Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 372 p.
Dacă, în Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie se urmăreşte atent ca personaj şi persoană publică pentru a se ridiculiza, efortul lui Gabriel Liiceanu, în această Întâlnire cu un necunoscut, e de a-şi lua în posesie personajul public şi a-l destructura. La Ciocârlie, exteriorul, cînd nu e ameninţător, dramatic şi tragic prin dispariţia unor prieteni, este nespus de comic. Diaristul foloseşte acest unghi pentru a ataca "fleacurile" fundamentale. Pentru Liiceanu, exteriorul a devenit în schimb neinteresant şi chiar neimportant. Prezentul implicării şi indignării civice a lăsat loc unui amplu trecut afectiv. Iar accentul s-a schimbat odată cu lenta, dar vizibila deplasare a centrului de greutate.
Una dintre temele de reflecţie, în cartea de faţă, este "inadvertenţa dintre ideile susţinute public şi viaţa trăită". "Actele vieţii nu pot fi în răspăr cu actele gîndirii", revine Liiceanu pe pagina imediat următoare, pentru ca, în alt context (dar într-o aceeaşi linie), să-i sancţioneze pe acei "păcătoşi patenţi care perorează despre lucruri înalte" şi care n-au putut vreodată face legătura între credinţa lor şi viaţa lor. Or, un fel de revanşă a autorului nostru este ca în acest spaţiu cucerit al scrisului liber, personal, intim şi saturat de subiectivitate să apere, iar şi iar, exact ideile susţinute timp de două decenii pe scena noastră publică. Interiorul jurnalului nu ilustrează aşadar altceva decît postura exterioară. Gabriel Liiceanu nu joacă un rol ca oricare altul în afară, pentru a veni acum şi a spune, ca Nicolae Manolescu în memoriile lui: era doar un rol, ca oricare altul... E vorba, la el, de acelaşi lucru şi de aceleaşi valori, exprimate însă diferit, după lărgimea şi textura mediului ambiant. Societatea românească e o lume veselă, dar nu foarte mare, nici prea largă tipologic, nici îndeajuns de complexă socio-politic şi moral. Spaţiul jurnalului compensează acest deficit. Tot ceea ce, în realitatea înconjurătoare, ne apare ca penibil-repetitiv, previzibil pînă la plictiseală, trece, în paginile eului, printr-un întreg proces de reflecţie filozofică şi refracţie scriitoricească. E prea complicat acest alineat şi puţin pretenţioasă formularea? Atunci o s-o spun mai simplu. Scriind aşa şi nu altfel Întâlnire cu un necunoscut, autorul e foarte onest în ceea ce face.
A crede în ceva, a gîndi ceva, a simţi ceva şi a exprima ceva sînt, pentru alţi subiecţi, capitole complet diferite şi separate. Jocul lor auctorial poate fi sclipitor pe cîte-o rubrică sau pe contradicţia dintre conţinutul uneia şi al alteia. Gabriel Liiceanu tinde spre fuziunea acestor rubrici, iar "jocul" lui, ceva mai serios, e pe toate deodată. Deci nu "schizofrenie", aceea necesară autorului de ficţiuni romaneşti, care construieşte cîteva voci şi mai multe personaje; ci integralitate şi unitate. Din această perspectivă, el seamănă teribil cu un scriitor, altfel, credincios (Liiceanu, formal, nu e) şi cu convingeri de stînga (ale lui Liiceanu sînt de dreapta). E drept că nici unul dintre ei nu a vrut să intre în PCR, cînd atîţia au intrat. Mă refer la Valeriu Cristea. Citind Întâlnire cu un necunoscut, am avut sentimentul straniu că mă întîlnesc cu mine însumi, cu nişte adevăruri, nişte valori şi nişte lecţii (date fără emfază şi fără poză) primite demult...
