Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 1528 p.
O apariţie editorială nouă este primită, la noi, mai întâi cu entuziasm ne-critic, şi apoi cu o "acreală" proporţională cu aşteptările iniţiale, prost plasate. La sfârşitul anului trecut, Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu era întâmpinată exclusiv hiperbolic, ca evenimentul anului şi al deceniului pe cale să se încheie; iar primele cronici dedicate tomului nu reprezentau decât textele unor detractori din tânăra generaţie, ancorată - după cum rezulta din aceeaşi Istorie - într-un "prezenteism" acultural. În interval de câteva luni, receptarea foiletonistică a unei opere comparabile, în intenţie, cu aceea călinesciană a căpătat alte rigori şi un ton nou. S-a întâmplat ce era şi firesc, şi previzibil să se întâmple. Cei a căror meserie este critica literară au început să citească masiva Istorie, descoperind repede cum a fost ea alcătuită şi verificându-şi apoi, de la un capitol la altul, impresia iniţială.
Autorul Istoriei critice..., departe de a citi şi a reciti în vederea redactării sintezei întreaga literatură română, de la origini până în prezent, cum susţine în Introducere şi în Epilog, a preluat sute de pagini din ceea ce a scris şi a publicat în ultimii patruzeci de ani, la date şi în registre diferite ale comentariului de carte, de cărţi: cronici şi studii literare, prefeţe şi medalioane, pagini de dicţionar, ba chiar şi scurte prezentări promoţionale de pe coperta a IV-a a unor volume editate după 1989. Concepţia istoricului literar nefiind una a ansamblului organic, dar a asamblării facile, cvasi-mecanice, mi s-a părut adecvat s-o prezint ca atare. Nu în termenii autojustificativi ai autorului, ci în termenii de constituire a cărţii sale.
Deşi nimic nu e imposibil, va fi dificil pentru un viitor hermeneut al Istoriei critice... să mai susţină că această lucrare este una inedită în sensul consacrat al termenului şi că ea ar dovedi, prin urmare, vitalitatea critică a autorului, în cei aproape douăzeci de ani scurşi de la Revoluţie. Paginile realmente noi, aşa zicând nemaipublicate, sunt înecate într-o mare textuală ce ne este familiară. Pe de altă parte, cele câteva relecturi şi reconsiderări critice (de la Mihai Eminescu la Marta Petreu) mă fac să nici nu regret că ele reprezintă excepţia de la regulă, şi nu regula însăşi. Când îl citesc pe N. Manolescu cel ştiut, vechi, îi gust paginile de critică aplicată, dar mă întreb în ce măsură ele fac, cusute unele de altele, o Istorie. În rarele cazuri când parcurg un N. Manolescu inedit, apreciez efortul istoricului "şaizecist", dar sunt dezamăgit de text.
În loc să fie o carte unitară (sau baremi coerentă critic) despre epocile şi vârstele literaturii române, Istoria lui Nicolae Manolescu e un hronic al vârstelor lui Nicolae Manolescu. Vârste critice şi vârste stilistice: din 1962 până în 2009, stilul criticului se mai schimbă. De asemenea, reperele şi valorile lui, mizele pe care le pune şi cele pe care le retrage, felul în care înţelege un autor, un grup, o şcoală şi o direcţie literară. De aceea era esenţial ca istoricul să ne prezinte viziunea lui de acum asupra literaturii române şi a scriitorilor ei. Fiindcă, mai întâi, factorul experienţă se prezintă altfel, la 20 şi la 70 de ani; iar apoi, mulţi scriitori contemporani au continuat să dea opere relevante şi după ultima "intersectare" dintre o carte a lor şi o cronică a lui N. Manolescu.
Încercând să salveze ce se mai poate salva, Sanda Cordoş prezenta Istoria de faţă ca pe un "edificiu în lucru". Atâtea capitole sunt expediate, dar autorul va reveni probabil asupra lor. Numeroase date, titluri şi nume sunt fanteziste, dar Nicolae Manolescu le va corecta într-o nouă ediţie. Erorile de informare, lacunele de documentare, verdictele pripite, excluderile nejustificate, toate vor fi, într-un regim al prezumtivului, corijate, ajustate, îndreptate...
