Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 1528 p.
E însă mai degrabă un motiv de bucurie comunitară decât unul de tristeţe individuală. Avem o literatură suficient de întinsă şi de consistentă, un corpus de texte ce nu mai poate fi radiografiat decât pe secţiuni, pe intervale. Personal, prefer imposibilitatea obiectivă a cuprinderii ansamblului, unei micşorări şi debilizări a literaturii naţionale până la scara putinţelor omeneşti. Ce alegem: o istorie exactă a unei literaturi sărace sau o istorie deficitară a uneia bogate?
Eşecul Istoriei critice a literaturii române are în primul rând o determinare obiectivă şi abia apoi explicaţia cauzală a autorului care a scris-o. Meritul lui Nicolae Manolescu este de a fi încercat să materializeze un proiect monumental. Pe parcursul redactării ambiţia auctorială a subminat însă conştiinţa profesională, sacrificând documentarea, înmulţind trucurile şi prestidigitaţiile critice, prezentând texte analitice vechi de treizeci de ani pe post de tablou sintetic nou.
Sunt ultimul care să dispreţuiască reunirea cronicilor literare în volume panoramice; şi, în general, reeditarea oricărui text pe care autorul său îl consideră valid şi expresiv. O pagină de calitate e multiplu recuperabilă, pe când toată producţia originală a unui veleitar poate fi ignorată. Dar într-o Istorie literară, adică într-o sinteză în cel mai complex sens al termenului, aş vrea să văd altceva decât o cronică despre o carte aşezată lângă o altă cronică despre o altă carte. Altceva însemnând evoluţia sau involuţia autorilor cuprinşi, bine prezentată şi cu o argumentaţie critică niciodată superfluă; eflorescenţa ori diminuarea unui gen, în contexte istorice diferite; schimbările de coduri survenite în urma unui război, a unei revoluţii, a unui îngheţ ideologic sau a unei liberalizări; raportarea performanţelor literare ale scriitorilor la circumstanţe socio-culturale bine definite; nu în ultimul rând, atât individualizarea, cât şi gruparea autorilor, şcolile şi filiaţiile, generaţiile şi lupii singuratici. Nu doar particularităţi traversate empiric; şi nu doar generalităţi expuse apodictic.
O Istorie a literaturii nu este deci o succesiune tipografică de cronici cusute, şi nici măcar o serie discontinuă de tablouri din colecţii diferite, ci o uriaşă frescă. Ea se obţine dintr-o muncă intelectuală de o viaţă, cu o documentare minuţioasă şi o reflecţie continuă asupra obiectului plural. Fiindcă orice carte nouă se citeşte în rama de semnificaţie a celor vechi; şi invers, operele trecutului aparent decantat sunt recitite şi înţelese altfel, la impactul de lectură provocat de o experienţă artistică recentă. Aceasta e şi teoria expusă de Nicolae Manolescu în Introducerea Istoriei sale: "dacă istoria literară nu urcă pe firul cronologic al operelor, din trecut spre viitor, căci nu poate face abstracţie completă de prezent, ea nici nu-l coboară pur şi simplu; mai degrabă, ea citeşte fiecare operă în legătură cu toate celelalte, care o preced sau care îi succed; încearcă să sesizeze ecoul (profund sau superficial) al fiecărei opere în corpul (istoric constituit) al literaturii; sugerează felul în care acest corp se modifică în timp (teribil de încet) prin influenţele sutelor de impacturi suferite." (p. 13).
Altfel spus, nimic sau aproape nimic nu este clasat într-o literatură, deşi concepţia generală a istoricului e deja formată. Mai ales operele majore rezistă lecturii, analizei şi clasificării iniţiale. Le recitim de fiecare dată într-un mod ce diferă şi le interpretăm cu alte nuanţe şi profunzimi, chiar dacă din acelaşi unghi estetic. La mutaţia valorilor estetice, susţinută consecvent de E. Lovinescu, să adăugăm această inevitabilă mutaţie de percepţie, înţelegere şi definire critică. În modul său atât de personal, cuceritor prin sinceritate, Nicolae Manolescu leagă "impurităţile" sintezei publicate de caracterul contradictoriu al unei Istorii literare vii: "toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, impersonal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele" (p. 17).