Neavînd cum să ştie aceste chestiuni intime din biografiile altora, autorul, se poate spune, a cîştigat într-o manieră eclatantă pariul pus cu sine în scrierea cărţii. El a dorit, în punctul de plecare, să-şi recupereze şi să-şi reintegreze eul public; să adauge la poza marţială ori inchizitorială, la imaginea de largă circulaţie a intelectualului care tot judecă, sancţionează şi taxează, realitatea mult mai bogată a unui ego complex şi larg, poate chiar nu întru totul cunoscut de "proprietar". Plecînd însă din acest punct şi procesînd sistematic autodevoalarea şi descoperirea de sine, Gabriel Liiceanu reuşeşte o uimitoare dublare a perspectivei. Cu cît vorbeşte mai consistent despre eul său privat şi umbrit, cu cît analizează mai mult şi mai adînc un interior intelectual-sufletesc, cu atît cititorul generic, pe deasupra generaţiilor, se va recunoaşte în aceste pagini. Deplasarea de la instrumentele filozofiei la cele ale literaturii îşi are explicaţia aici: "Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adînci incursiuni în tine are loc întîlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu sîntem niciodată atît de diferiţi încît să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate." (p. 154). Şi totuşi, cum ne întîlnim atît de frecvent în aceste pagini, de vreme ce toţi ne plîngem de alienare şi non-comunicare în lumea reală? Care este secretul acestei intersectări de profunzime ce anulează distanţele spaţiale şi temporale şi răstoarnă complet "diferenţele" şi animozităţile de la suprafaţa socială? La acest punct, filozoful nu se mai poate abţine şi explică în felul lui: "Existenţialii heideggerieni sînt «categoriile speciei umane», structurile de adîncime care ne definesc pe toţi, indiferent de particularităţile noastre ca inşi, indiferent de epocă, sex sau loc. (...) Spun toate astea pentru că fără ei nu se poate înţelege cum de un autor se poate întîlni în gîndul lui cu mii şi milioane de cititori de-a lungul şi de-a latul planetei şi al istoriei. Scriitorii sînt reprezentanţii fondului comun al omenirii, care, crezînd că vorbesc în numele lor, sfîrşesc prin a vorbi în numele tuturor. Şi pentru că există «existenţiali», nimeni nu poate fi perfect original. Din cauza asta jurnalele de autor, acolo unde se vorbeşte la persoana I, seamănă, din cauza asta trăirile sînt recognoscibile. Existenţialii sînt reducţii la unitate." (p. 199).
Să fim atenţi puţin şi la registrul stilistic. Gabriel Liiceanu e unul dintre puţinii noştri autori cărora le iese stilul înalt fără să alunece în ridicol - într-o cultură, preponderent, a zeflemelei şi a "pamfletarilor zîmbitori". Are un patos al ideilor ce nu cade niciodată în pateticul jenant al altora. Dar pe acest fond de seriozitate, de gravitate, de considerare a problemelor cu adevărat importante şi de numire a lucrurilor "strigătoare la cer" (şi aici îl taxez îndată pe cel ce crede în Bine, nu şi în fundamentul lui transcendent: la care cer, oare, strigă lucrurile strigătoare la cer?), autorul ia o voită distanţă de jargonul filozofic, de "păsăreasca" şi "fumisteria" colaterale.
De altfel, el nu prea mai are încredere în filozofia speculativă, în filozofia "de cod" (cea care, "urcînd treptele abstracţiei, ajunge la un moment dat să macine vidul"). Domeniul abstracţiilor îl vrea completat, dacă nu substituit, printr-un teritoriu în continuă expansiune, al limbajului concret şi al faptelor. A ajunge la o schemă filozofică e acum mai puţin relevant decît "să te mişti liber printre cuvinte". Între "cunoştinţele muzeale" şi "conţinuturile de viaţă", se vede din chiar formulările utilizate ce preferă autorul nostru. El va demasca şi pretinsa gravitate a jurnalelor filozofice, ce se vor a fi întotdeauna "pline de idei" şi, prin urmare, nu se ocupă de "fleacuri". Dar tocmai pe aceste banalităţi se poate, uneori, problematiza. "Tresărirea" noastră, posibilă, în faţa banalului îl face preţios. În această grilă, ce mai este banal prin definiţie? Nimic. Ne-am întîlnit, pe altă cale, şi cu "fleacurile" lui Livius Ciocârlie.
