"Potrivnice epoci mă despicară"
Omer
De la MRP înapoi (adică tot înainte) la Miron Radu Paraschivescu
Posteritatea mai mult sau mai puţin imediată, care întotdeauna este asigurată (serviciu funerar!) de contemporani sau de "urmaşii urmaşilor" contemporanilor (profet aici, Eugen Barbu, cu a sa "Judecată de apoi a poeţilor" de pe vremea revistei Săptămîna!), pare a-şi fi făcut datoria - a se fi achitat de datorii, a-şi fi recuperat, mai exact, cu asupra de măsură, cu vîrf şi-ndesat, adică cu camătă înmiită, datoriile contractate de autor faţă de istorie, adică faţă de semeni şi de apropiaţi, de fapt faţă de sine însuşi (întotdeauna vom fi pedepsiţi numai pentru promisiunile neonorate faţă de noi înşine, pentru propriile virtualităţi neactualizate, pentru pariurile nerespectate cu noi înşine), de către MRP -, răzbunîndu-se crunt pe Miron Radu Paraschivescu, autorul acestui deosebit de influent personaj public.
Situaţia lui Miron Radu Paraschivescu - MRP este, azi, aşa cum o arată şi numele devenit siglă, una relativ specială, "în chiasm": pe cît de anonim, de mascat, de folcloric celebru (et pour cause!) a rămas în memoria cît de cît şcolarizată urbană prin Cânticele sale ţigăneşti, pe atît de necunoscut, de ignorat, de mort şi-ngropat pare zbuciumatul lor autor, ca "autor" de unui autor-personaj ce a fost în tragica şi zbuciumata perioadă postbelică a literaturii române.
Mărturie a acestei răzbunări pe autor pentru faima, anonimă pînă la urmă, de romanţă, a unora dintre producţiile sale (mă refer, din nou, la celebrele Cântice ţigăneşti) stau cele mai recente două istorii ale literaturii române. În Istoria critică a literaturii române (Piteşti, Paralela 45, 2008) a lui Nicolae Manolescu, Miron Radu Paraschivescu-MRP nu apare menţionat decît în groapa comună a "autorilor de discţionar" sau doar pentru rolul nefast de gazetar zelos din timpul revoluţiei (în ordine politică, nu literară) proletcultiste.
La fel se întîmplă şi în Istoria literaturii române de pe azi pe mîine (Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001) a lui Marian Popa, care are măcar meritul de a-i dedica lui MRP un capitol (vol. II, pp. 343-347), ucigător însă. Nici nu ştii ce-ar fi de ales, şi dacă se poate alege, ca tratament istoric, între tăcerea suverană a lui N. Manolescu şi rostirea veninoasă a lui M. Popa.
Capitolul acestuia din urmă se intitulează "Tot furînd din dreapta şi din stînga: Miron Radu Paraschivescu". (Dar nu avem oare descris aici, implicit tipologic, însuşi modul revoluţionar de acţiune? Nu aşa se fac revoluţiile, mă refer nu atît la revoluţiile literare, cît la revoluţiile propriu-zise, la revoluţiile politice în literatură?) "Puţini scriitori postbelici s-au bucurat chiar şi postum de atîta stimă şi atenţie respectuoasă din partea unora ca (sic!) MRP", scrie, la limita echivocului sintactic, Marian Popa, deşi "ce a lăsat posterităţii sunt în primul iniţiative, elanuri, gratitudini, oarecum o operă poetică [s.m., B.G.]şi mai presus de orice un nume amplu..." Citim oare o definiţie a artistului postmodern, a creativităţii în epoca net-artei, a expresivităţii colaborative online?...
Cu nedisimulată plăcere retorică, Marian Popa îl face pe MRP să plătească pentru "frenezia neobişnuită a nimicirii", pentru "contribuţia la eliminarea lui Arghezi", şi, deşi recunoaşte că poetul devine "tot mai anticomunist pe măsură ce este publicat", consideră această evoluţie doar o infamantă probă de "duplicitate", manifestarea unui "contestatar de salon" (ca şi cum, în afara unor Goma, Tudoran, Dinescu, Petrescu ar mai fi existat, în cultura română, şi de alt tip) care (tocmai de aceea poate) "a fascinat pe mulţi".