Dar chiar şi în această dorită eventualitate, structura de rezistenţă a Istoriei critice... nu va putea fi refăcută. Ea este iremediabil compromisă, prin concepţia, ca şi prin execuţia tehnică a unui istoric literar improvizat. Greşelile nu sunt, aici, greşeli, erori "punctuale", mărunţişuri remediabile, sau o nuanţă mai puţin potrivită decât o alta, ce va să vină. Erorile sunt defecte, iar defectele sunt efecte, consecinţe logice ale abordării şi realizării pseudo-istoriografice.
Iată de ce îmi pare o futilitate să-i fac autorului nostru o listă cu sute de observaţii şi obiecţii, de care ar putea ţine cont, în vederea îmbunătăţirii Istoriei. Nu văd sensul de a transforma o istorie literară de autor, cum a ambiţionat să dea Nicolae Manolescu, într-o operă colectivă, la care să participe, benevol, critici din toate generaţiile. Şi nu are rost nici să ne încontrăm cu liste canonice diferite, sugerându-i istoricului să-l "facă" poet şi pe Ion Mircea (dacă tot l-a făcut pe Călin Vlasie), ori să-i dedice un capitol şi lui Adrian Marino (dacă tot i-a dedicat unul lui Ion Bogdan Lefter). Că e sau nu Ion Mircea în cele "5 secole de literatură" câte numără N. Manolescu, iată o problemă secundară a (receptării) Istoriei critice... E selecţia autorului, lista proprie de valori literare, aşa cum fiecare dintre noi are una.
Adevărata problemă a cărţii este felul în care criticul îşi scrie (îşi republică, de fapt) capitol după capitol, nu numai la perioada contemporană expusă controverselor, ci şi la cea veche, oarecum clasată, folosind mai multe tehnici de iluzionare, pentru a ne face să credem că a dat o Istorie. Genul de critic hiperlucid, fără derive şi reprize fantasmatice, Nicolae Manolescu ar fi ultimul care să creadă în echivalarea întreprinderii sale cu una istoriografică. Susţinând acest lucru în discursurile de escortă, ca şi în câteva interviuri oferite presei, el dovedeşte, o dată în plus, că nu prudenţa este cea care-l caracterizează. Era totuşi uşor de prevăzut că, o dată cu lectura tomului, dezamăgirea specialiştilor, ca şi a cititorilor cultivaţi, va fi pe măsura aşteptărilor prea înalte legate de istoricul N. Manolescu.
Un veritabil istoric literar, cercetător şi reconstituitor minuţios al trecutului, acesta n-a fost niciodată. Biografiile scriitorilor mai vechi (cu relevarea unor episoade necunoscute, restituite printr-o documentare laborioasă) sau, în cercuri socio-culturale concentrice, contextele atât de diferite în care ei şi-au scris operele nu apar niciunde în cărţile lui Nicolae Manolescu. El a fost şi rămâne un critic care citeşte estetic un autor din trecut, într-o grilă iniţial modernistă (epurarea operei de orice urmă contextuală), ulterior postmodernistă (o lectură cu componentă retro, savurând "dulcele stil clasic" al Văcăreştilor sau al lui Bolintineanu). Scriind cărţi despre Al. Odobescu, Maiorescu ori Sadoveanu, criticul nostru a făcut-o citindu-i şi înţelegându-i în termenii unei vitalităţi estetice transistorice şi supracontextuale. Spre deosebire de G. Călinescu, biograful lui Eminescu şi al lui Creangă, care a reuşit să creeze acea ştiinţă inefabilă a criticii şi a istoriei literare reunite, emulul "şaizecist" a pledat mereu pentru infidelitatea lecturilor, care era una a lectorului asumat-subiectiv, programatic capricios, intens-personal. Nimic mai diferit de un istoric serios şi nepărtinitor, cu mistica, aproape, a documentului literar şi existenţial. Nimic mai diferit de un cercetător (substantiv derivat de la cercetare) pentru care trecutul istoric şi cultural, o epocă îndepărtată, constituie o realitate obiectivă, de investigat şi restituit în toate datele şi particularităţile ei.
Era formula şi farmecul lui N. Manolescu să scrie în această nişă a criticii "infidele", impresionistă şi artistă, nu doctă şi pozitivistă, prezentistă, iar nu arheologică. Dar ce a cercetat, realmente, autorul din perioada veche şi din cele următoare, pentru a scrie capitole de sinteză despre ele? Din ce expediţii arheologice s-a întors el, cu praful explorării pe manşete, pentru a oferi vreo noutate în legătură cu epocile, curentele şi semnăturile studiate?