Cînd, onest rămînînd, Gabriel Liiceanu va împinge sinceritatea pînă la capătul expresiei, el va distruge inevitabil poza filozofică şi morga bibliografică. Făcîndu-şi un bilanţ de traseu parcurs, de la vîrsta primă, a "spiritului pur" (ghilimelele cu tot cu ironia lor îi aparţin), şi pînă la aceasta ultimă, subiectul aproape complet expus va fi de o amară duritate: "în cea de a treia vîrstă începi să înţelegi, fără să-ţi fi propus anume să se întîmple asta. Cultura îşi pierde acum prestigiul de comerţ snob cu «produse culturale». Bibliografiile îţi fac greaţă şi cu atît mai mult exhibarea lor, în măsura în care nu e vorba de întîlnirea cu alt autor în pasul comun al unei înţelegeri pe cont propriu." (p. 287). Şi, pe aceeaşi pagină, sincer, sincer, încă o dată sincer - şi devastator: "Bucuria de a şti că în cele din urmă am reuşit să evadez din cuşca cu miros de mucegai a filozofiei". Un fragment din marele său profesor de tinereţe, din mereu evocatul Noica, va fi citat acum ca un înscris premonitoriu, şi aceasta tocmai fiindcă el schimbă raportul consacrat dintre teoretic şi faptic: "Ceea ce ţi-a adus maturizarea a fost capacitatea de a vedea generalul încorporat, în locul celui plutind, ca duhul peste ape, de la începuturi. (...) Teoretizezi mai mult cu faptele decît cu teoriile, de la un moment dat. O teorie nu spune decît ce spune, pe cînd un fapt poate radia, cu virtualităţile lui, pe o arie teoretică nespus de întinsă." (p. 266). Nu mai e nimic de adăugat.
Decît că, pentru a valorifica acest nou raport, atît faptul cît şi banalitatea ori mărunţişurile cotidiene trebuie "niţel" lucrate. (Simetric, o lectură care ar urmări numai picanteriile lui Liiceanu ar fi o lectură chioară.) Ele nu au valoare în sine, nici cognitivă, nici expresivă; dar prin efortul constant de a le selecta şi grupa, a le alege şi discerne, a le descoperi sau ataşa o semnificaţie, pot deveni importante. E un cerc vicios. Importanţa "mărunţişurilor" de care un "spirit înalt" refuză a se ocupa derivă din importanţa pe care le-o dă un autor, crezîndu-le importante. Şi care, crezîndu-le aşa, ni le şi descoperă astfel, atît în spaţiul lui, cît şi în al nostru. Într-adevăr, acest cerc vicios e ceea ce reuşeşte să facă un scriitor adevărat (fie el de jurnale autoreferenţiale sau de proză obiectivă), transformîndu-l în condiţia de normalitate şi chiar de existenţă a literaturii.
Amintiri şi evocări, portrete de prieteni şi caricaturi de adversari (nu-mi place că, precum în Uşa interzisă, mari scriitori ai noştri apar în paginile lui Gabriel Liiceanu exclusiv în ipostaze omeneşti compromiţătoare, în timp ce un Constantin Noica e văzut mereu în lumina Operei lui), scene domestice, reflecţii de mizantrop şi lecturi întăritoare, pe această coordonată, din Cioran; veritabile "rostogoliri" în trecutul confiscat de comunişti şi revendicat pe cont propriu; sincerităţi, aşa zicînd, ruseşti şi acidităţi de şcoală franceză; (auto)corecţii şi penalizări, cu exigenţă faţă de alţii, dar şi faţă de sine. Şi toate, totul la un nivel ce face din această Întâlnire cu un necunoscut o carte de ţinut minte multă vreme de acum încolo.
Dacă ar mai putea s-o citească, Noica, fostul profesor al fostului ucenic definitiv convertit la literatură, s-ar lua cu mîinile de cap.