Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatru de amatori


Mihaela Iancu

03.02.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Spectacolul se terminase de cincisprezece minute. Coborâsem la subsol, să ne schimbăm şi să bem câteva sticle de vin. Eram toţi din trupă şi câţiva prieteni apropiaţi.
 
Pereţii se învârteau cu mine în culorile pe care le pictasem cu ea acum o iarnă, când ne oferisem să decorăm totul şi adormisem pe saci vechi, după ce insistase să-mi cânte  ceva de Nick Cave.

Mă odihnesc pe singura canapea din camera puţin mai mare decât o sufragerie de bloc. Închid ochii şi îi aud glasul limpede.
"Ba eu sunt acolo.", le spune străinilor. "V-aţi gândit vreodată că poate Miriam asta, care bea cu voi acum, nu e de fapt cea adevărată?" Apoi râde forţat.

Înainte de spectacol, îi făcusem semn cu degetul de după perdeaua prinsă cu sârmă, care despărţea cabina de schimb de încăperea în care ne aflam. Am întins cartea pe care o proptisem de costumele aruncate grămadă şi i-am dat să citească o poezie de William Blake. Am privit-o cum s-a înroşit ca după o mărturisire pe care i-o făcusem ei şi numai ei. Să ştiu că se gândea la mine, că încerca să mă înţeleagă, era o plăcere cu care orgoliul mă cucerea definitiv, oricât de meschin îmi recunoşteam în treacăt că este.
 
Mă uit epuizat la ea, cu piciorul paharului sprijinit pe genunchi. Aştept să prindă curaj şi să întoarcă privirea spre mine, să mă găsească şi să nu reziste în ochii mei mai mult de o secundă. O văd cum mângâie cel mai apropiat obraz ca eu să ştiu că mângâierea aceea e pentru mine, dacă o vreau, dacă mă decid să spun "Da".

Miriam are douăzeci de ani. Arată ca femeia pe care o visam în liceu, când purtam cămăşi înflorate şi eram cel mai bun prieten al fetelor pe care vroiam să le sărut - de altfel, doar sincere aproximări ale ei, trebuie să mi-o recunosc. Arată inabordabilă pentru alţii. Mă face să mă simt privilegiat şi preţuit. Ce mult aş fi iubit-o dacă ne-am fi întâlnit în liceu. Eu plin de dorinţă şi supus în toate, ea identică cu cea de azi, aproape femeie, fără secrete, cu puterea asta de pe scenă, cu timiditatea asta insuportabilă când revine după cortină.

Ne-am întâlnit prima oară acum patru ani, într-un tren. Ea mergea la un festival de teatru de amatori, eu mergeam spre casă. Ocupam amândoi locurile de lângă geam. Am coborât înaintea ei, în aceeaşi gară. I-am întins mâna şi am ajutat-o cu valiza. M-a chemat la spectacolul ei în acea seară. N-am recunoscut-o. S-a uitat fix în ochii mei când a spus "Eu n-o mai iau de la zero. Pentru nimeni." Nu am aşteptat-o la cabină. O căutam pe fata din tren şi nu mi se părea că aş putea-o găsi prea curând. Mă simţeam trădat şi străin.

Doi ani după aceea nu am mai văzut-o. Ne-am întâlnit în duminica în care am venit să dau probă pentru intrarea în trupă, în oraşul în care locuia de zece ani. Habar nu aveam că e trupa din care ea face parte. Ne-am recunoscut imediat, dar nu ne-am spus nimic despre geamul din tren în care ne studiasem feţele unul altuia. După ce regizorul a comentat monologul meu, ea a adăugat "Nu-l acceptaţi. E neserios. Se sperie uşor."
"Miriam, îl accept şi o să cadă în sarcina ta să-l îmblânzeşti.", a spus.

Curând după acest episod ne-am făcut un obicei din a adormi pe saltele, în balconul ei de la etajul şapte, după răsărit. Nu-mi propuneam niciodată să vorbim lucrurile despre care ajungeam să vorbim. Dar mă întreba şi îmi era peste puteri s-o mint. Ce simţeam pentru ea acum, după toate câte le ştiam unul despre celălalt, n-aş putea spune. Doar nu eram atât de nebun încât să-mi răspund. Nu vorbisem niciodată despre ce e între noi, altceva decât o tensiune pe care o simţeam amândoi şi pe care niciunul nu era pregătit să o sacrifice.