Dacă din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură ar fi lipsit sintagma convenabilă istoria critică şi cea, falsă, a celor 5 secole de literatură, plus paginile introductive şi finale care susţin asertiv proiectul monumental, ne-am putea limita la căutarea unei serii de noutăţi interpretative. Autorul n-a mers în biblioteci şi arhive, pre la mănăstiri vechi şi în muncă de teren laic, şi n-a parcurs manuscrisele unui Heliade-Rădulescu (care a scris, e adevărat, cam mult) ori caietele unui Eminescu (considerate nişte "maculatoare"). Dar ceva - dacă nu tot - ce scrie despre ele are o indiscutabilă originalitate de viziune şi perspectivă. Ceva sau altceva înnoieşte exegeza. Capitolul Heliade ne va apărea altfel decât din cercetarea sistematică a lui Mircea Anghelescu, oamenii "începutului de drum" vor fi altcumva decât la Paul Cornea, Biedermeier-ul <>nobr>nu-l va dubla redundant pe al lui Virgil Nemoianu. Sau, poate, capitolul Eminescu va propune o altă viziune asupra unui subiect dezbătut de peste un secol.
Testul istoriei literare, N. Manolescu nu îl dă scriind disociativ despre Nicolae Breban şi benevolent despre Andrei Bodiu, sever despre Nichita Stănescu şi culant despre Eugen Suciu. Perioada contemporană vine cu probe ale criticului literar, beneficiar-captiv al cronicilor de întâmpinare scrise timp de trei decenii. Examenul de istoric literar, autorul îl dă (şi, de ce să ne ferim s-o spunem?, îl pică) la toate capitolele literaturii române pre-moderniste. Cele peste cinci sute de pagini controversate dedicate contemporanilor şi cele peste patru sute de pagini bricolate de la capitolele Secolele XVI-XVIII, Secolul XIX şi Junimismul (poate cu două excepţii: Alecsandri şi Slavici) cântăresc prea mult, în cuprinsul şi economia impozantului tom, pentru ca ambarcaţiunea să nu naufragieze. Din acest punct de vedere, avem în faţă o istorie critică. Dar într-un sens nescontat de autor. Ea nu se loveşte de nici un detractor şi de nici un proces de intenţie. Avea chiar o prezumţie de calitate pentru admiratorii mai vechi sau mai noi ai lui N. Manolescu. Cu toţii aşteptam, după o lansare-eveniment, să citim o carte-eveniment. A fost, cu formula lui Eugen Negrici, încă una dintre iluziile literaturii române.
Despre orice autor mai vechi ar scrie, criticul deghizat în istoric se bazează pe opiniile specialiştilor în epoca respectivă, formulate de ei la capătul unor cercetări exhaustive. Opinia istoricului X despre scriitorul S face însă corp comun cu derularea acestei investigaţii detectivistice şi cu sistematizarea rezultatelor ei, într-un studiu întins sau într-o monografie. Excerptarea consideraţiilor finale ridică deja semne de întrebare, fiindcă un context plin, traversat şi focalizat de cercetător, nu poate fi decât rareori rezumat într-o propoziţie norocoasă. În plus, fără o minimă aderenţă a comentatorului nostru la perioadele studiate de alţii, formula pe care o citează nu are cum să funcţioneze ca un operator critic. Îi rămâne atunci autorului cu ambiţii maximale să meargă cuminte în siajul cercetătorilor şi interpreţilor avizaţi. X susţine că opera scriitorului S este a + b + c. În schimb, Y nu crede că b este o trăsătură distinctivă, ci o amprentă a epocii. În fine, mai tânărul Z, recitind manuscrisele lui S şi mergând la arhive până de curând inaccesibile, vine cu ipoteza că S nu este S, ci un pseudonim utilizat de un alt autor, ceea ce schimbă întrucâtva datele problemei.