Lăsând deoparte capriciile, post-călinesciene, merită subliniat efortul autorului de a fi recitit "aproape totul", ba nu, chiar "toate cărţile" de literatură română, inclusiv "întreaga critică". Mărturia e făcută în Epilogul sintezei, în interiorul unei confesiuni pe marginea literaturii române contemporane (ce ocupă mai mult de o treime din Istorie): "capitolele care nu mă lăsau să dorm erau cele despre literatura contemporană. Intuiţia îmi spunea că trebuie lăsate lucrurile să se aşeze. După un deceniu şi jumătate, când am ajuns la perioada comunistă, mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Am fost obligat să recitesc aproape totul. Trebuie să spun, de altfel, că am recitit toate cărţile, chiar şi pe cele despre care scrisesem, şi uneori şi nu numai o singură dată, în treacăt. N-am păstrat decât acele pagini scrise înainte pe care mi s-a părut inutil să le reformulez după noua lectură. Am recitit şi întreaga critică referitoare la scriitorii de ieri şi de azi." (p. 1492).
Completând însă mărturisirile istoricului literar cu altele proprii, trebuie să spun că, parcurgându-i masivul tom, am fost de asemenea obligat "să recitesc aproape totul". Am recitit Istoria critică a literaturii române din 1990, inclusiv Introducerea, inclusiv fragmentul final al acesteia, cu "impurităţile" şi cu cartograful "benedictin". Am recitit, cu delicii, fragmente din Arca lui Noe (Rebreanu), din Dicţionarul Scriitorilor Români (Bacovia), din diferitele prefeţe şi texte de coperta a IV-a semnate de Nicolae Manolescu la cărţi apărute la Vinea (Angela Marinescu, Constanţa Buzea), Polirom (Ileana Mălăncioiu), Humanitas (Mircea Cărtărescu)... Cea mai întinsă relectură a fost însă din Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, cele trei volume de cronici apărute la editura Aula în 2001. Îmi puneam, la sfârşitul primului episod din această cronică amplă, o întrebare legitimă. Cum a reuşit Nicolae Manolescu performanţa să acopere în câţiva ani două treimi dintr-o Istorie dusă anterior până la Hasdeu? Iată cum:
"Liviu Ioan Stoiciu a debutat în 1980 cu La Fanion (culegere premiată cu un an mai devreme la concursul Editurii Albatros) şi s-a impus repede atenţiei (nu totdeauna binevoitoare) a criticii. Era vorba, la început, de un poet autentic, întâiul volum rămânând probabil cel mai edificator pentru această autenticitate, cel mai original. Într-o scriitură prozastică, el cuprindea un soi de scurte «naraţiuni» care evocau toate locurile copilăriei autorului (zona unui canton feroviar de la Adjudu-Vechi), alcătuind în fond o «monografie» sentimentală a aşezării, de felul aceleia, celebre, a americanului Edgar Lee Masters din The Spoon River Antology (sic!), care a găsit direct sau indirect ecou şi la alţi poeţi contemporani, precum Marin Sorescu în La Lilieci, Petre Stoica în Un potop de simpatii sau Ioana Ieronim în Eglogă." (Istoria critică..., p. 1304);
"Liviu Ioan Stoiciu a debutat în 1980 cu La Fanion (culegere premiată cu un an mai devreme la concursul Editurii Albatros) şi s-a impus repede atenţiei (nu totdeauna binevoitoare) a criticii. Era vorba, de la început, de un poet autentic, întâiul volum rămânând probabil cel mai edificator pentru această autenticitate, cel mai clar şi mai radical. Într-o scriitură prozastică, el cuprindea un soi de scurte «naraţiuni» care evocau toate locurile copilăriei autorului (zona unui canton feroviar de la Adjudu-Vechi), alcătuind în fond o «monografie» sentimentală a aşezării, de felul aceleia, celebre, a americanului Edgar Lee Masters din The Spoon River Antology (sic!), care a găsit direct sau indirect ecou şi la alţi poeţi contemporani, precum Sorescu în La Lilieci, Petre Stoica în Un potop de simpatii sau Ioana Ieronim în Eglogă." (Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu. 1. Poezia, Editura Aula, 2001, p. 323; text reluat din "România literară", nr. 18, 1989).
Chiar şi scrierea greşită a lui anthology e păstrată. Într-un domeniu al "interglosării infinite" şi într-un câmp de tensiune variabilă al semnificării, Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu reia nenumărate cronici ale cronicarului şi prefeţe ale prefaţatorului, cu un scrupul apreciabil al autoduplicării. Relectura se transformă, astfel, dintr-o obligaţie profesională a istoricului literar într-una a cititorilor Istoriei de faţă.
