi locuitorii lor, în ciuda familiarităţii, a obişnuinţei repede dobîndite cu ele, dar, de fapt, tocmai din pricina modului rapid, aproape automat, în care noi ne adaptăm şi teritorializăm orice, adică ne construim, ne bricolăm, perceptiv, din orice, o casă, un acasă, între noi şi oraşele noastre, aşadar, există în permanenţă un defazaj, o pernă de aer, un ne-contact, o ne-întîlnire.
 
În alt sens, poate, decît spunea Gilles Deleuze, oricît de sedentari, sîntem nişte nomazi pe loc, deoarece lucrurile se schimbă în permanenţă, iar noi, readaptîndu-ne permanent şi rapid, imediat, la ele, le conferim mai mult proiectiv aparenţa constanţei, a eternităţii, a durabilităţii, care de fapt nu există, care nu este decît creaţia noastră asigurătoare că lucrurile sînt stabile - ca să nu înnebunim, să putem să trăim.

"Oraşul real", oraşul indistinct

"Cele care sar în ochi sînt imaginile şi noile locuri ale contemporaneităţii, alăturate aici precum cărţile pe raft, în timp ce în alte părţi se pierd în oraşul existent ori se înalţă la periferie", scrie Giuseppe Cinà în cartea sa Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, vorbind, aşa cum am văzut săptămîna trecută, despre intrarea în Bucureşti pe calea aerului, adică dinspre cele două aeroporturi, în special, însă, dinspre cel mare, Otopeni-"Henri Coandă", pentru ca impresia să fie completă.

Acesta era însă, aşa cum însuşi profesorul Cinà spunea, "oraşul oficial", în care noul sare în ochi. În Bucureşti, noul permanent sare întotdeauna în ochi, se postează în faţă, ia ochii, cum se spune, ţinînd, mitocăneşte, să nu se vadă decît el, să acopere tot restul, obturînd, chiar şi atunci cînd nu le distruge efectiv, cînd nu le demolează, istoria, trecutul, trecuturile, relieful, basorelieful, arheologia laterală, orizontală a acestui oraş.
 
"În schimb" - continuă autorul italian -, "modul cel mai ciudat de a ajunge la Bucureşti este călătorind pe căile rutiere. De exemplu, intrînd prin nord-est, de pe şoseaua în zigzag dinspre Ploieşti (oraşul care odinioară a fost cel mai mare centru petrochimic din estul Europei), dar şi din multe alte direcţii (de exemplu de pe autostrada Bucureşti-Piteşti), traversezi un nesfîrşit deşert de epave industriale, unde, zăpăcit de priveliştea mănunchiurilor nesfîrşite de conducte care traversează drumul în toate direcţiile, îţi este imposibil să deosebeşti construcţiile folosite într-o oarecare măsură de cele părăsite. Întrucîtva şi acestea sînt noi locuri, ele fiind rezultatul unei schimbări atît recente, cît şi epocale, dar nu sînt recunoscute în mod conştient ca atare de către populaţie, care le vede mai degrabă drept un loc de depozitare a istoriei, a semnelor şi a operelor unui trecut renegat. Această periferie industrială într-o stare avansată de descompunere se întrepătrunde, pe măsură ce ne apropiem de centrul urban, cu dărăpănatele cartiere populare. Şi în acest caz cu greu poţi distinge clădirile locuite de cele părăsite, apoi înţelegi că toate sînt locuite. Am străbătut un itinerariu care merge dinspre locurile utopiei industriale comuniste la cele ale noii sărăcii şi ale proprietăţii rezidenţiale individuale. Am traversat astfel oraşul real." (Sublinierile îmi aparţin.)
 
A vedea doar departe, scurt, rar

Naturaleţe, aşadar, nu atît a tonului, care ştie să devină profesional şi chiar profesoral, fără a-şi pierde însă expresivitatea, lizibilitatea atunci cînd este nevoie, cît a perspectivei.
 
Bucureştiul este descris, analizat şi, mai ales, narat, narativizat, "pus în poveste", "făcut story" în mod, ca să zic aşa, natural, dintr-un punct de vedere comun, din perspectiva unui vizitator şi a unui trăitor oarecare, generic.
 
Or, tocmai aici e, după părerea mea, cheia. În faptul că, de obicei, perspectiva comună, la fel ca şi limbajul şi gîndirea comune, nu există, nu se văd, nu se fac simţite, tocmai pentru că sînt comune, spontane, automate, reflexe. Noi nu vedem, nu percepem, spuneam mai sus, oraşul, ne obişnuim cu el transformîndu-l în casă, în teritoriu: dacă l-am percepe cu adevărat nu am putea, probabil, să ni-l apropriem, să-l locuim, oraşul ar continua să ne rămînă mediu străin, ostil, teren de luptă (aşa cum şi rămîne, dar din alte motive, de multe ori, pentru mulţi dintre noi, care ei, însă, ţin să se menţină străini de oraş, de ceilalţi, perspectiva străinului, despre care de fapt este vorba aici, putînd oferi şi avantaje, nu numai neajunsuri). Nu ne ducem să vedem cu adevărat decît pe termen limitat şi cît mai departe de casă: în vacanţe. Nimic mai invizibil deci, pentru cel care trăieşte în el, decît teritoriul propriu, casa proprie.
 