Asemenea dezbateri pe marginea câte unui subiect de istorie culturală care multora li se pare prăfuit apar frecvent în cercurile strâmte ale specialiştilor. Oricât de critică, la propriu şi la figurat, ar fi Istoria sa, N. Manolescu nu poate în fond nici să-l infirme pe X, nici să-l confirme pe Y. Dar el ne dă neîntrerupt senzaţia că o face, şi încă într-un mod rezolut, că este parte activă în disputa scolastică. Să vedem o mostră: "Neglijarea multă vreme a istoriografiei muntene, socotită nu numai prea partizană ca atitudine, dar şi lipsită, din această cauză, de prestigiu artistic, a fost cu siguranţă o eroare, căreia din fericire i-au pus capăt G. Călinescu şi N. Cartojan. În ultimul deceniu se constată însă eroarea contrară şi anume supraevaluarea ei, printr-o critică fără măsură, care, găsind aici un teren mai puţin călcat decât acela al cronicilor moldovene, construieşte cele mai hazardate ipoteze. O astfel de cercetare, din unghi retoric, consacră zeci de pagini modestei alcătuiri a lui Radu Greceanu, care ar ilustra exigenţele clasice ale encomiasticii, dar condamnă foarte aspru ideologia, vai, de clasă, a mult mai înzestratului Anonim Brâncovenesc, ca şi cum ar exista vreo cronică medievală netributară spiritului de clasă." (p. 71).
Pe ce se bazează oare afirmaţiile şi negaţiile criticului? Care ar fi ipotezele "hazardate" şi de ce sunt ele considerate astfel? Împotriva cărei cercetări din unghi retoric se ridică polemic comentatorul? Şi dacă fragmentul acesta, republicat în 2009, este din volumul Istoriei critice... apărut în 1990, să deducem că "ultimul deceniu", la care face referire, este deceniul 9 sau 8 al secolului 20? Misterul trecutului cultural se potenţează prin enigmele comentariului critic, scris probabil în anii '80 şi neactualizat în vreun fel. În loc să ne edifice, cu bibliografia pe masă, asupra "spiritului cronicilor muntene", sinteza lui Nicolae Manolescu ne face să ne gândim, tulburaţi, la trecerea timpului. Epoca s-a schimbat şi discuţiile despre ideologia de clasă nu mai au nici o noimă după 1989; dar ar fi însemnat un efort suplimentar, pentru autorul Istoriei, să vină cu un adaos explicativ.
În aceste condiţii, intenţia de acoperire şi haşurare a "5 secole de literatură" se vede lichidată din faşă. Citându-l aprobator pe X şi amendându-l pe Y, N. Manolescu nu o face din interiorul problemei pe care o "discută", ci din afara ei. Micul dosar al receptării schiţat în majoritatea capitolelor este nu atât o formă de curtoazie critică (dacă Dan-Horia Mazilu şi Mircea Anghelescu sunt frecvent citaţi şi preluaţi, ei ar fi trebuit integraţi în sumarul Istoriei), cât o modalitate convenabilă de tratare fără complicaţii savante a unor subiecte inconfortabile. Când se termină ceremonialul decupajelor şi al rezumării interpretărilor anterioare, şi ar veni rândul analizei şi interpretării făcute de istoricul nostru, acesta devine expeditiv, fiindcă spaţiul tipografic într-o Istorie critică... e fatalmente limitat, iar citatele abundente nu pot fi nicicum reduse. Raportată la poza de superioritate a autorului, care îi modulează în pagină pe X, Y şi Z, strategia lui de a recepta la a doua şi a treia mână literatura română pre-modernistă (deja filtrată şi integrată critic, în construcţii autonome, de către specialişti) apare ca înduioşătoare. Deficienţa fundamentală a acestor sute de pagini este că nu au, ele, autonomie. Se citesc cu plăcere, fiindcă Nicolae Manolescu are un stil critic expresiv, dar sunt nişte simple anexe la cărţile altora, o reeditare concentrată, de uz personal, a volumelor de tipul S interpretat de... Atât de dexter e criticul "şaizecist" în selecţia şi montajul opiniunilor anterioare, ca reţetă verificată deja (la perioada veche) de Istorie critică..., încât un tânăr recenzent, furat de valul frazelor bine aduse din condei, l-a felicitat pe N. Manolescu pentru câteva excelente observaţii făcute despre Caragiale... de Cioculescu.