Dincolo de viaţă, problema e poezia, valoarea, talentul, păcatul instinctiv, implicit osîndit aici, fiind imoralitatea nerăscumpărată de operă, sau, altfel spus, nesatisfacerea formulei locale de mîntuire prin mistica geniului: candidatul MRP nu se încadrează, pică examenul de admitere (ca examen de conştiinţă delegat istoric) din viaţă în istorie pe frînghia foarte subţire, dar şi foarte rezistentă, a talentului. Criticul-Caron refuză să-l îmbarce.
"Rezumînd: tot ce a întreprins în poezie MRP a aparţinut unei strădanii de a epuiza coerent cronologic (chiar dacă postdatat şi postrevelat) mode şi metode [«pastişă vag barbiană», Llorca, Pann etc.], textele neprezentînd regimul de pastişă şi [de] poncif. [...] Este probabil greu să se mai găsească în lume un poet care, fără să se fi specializat în imitaţii, să-şi fi asumat atîtea stiluri pentru întreţinerea individualităţii. În lipsa altor probe mai concludente, cu poemele lui Miron Radu Paraschivescu, retrospectiv un poet al timpului său [s.m., B.G.], s-ar putea ilustra evoluţia modelor şi [a]formelor lirice din patru decenii ale secolului 20".
Faptul că a lansat buni şi chiar mari poeţi ai promoţiei \'70 (de n-ar fi să-i amintim decît pe Nora Iuga sau pe Virgil Mazilescu) şi chiar un curent încă nu pe deplin istoricizat de către istoria literară (onirismul) nu a putut, iată, să încline la loc balanţa păcatelor comise de MRP (inclusiv, şi poate mai presus de orice, împotriva lui Miron Radu Paraschivescu) în timpul revoluţiei prolectcultiste. "Numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul de a intra în istoria literaturii române", a spus, la un moment dat, MRP. Personajul public, "autorul de autori" MRP face act de tactică falsă modestie faţă de Miron Radu Paraschivescu-poetul. Minimalizîndu-te singur, nu te poţi însă aştepta să fii obligatoriu contrazis de ceilalţi. Şi totuşi...
Cânticele ţigăneşti ale sufletului urban. Înnobilarea lirică de uz comun
Şi totuşi... Ca de multe ori în cazul criticii (de tot felul, nu numai a celei literare), o bună descriere poate merge mînă în mînă cu o, nu proastă, nu total inexactă, ci, aşa cum se întîmplă şi în cazul de faţă, incompletă valorizare. Altfel spus: tocmai ca poet minor trebuie abordat şi se salvează, poate fi actualizat Miron Radu Paraschivescu, în contra lui MRP.
Celebritatea, deopotrivă antumă şi postumă, a Cânticelor ţigăneşti nu poate fi combătută. Dar nu trebuie nici deplînsă. Trebuie, doar, constatată şi analizată corect, nu numai sociologic, cum s-ar putea crede, ci propriu-zis literar.
Căci rezistenţa lor o dă, poate, tocmai caracterul de operă minoră, derivată, secundă, de, cum spune iar, în registru ferm depreciativ, Marian Popa, "prelucrări minore ale subculturii scrise şi orale", de manifestare a unui "exotism local consumat după ureche".
Tocmai aceste ne-calităţi sau sub-calităţi asigură, vai (se vaietă în cor toate esteticile normative), supravieţuirea, succesul, circulaţia, celebritatea, forţa, intangibilitatea, imperisabilitatea, chiar, a Cânticelor ţigăneşti. Ceea ce le salvează este tocmai caracterul ambiguu, suspect, prefăcut, impur de folclor, dar nu rural, ci urban, de prelucrare, de virtuozitate louche de cartier mărginaş (al literaturii române şi al literaturităţii româneşti).
Sociologic, în Cânticele ţigăneşti se regăseşte marca ambiguităţii atitudinii urbane faţă de mahala, mediu existenţial-expresiv cultivat exclusiv stilistic, de la distanţă, adică tocmai în registrul unui "exotism local consumat după ureche": mahalaua ca marcă stilistică, ca registru sentimental-expresiv circulant prin întreaga societate, ca romantism minor, la îndemînă, care tocmai de aceea a ajuns să fie automatizat, clişeizat, devenind reflex cultural spontan, formulă expresivă ieftină, colectivă, subproletară de poetizare imediată a vieţii sărace, obscure, care şi ea are dreptul la stimă de sine, la înnobilare.
Fragment din introducerea la audiobook-ul (CD + text) Miron Radu Paraschivescu, Şase cântice ţigăneşti şi alte poeme rostite la Radio (1964-1968) de către autorul însuşi, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Editura Casa Radio, Seria "Colecţionarul de voci", în curs de apariţie.
(va urma)