Inconştient, pentru a putea să trăim, noi preferăm, deci, să nu vedem, ci să trăim orb, somnambulic: să nu distingem, să nu deosebim, şi, să ne amintim, tocmai asupra indistincţiilor noastre de perspectivă atrage atenţia profesorul italian. În Bucureşti, mai exact în ceea ce el, am văzut, numeşte "oraşul real", "îţi este imposibil să deosebeşti construcţiile folosite într-o oarecare măsură de cele părăsite", care "nu sînt recunoscute în mod conştient ca atare de către populaţie", şi "cu greu poţi distinge clădirile locuite de cele părăsite, apoi înţelegi că toate sînt locuite".
 
Pentru a vedea, repet, noi preferăm noul, departele, călătorind pe termen determinat, în porţii scurte, atent calculate, ca vacanţe de la orbirea vitală.
 
Cînd, de fapt, noul se produce tot timpul, casa însăşi, din care noi ne fabricăm iluzia stabilităţii, schimbîndu-se în permanenţă - odată cu noi.
 
Fabularea celuilalt (monologul interior al situaţiei)

Efectul narativ, perceptiv, fenomenologic pe care-l provoacă naraţiunea lui Giuseppe Cinà, constă tocmai în încercarea, după părerea mea reuşită, de a ne face să vedem nu atît, sau nu numai Bucureştiul, ci însuşi modul nostru comun de a-l vedea - sau de a nu-l vedea.
 
Specialistul italian ne povesteşte Bucureştiul prin propriii noştri ochi, aşa cum l-am vedea noi înşine dacă l-am mai vedea, dacă am prefera, inconştient, să nu-l vedem. 
 
În stilistica literară, stilul profesorului italian, care reuşeşte să ne re-formeze privirea, povestind şi văzînd Bucureştiul "prin ochii noştri", adică aşa cum l-am vedea, cum ar trebui să-l vedem noi dacă am vrea să-l vedem - trezindu-ne, astfel, la noi înşine -, se numeşte stil indirect liber: mimarea, preluarea mimetică "dinăuntru" a perspectivei altuia, pentru a o readuce la viaţă, a i-o revela lui însuşi, a o face operaţională, a i-o face practicabilă (de către el însuşi, în primul rînd), a face văzul însuşi vizibil, perceptibil, sensibil în deplina lui singularitate, unicitate, particularitate.
 
Oraşul-navetă, oglindă etc.

Amînînd pentru altădată să comentez şi, mai ales, să dezvolt analizele despre saltul neîncetat, despre adevărata navetă permanentă, de fiece clipă şi niciodată încheiată, a Bucureştiului "de la sat la metropolă", aşa cum se intitulează lui Giuseppe Cinà, dar şi înapoi, voi sări direct la unele dintre concluziile "de lucru" ale acestei cărţi, care situează totodată şi miza vieţii acum în acest oraş, formulînd, altfel spus, lucrurile cu care va trebui să ne luptăm, din noi înşine, pentru a putea să realizăm, împreună cu oraşul nostru, saltul istoric inevitabil în prezent, la actualitate.

"A vorbi despre identitate" - scrie Giuseppe Cinà - "este şi mai greu cînd este avută în vedere o populaţie a cărei majoritate a fost doar recent urbanizată. De aceea, dincolo de tendinţele de refulare şi de procesele de întrerupere, de identităţile vechi, noi sau virtuale, se simte că locuitorii Bucureştiului sînt de două ori luaţi pe nepregătite, în spaţiu şi în timp. Pe de o parte, ei au fost confruntaţi cu continuitatea / discontinuitatea spaţiilor oraşului istoric, de care sînt despărţiţi atît prin transformările intervenite, cît şi prin progresiva refulare a semnificaţiilor sale. Pe de altă parte, sînt nevoiţi să-şi clădească prezentul ca pe o depăşire a trecutului politic recent, de această dată în calitate de constructori liberi, cu participare deplină." (Sublinierile, din nou, îmi aparţin.)
 
Aceştia sîntem şi aceasta ne este situaţia istorică, deloc aşezată, deloc confortabilă. Iar Bucureştiul nu este doar un oraş, ci reamintirea vie, zilnică, a situaţiei noastre, un memento-remember-reproş viu.
 
Poate de asta nici nu suportăm să-l vedem, adică să ne vedem, şi preferăm să-l vedem transfigurat, să lăsăm să fie, cînd nu distrus, măcar ascuns, mascat, machiat ţipător, luat din faţa ochilor noştri, ascuns privirilor noastre în ceea ce e. Bucureştiul este oglinda în care nu vrem să ne vedem, autoportretul pe care, în fiecare zi, alegem să-l mîzgălim, pentru a putea să nu ne recunoaştem şi să ne autoconvingem că putem deveni, simplu şi natural, fără muncă, fără trudă, alţii.