Fără antene pentru cultura românească veche şi cu un impresionism estetizant totalmente inadecvat în compartimentele acestor epoci, Nicolae Manolescu se va simţi mai în largul său de la Junimea încoace, de când conceptul autonomiei esteticului se cristalizează şi începe să funcţioneze. Din păcate, nivelul analizelor şi al sintetizărilor nu creşte progresiv. După o teză de doctorat consacrată lui Maiorescu, ar fi fost de aşteptat un capitol remarcabil despre acest spiritus rector al Junimii şi al literaturii române moderne. Paginile din Istorie sunt însă unele de conspect cuminte, iar pledoaria lui N. Manolescu pentru actualitatea maioresciană nu-şi are obiectul. E deja un bun al şcolii, un adevăr tocit de generaţii şi generaţii de elevi.
Capitolul despre Eminescu este încă un examen ratat de autorul "şaizecist" - dar, în acest caz anume, într-un mod caracterizant pentru întreg bricolajul său de istorie literară ca un puzzle al receptării. Călinescu făcea din interpretarea operei eminesciene o condiţie de calificare profesională a oricărui critic autohton. Subiectul era important pentru Nicolae Manolescu şi din motivul că, în numeroase rânduri, criticul vorbeşte în Istorie despre linii tematice şi sonuri preeminesciene, în versurile poeţilor noştri de început. Însă paginile care ar trebui să strângă toate aceste fire şi să marcheze ponderea unei opere lirice redusă ca întindere, uriaşă ca însemnătate, sunt dominate de acelaşi stil rezolut, nebazat pe nimic, vidat argumentativ. N. Manolescu va polemiza la nesfârşit cu teza creditării postumelor, în defavoarea antumelor, a lui I. Negoiţescu. Ce punct de vedere propriu, ce teză se pune în loc? Aceea că "nu există un singur Eminescu". "Ne putem plictisi de un singur Eminescu. Deja acela plutonic ni se pare excesiv. Dar nu ne putem plictisi de toţi Eminescu. Unul sau altul ne va surprinde mereu." (p. 382). Prin ce ne vor surprinde unii sau alţii dintre avatarii eminescieni? Interpretarea poemelor şi valorizarea lor sunt dezolante, în Istorie... Luceafărului, susţine N. Manolescu, i s-a dat "mai multă importanţă decât merita". În schimb, comentatorul pledează pentru câteva poezii târzii rămase în manuscrise. Seria exemplelor oferite culminează cu Cristalografie, o glumiţă literară pe care-mi face plăcere s-o reproduc din memorie: "Când aduce blonda Liză/ Socoteala unei vedre/ Universul cristaliză/ Hexacontetraedre". Coloanele despre poezia eminesciană se încheie cu restabilirea adevărului asupra unui sonet erotizant. Scrupul filologic maxim, deodată, la Nicolae Manolescu, împrospătare a exegezei şi final de sinteză critică: "Îndrăgostitul priveşte prin fereastra cerdacului cum iubita i se pregăteşte de culcare. În versiunea de la Perpessicius, fata îşi despleteşte părul care cade pe umerii goi. În versiunea lui Creţia, care e cea corectă, iubita îşi aruncă pieptarul de pe umeri, rămânând cu bustul gol. Inversarea de către Perpessicius a versurilor 9 şi 10 din sonet a făcut ca poezia să nu fie ce este, adică o scenă de voyeurime, care i se va fi părut inacceptabilă criticului şi editorului monumentalei ediţii de toată lumea admirată." (p. 395).
Corespondenţa poetului "nu priveşte literatura", afirmă aiuritor istoricul literar "şaizecist", la capătul trudnicei sale exegeze eminesciene. "La întrebarea, acum, dacă Eminescu a avut talent epistolar, răspunsul e simplu: n-a avut" (p. 409). La finalul acestei cronici în trei episoade despre Istoria critică a literaturii române, merită să ne întrebăm, o dată în plus, pe ce este sprijinită siguranţa de verdict a lui Nicolae Manolescu. Am văzut Cristalografie. Să parcurgem şi un fragment consistent din volumul de corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, apărut în 2000: "Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în Bucureşti. Te-ai înşelat totdeuna şi fie cine din cunoscuţii mei îţi poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupeşti şi sufleteşti m-au împresurat întotdeuna şi amintirile, căzând una câte una ca frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie. [urmează două rânduri şterse] Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar? Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă. Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani."
În filiaţie impresionistă şi în spiritul lui Nicolae Manolescu, ar trebui acum să ofer o formulă cât mai plastică şi mai strivitoare pentru "edificiul în lucru" intitulat emfatic Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură.
Dar nu mai e nevoie de nici o formulă plastică, de nici un verdict strivitor.