Capitolul A.E. Baconsky (pp. 1002-1007) se compune dintr-o cronică apărută în 1969 şi o alta publicată în 1990. Prima se găseşte în vol. I din Literatura română postbelică (pp. 89-92), a doua în vol. II (pp. 110-114). Capitolul despre Petre Stoica (pp. 1009-1011) preia o cronică din 1987 (Aula, vol. I, pp. 109-112), căreia îi adaugă câteva consideraţii finale mai noi. Capitolul despre Florin Mugur (pp. 1013-1016) este mai complex, în sensul că alătură mai multe cronici: una din 1970, despre Cartea regilor (Aula, vol. I, pp. 151-152), alta din 1973, despre Cartea prinţului (Aula, vol. I, pp. 152-155), una, comprimată, din 1980 despre Portretul unui necunoscut (Aula, vol. I, pp. 156-157), şi ultima, din 1986, despre Spectacol amânat (Aula, vol. I, pp. 158-159). La finalul celor cinci pagini de operă istoriografică, o frază inedită întregeşte capitolul Florin Mugur. Proza lui este "interesantă", "fără să se ridice la nivelul poeziei".
Capitolul Ioan Alexandru începe prin a relua o cronică din... 1965 (reeditată la Aula, vol. I, pp. 256-258), continuă cu jumătatea uneia din 1967 (Aula, vol. I, pp. 259-260), cu o alta, integrală, din 1973 (Aula, vol. I, pp. 261-264), tot una integral reluată din 1976 (Aula, vol. I, pp. 264-267), plus una din 1982 (pp. 267-271) şi jumătatea celei din 1988 (pp. 271-273). În felul acesta, patru cronici şi două jumătăţi de cronică publicate între 1965 şi 1988 echivalează cu un capitol mai întins din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008).În schimb, capitolul despre Ana Blandiana conţine o sinteză gata făcută, întrucât reia o cronică pe marginea unei antologii de versuri din 1989. Echivalând totuşi paginile, pp. 1047-1050 din Istorie egal pp. 282-286 din vol. I de la Aula. După o analiză fină - şi veche numai de douăzeci de ani - vin trei rânduri noi despre poeziile postrevoluţionare ale Anei Blandiana: "Culegerile de după 1989, Arhitectura valurilor şi celelalte, se întorc la tonul personal din A treia taină. Dicţia poetică redevine impecabilă iar lirismul, înalt şi distant". Capitolul Cezar Ivănescu (pp. 1069-1073) înseamnă, fără vorbe de prisos, cronică 1968 (Aula, I, pp. 247-248) plus cronică 1980 (pp. 248-250) plus cronică 1983 (pp. 250-252) plus cronică 1993 (pp. 252-255). Lipseşte, de data aceasta, concluzia sintetică.
O nouă perspectivă critică se întrevede în capitolul Florin Iaru (pp. 1316-1321). Acesta nu începe cu cronica din 1981 pentru a continua cu cea din 1990. Nonconformist, istoricul debutează cu cronica din 1990 (Aula, I, pp. 340-341), continuă cu cea din 1981 (pp. 334-336) şi revine la cea din 1990 (pp. 342-344). Dar, indiferent unde este mutată cronica iniţială în rama tabloului de istorie literară, ea se mută cu tot cu citatele din versurile lui Iaru.
Capitolul Ion Stratan (pp. 1336-1338) restabileşte sensul cronologic al reluării cronicilor. Cronica din 1981 (Aula, I, pp. 376-377) se continuă prin a doua jumătate a cronicii din 1983 (pp. 380-381) şi - notabil - printr-o frază mai nouă, de încheiere. Capitolul Mircea Cărtărescu (scriitorul pe care, dintre "optzecişti", Nicolae Manolescu îl preţuieşte cel mai mult) consacră nu mai puţin de şapte pagini (pp. 1340-1347) poeziei scrise de autorul Levantului. Începutul e ştiut: "Prin 1978 şi-a făcut apariţia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la «Română» (cum e numită în limbaj studenţesc facultatea respectivă), uscăţiv, negricios, cu o faţă mică adunată parcă toată în privirea foarte fixă. Nu părea nici stingherit, nici peste măsură de comunicativ" (Istoria critică..., p. 1340); "Acum trei ani, şi-a făcut apariţia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la «Română» (cum e numită în limbaj studenţesc facultatea respectivă), uscăţiv, negricios, cu o faţă mică adunată parcă toată în privirea foarte fixă. Nu părea nici stingherit, nici peste măsură de comunicativ" (Aula, I, p. 399). Necomunicând vreun amănunt nou şi nestingherit de această personală "valorificare a moştenirii culturale", istoricul literar listează, în continuare, cronica din 1981 (pp. 399-402), pe cea din 1983 (pp. 403-407), cea din 1985 (pp. 407-410) şi cea, în două episoade, din 1990 (pp. 410-417). După atâtea texte critice aplicate, operaţionale analitic în regimul cronicii literare (şi nelalocul lor într-o Istorie), autorul trece în final în extrema cealaltă. Deodată, el nu mai are spaţiu decât pentru calificarea poemelor mai recente: "Restul poeziilor, în general mai recente, sunt interesante, dar manieriste" (p. 1347). Contribuţia istoricului literar "şaizecist" la exegezele mai vechi făcute de cronicar nu mai trebuie, ea, calificată. Opresc aici exemplele. Lista lor de la capitolele de Proză "sparie gândul"...
Ar fi o naivitate să credem că se poate contura un medalion (dacă nu un capitol) de Istorie literară publicată în 2008, reprintând şi punând una lângă alta cronici scrise din 1965 până în 1991. Chiar nimic să nu se fi schimbat, într-un interval de trei-patru decenii, în lectura şi interpretarea critică? Nici în tectonica literaturii române? Toate noutăţile literare şi suplimentarele nuanţe critice să încapă într-un alineat expediat? Promiţându-i lectorului una: "pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele", Nicolae Manolescu îi oferă, în fond, acel "autor abstract, impersonal" de care se despărţea programatic. Dar abstractizat şi impersonalizat nu prin obiectivare critică şi prin centrarea profesionistă pe opera unui scriitor (de la tinereţe la maturitatea târzie), ci prin superficialitate şi autohtonă comoditate.
Revenind la paginile dedicate lui Liviu Ioan Stoiciu, vom observa o turnură tendenţioasă a comentariului. Lucrurile, am văzut mai sus, începeau şi se succedau cuminte, după tipic. Ce era scris în cronica din revistă, în 1989, e valabil şi în culegerea de cronici din 2001, şi în Istoria critică a literaturii române din 2008. Cu o liposucţie prepoziţională a istoricului: "Era vorba, de la început, de un poet autentic" devine "Era vorba, la început, de un poet autentic". Precedată de această subtilitate, apare în final ruptura. În cronica din 1989 avem următorul verdict: "Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, unul din cei mai înzestraţi ai generaţiei sale." În Istorie, concluzia aceasta dispare. În locul ei, citim un fragment cu totul diferit ca abordare şi tratament critic: "Tot ce urmează în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu (şi îndeosebi Poemul animal) face impresia unei dezarticulări a limbajului, semănând (sic!) un suprarealism fără viziune, curat verbal, pe alocuri delirant, oarecum în felul lui Nicolae Tzone. Poetul şi-a încercat norocul, după 1989, şi în romane (toate, ilizibile) şi în teatru (un volum prefaţat de Vişniec, însă fără nici o valoare)." (p. 1307).
După analitica anterioară, această panoramare e de un efect stânjenitor. Stoiciu este unul dintre puţinii poeţi "optzecişti" care au confirmat după 1989, scriind constant şi pregnant. Nimic nu se leagă în paragraful istoricului literar, plin de aproximări ("face impresia", "semănând", "oarecum în felul") şi sancţionări ("toate, ilizibile", "fără nici o valoare"). Absenţa lecturilor "la zi" în ultimii cincisprezece ani nu exclude la Nicolae Manolescu ambiţia caracterizantă. Dacă însă Stoiciu era atât de original şi de înzestrat în 1989, e absurd ca într-un răstimp atât de scurt să devină ilizibil. Unul din doi (cronicarul sau istoricul) se înşeală.
Eu pariez aproape întotdeauna pe cronicarul Manolescu, pe intuiţia şi gustul său. Dar, chiar acceptând că traiectoria creativă a poetului a fost descendentă, istoricul literar ar fi trebuit să ne-o înfăţişeze. Să schiţeze analiza, să ofere interpretarea, înaintea unei evaluări atât de drastice. Chiar nu interesează, aici, polemica lui Nicolae Manolescu cu Liviu Ioan Stoiciu pe marginea subiectului Paul Goma. Interesează opera lui L.I. Stoiciu şi adecvarea critică a lui N. Manolescu. Dar autorul "abstract" care îşi copiază literă cu literă, în Istorie, texte vechi de două-trei-patru decenii a redevenit brusc "cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele". Ca multe alte capitole ale tomului de faţă, capitolul Stoiciu se parcurge cu un gust amar.
Departe de a fi cazuri izolate, exemplele de autopreluare abundă în Istoria critică a literaturii române. Avea îndreptăţirea Nicolae Manolescu să-şi valorifice activitatea susţinută de cronicar literar? În fond, o parte din operele comentate şi evaluate în Istorie fuseseră comentate şi evaluate deja, în paginile "României literare". Numai că abordarea dintr-o cronică de întâmpinare şi cea dintr-o sinteză istoriografică diferă în mod structural. Prima este intuitivă, penetrantă, inevitabil impresionistă, orientată analitic spre un verdict imediat. Ea răspunde aşteptărilor unui public al epocii şi "vorbeşte" în codurile sale de limbaj şi înţelegere. În timp, codurile se schimbă; şi uneori, spectaculos. Aşa s-a întâmplat la noi în anii \'60, când s-a trecut aproape abrupt de la "modelele" realismului socialist la modelele resuscitate ale interbelicului; de asemenea, în anii \'90, când dispariţia cenzurii a determinat violente reaşezări şi rearticulări de discurs socio-cultural. Nicolae Manolescu rămâne cel mai valoros cronicar literar autohton nu fiindcă a avut cea mai întinsă activitate de profil, ci pentru că, elastic intelectual, s-a raportat şi s-a adecvat la paradigme artistice şi la epoci culturale distincte.
O istorie literară presupune o istorie a formelor, dublată de interogaţia asupra dislocărilor, schimbărilor şi fixărilor canonice. Ea se concepe şi se scrie de pe un alt palier decât cel al cronicii proaspete la cel mai recent roman al lui Nicolae Breban. Autorii consideraţi reprezentativi vor fi parcurşi în integralitatea şi profunzimea operei lor, astfel încât capitolele ce le sunt alocate să aibă perspectiva ansamblului şi dimensiunea de adâncime a întregului. Relectura lor poate fi obositoare, dar niciodată facultativă. Relectură în ambele sensuri ale termenului: ca nouă înţelegere critică şi ca nouă lectură.
Este un truism că citim, gustăm şi înţelegem altfel un roman sau o carte de poezie la 30 de ani şi la 60. Vârstele, sensibilităţile, experienţele existenţiale şi literare sunt diferite. Experienţa tuturor acestor diferenţe (ca şi a continuităţilor organice) poate fi făcută de orice lector. Or, dacă Lumea în două zile (1975) de George Bălăiţă, Faruri, vitrine, fotografii (1980) de Mircea Cărtărescu, Tache de catifea (1981) de Ştefan Agopian, Logica (1985) de Radu Cosaşu se citesc, a doua oară, puţin altfel (măcar în două epoci, dacă nu într-una şi aceeaşi), nu este stranie "sinteza" de astăzi a istoricului?
Pe de altă parte, aşa cum nu poţi scrie exact aceleaşi pagini într-o cronică şi într-o istorie literară, nu poţi avea texte critice identice, la intervale mai mari de timp, asupra unei literaturi şi a scriitorilor ei vii. Dincolo de orice considerente teoretice, e un fapt verificabil că Bălăiţă cel încremenit în 1978, Stoiciu cel fixat în 1989 (şi retrogradat într-un alineat ulterior),sau Ana Blandiana cea îngheţată, ca într-o vrajă, în acelaşi an au continuat să publice cărţi noi şi după ultima cronică dedicată lor de Nicolae Manolescu...
Imobilitatea interpretativă şi strict textuală a unui critic reputat pentru lecturile sale infidele nu este aşadar, cum ar fi fost dezirabil, rezultanta unui proces hermeneutic cvasi-complet. E doar rezultatul unei aritmetici la îndemână. O cronică din 1965, una, pe jumătate, din 1967, două, integrale, din 1973 şi 1976, plus una din 1982 şi jumătatea alteia din 1988 egal un capitol frumos rotunjit de Istorie. Mai multe cronici vor da mai multe capitole. Iar mai multe asemenea capitole vor compune epoca intitulată Contemporanii - 1948-2000.
În Postfaţă, Nicolae Manolescu are nostalgia esteticului. Nu cred că esteticul se voalează, cum se teme importantul critic "şaizecist", în urma unei agresiuni a americanizării. Actualitatea editorială arată contrariul. Iar studiile culturale îşi au rolul lor, deosebit de cel al istoriilor şi dicţionarelor literare.
Problematic îmi pare altceva. Citindu-i propria Istorie, îi recitim în prea multe rânduri texte critice neaduse la zi (nici ca bibliografie, nici ca interpretare), zeci şi zeci de pagini reproduse mot à mot şi cu aceleaşi citate din corpul vechilor cronici. Iar pasajele realmente noi agravează situaţia, în loc de-a o echilibra. În mod repetat, activitatea literară a unui scriitor desfăşurată după ultima cronică despre el a cronicarului Manolescu este expediată într-o frază a istoricului cu acelaşi nume.
Parcurgând Istoria critică a literaturii române, am nostalgia Istoriei literare.