Pentru oameni ca noi, cu fantasmele e aproape inutil să lupţi. Poţi să te amăgeşti că sunt mult mai puţine decât obişnuiau să fie, că te poţi controla mai mult, că în sfârşit ştii ce e de învăţat din toate şansele de care ţi-ai bătut joc din pricina lor. Şi-apoi, din senin, vine o seară când ajungi pe aceleaşi străzi pe care umblai, prin faţa aceloraşi ferestre sau o vezi pur şi simplu într-o parcare, cu pungile în mână. Şi o iei de la cap. Tot ce credeai c-ai îngropat realizezi că e mai viu ca niciodată. Că nu ai uitat nimic, că îi simţi lipsa la fel de mult ca în ziua în care a plecat. Că viaţa merge mai departe, dar tu rămâi mereu în urmă, ca un copil care păşeşte prea încet.

I-am spus-o într-o noapte, deşi ştiam că nu e bine.
"Semeni mult cu Ana.", i-am spus.
N-a răspuns. Şi-a terminat paharul de vin.
Miriam era de fapt o variantă mai curată a Anei. Ea nu datora nimic, nu insista să placă nimănui, nu-şi ascundea demonii. Dar eu n-aş fi putut să-i fiu aproape în timp ce ea se lupta să-i facă publici într-o formă pe care o recunoşteai îndată ca fiind personală. Asta ar fi însemnat să mă plimb cu ea de mână pe bulevardele aglomerate, aceleaşi bulevarde pe care treceau Ana şi toate celelalte femei care mă iubiseră, care mă respinseseră, care o ştiau din teatre, de pe vremea când se străduia, se străduia şi părea să rămână pe loc. Ghinionul tău, Miriam, că ai prea puţină încredere în tine.
 
"Poţi să mă absolvi de orice răspundere în noaptea asta?", o întreb în timp ce se aşează lângă mine. Râde. Ai zice că e o oază de fericire. Mă alint şi mă primeşte. Ce e rău în asta?
"Cine eşti tu, Miriam? Ce-mi faci pe scenă? Vezi în ce hal m-ai adus?"
Sunt un om bun. Nu e nimic rău.
"Tu m-ai stricat, tu să mă repari.", spun.
"Acum că s-a terminat şi azi totul, aş vrea...", vocea ei sună moale ca o bucată de plastilină. "Aş vrea să ies în stradă şi să urlu. Aş putea să alerg tot oraşul şi înapoi. Aş putea să îndoi cu mâinile bârna din cupru de la capul patului. Numeşte orice şi în secunda asta sunt în stare să fac."
Tac.
"Te sperii.", spune. Şi-mi zâmbeşte.

"Îi vezi? Uită-te la ei. Sunt prietenii mei buni şi nu înţeleg de ce eu sunt aşa când joc. Ce să le spun? Să le spun adevărul? Să le spun că viaţa e teribilă şi că e groaznic să-ţi bagi un prosop în gură de fiecare dacă când plângi, ca să nu te-audă femeia din camera alăturată?"
Bea direct din sticlă şi se uită pe eticheta ei.

"Acum trei ani, pe canapeaua asta, în locul tău, stătea un puşti. Acum are şi-un copil. Avea lacrimi în ochi după fiecare spectacol. De multe ori nu spunea decât două replici. Ne-am împrietenit într-o seară în care mi-a spus", se întoarce spre mine, "«Sărută-mă. Te rog, nu mă judeca şi sărută-mă. Altfel o să devin cumplit de trist. Şi sunt prea fericit acum ca să las să mi se-ntâmple asta.»" Îmi ia paharul şi mi-l umple. "Şi l-am sărutat. A plâns ca un copil."

Mi-l întinde, dar nu mai vreau nicio picătură de alcool.
"Mi-e greu să fiu doar aici, cu tine, şi să nu-mi fugă mintea la ce-a fost, la ce-o să fie, să nu mă gândesc că secunda asta perfectă o să se termine. Doar când joc, văd cu adevărat. Aşa te-am văzut prima oară. Înţelegi?"
Nu, nu înţelegeam.
"Doar când joc, cineva îmi ţipă din secundă în secundă, «Trezeşte-te! Uită-te. Nu-ţi închipui, verifică. Uită-te. Nu deschide gura până nu te uiţi. Acum spune.» Şi spun."
Termină sticla şi o lasă la picioare.

"Sunt deja mai liniştită şi m-am aşezat de numai cinci minute. Dă-mi încă cinci şi totul o să dispară. O simt cum se scurge. Se scurge în timp ce stau cu tine, pe canapeaua asta, cu sticla în mână şi nu ştiu cum să mă opresc, cum să rămân, să nu mă-ntorc la cealaltă Miriam."
Nici eu nu vroiam să se întoarcă, dar ce vroiam eu era secundar, chiar şi pentru ea.
"Înţelegi? Ce-ţi fac eu pe scenă se duce de la sine, dragul meu."
O pierdeam.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer