Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De la Eminescu la Eminem


Daniel Cristea-Enache

21.01.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marius Ianuş
Ursul din containăr - un film cu mine
Editura Vinea, 2002





Citiţi un fragment din această carte.

*****

De la Eminescu la Eminem


Se ştie: cronicarul literar îşi scrie articolele critice cu clepsidra întoarsă pe masă, operând, analizând şi evaluând o materie textuală încă fierbinte, nerăcită sub forma evidenţelor de istorie literară. Legând critica de întâmpinare de însăşi literatura "întâmpinată", nu vom fi descoperit cine ştie ce raport de mare noutate; e o relaţie vizibilă de la mare distanţă, încă de la inventarea foiletonului critic. Totuşi, merită să discutăm puţin despre modul sinuos-personalizat în care se conturează această relaţie, având la un capăt pe autorul operei, iar la celălalt, instanţa critică aptă să-l omologheze. Verdictele acesteia din urmă, cât se poate de corecte în momentul lansării, se pot vedea infirmate ulterior, prin evoluţia/ involuţia autorului comentat. Dacă un scriitor debutează neconvingător şi ajunge, pe parcurs, performant, puţini vor avea răbdarea să recitească prima cronică – mai severă – a criticului şi să-i dea, eventual, dreptate, raportând-o firesc la întâia carte a autorului. Va rămâne un dubiu, o mică îndoială: "Cum de nu l-a văzut aşa-zisul critic X pe marele scriitor Y? Unde i-a stat capul?". Iar dacă un autor debutează strălucit, pentru ca apoi să reintre în pluton sau în anonimat, mulţi îi vor reproşa cronicarului entuziasmul descoperirii sale. Mă şi văd parcă, peste mai mulţi ani, tras de mânecă sau luat de guler: "Unde-ţi sunt, stimabile, debutanţii pe care i-ai lăudat? Ce s-a ales de opera lor? Nu ţi-e ruşine obrazului că ni i-ai băgat pe gât pe unii dintre ei?". Timpul, care filtrează şi selectează valorile, stă ca o pernă ajutătoare sub istoricul literar şi ca un zid impenetrabil în faţa cronicarului. Acesta are toate îndatoririle şi înfruntă numai riscuri, bazându-se exclusiv pe intuiţia sa. E vina lui dacă un remarcabil debutant în proză, ca Bogdan Popescu, are un evident deficit de ambiţie şi de noroc, şi va mai scoate, poate, o carte după încă zece ani de la data scrierii ei? E greşeala sau inconsecvenţa criticului că abia cu al doilea volum de versuri, Ioana Nicolaie începe să fie o poetă? E în culpă cronicarul, când un tânăr excepţional (întâmpinat ca atare) abandonează literatura şi se apucă, după modelul Rimbaud, de negustorie? Cum ar trebui să procedeze criticul, pentru ca tinerii scriitori de valoare să ajungă nişte clasici în viaţă? Să ia paharul de alcool de pe masa unuia, ţigara de la gura altuia, să le facă ness-uri şi cafele, să le plătească întreţinerea celor săraci şi să aibă, ca bietul Lovinescu, uşa deschisă larg tuturor literatorilor?... Vreau să zic, punând toate aceste întrebări, că în validarea unui verdict critic "punctual" se strecoară, în timp, foarte multe imponderabile. Poate singurul punct de sprijin exterior (în afară de opera în sine) este voinţa creatorului acesteia de a se construi, în continuare, la acelaşi nivel valoric. Numai o tenacitate frumoasă, luminoasă şi cu o "dâră" de caracter egoist face dintr-un tânăr scriitor talentat o autoritate în domeniul său.

Despre Marius Ianuş se poate spune, mai întâi, că şi-a ajutat criticii. Încă înainte să-i fi citit poezia, numele său le era deja cunoscut, purtat fiind de volbura unui scandal provocat cu bună ştiinţă. Versurile ireverenţioase (e un eufemism) având ca destinatară... România au reprezentat momeala cu care tânărul poet a agăţat interesul public. Sunt de preferat recriminările, vituperările, injuriile chiar, decât o indiferenţă mai apăsătoare decât plumbul. Mai bine să se vorbească de rău despre un debutant iconoclast, decât să nu se vorbească deloc despre unul cuminte. Strategia aceasta scandaloasă (la propriu) nu a folosit-o numai Marius Ianuş. Au mai utilizat-o şi alţii, lansând în spaţiul nostru cultural aberaţii mai mici sau mai mari, inenarabile "demitizări" ale lui Eminescu ori versificări pe cât de îndrăzneţe în intenţie, pe atât de jalnice ca realizare. Spre deosebire de mulţi "nonconformişti", poetul fracturist chiar dovedea că are talent, forţă creatoare, o anumită viziune, cu totul particulară, ce se desfăcea într-un V de bombardiere lirice, detonându-şi încărcătura în capul cititorului. Era suficient să deschizi volumul său de debut, Manifest anarhist şi alte fracturi, pentru a constata originalitatea de recuzită şi de substanţă a tânărului autor. Numai că, acum, criticul se vedea pus în încurcătură de poetul turbulent. Abia ce scrisesem o cronică entuziastă despre Marius Ianuş, şi acesta se găsise să provoace şi să întreţină un nou scandal, militând pentru legalizarea marijuanei!... Am primit, bineînţeles, mai multe ironii (perfect explicabile în context), cu stoicismul adecvat situaţiei, lăudând în continuare poezia abilului scandalagiu. Sinuos-personalizată, cum spuneam, relaţia autor-critic, operă-cronică literară s-a desenat aici în linii frânte: oricât de serios ar fi părut, până atunci, criticul, cronica sa admirativă la volumul unui astfel de "specimen" nu putea dovedi decât contrariul. Nu ştiu ce va mai pune la cale de acum încolo Marius Ianuş. Sper să nu existe o cauzalitate prea strânsă între comentariile mele, strict literare, şi năzbâtiile lui existenţiale; să nu se urce mâine pe Casa Presei Libere, să nu meargă în mâini prin faţa sediului Guvernului, să nu arunce cu corcoduşe în primarul Vanghelie. Declar de pe acum, încă înainte să scriu prima propoziţie despre volumul Ursul din containărun film cu mine, că nu există nici o complicitate, că n-am nici un amestec în faptele lui. Filmul e cu el, numai şi numai cu el...

Autorul realizează primele cadre cu aceeaşi tehnică, bine pusă la punct, a provocării promoţionale. Pe copertă apare un fel de ştampilă, cu cifra 50 şi cu anunţul Interzis bătrânilor libidinoşi. La pagina 5, care deschide poemul în episoade Ursul din containăr, descoperim o indicaţie sarcastică ("o altă realizare a guvernului Năstase"), precum şi o dedicaţie de o comică enormitate ("Se dedică cititorilor mei, fără de care presupun că m-ar omorî imediat"). Alte cârlige bune de prins indignarea (şi deci interesul) lectorului apar şi în restul paginilor. Al XXXI-lea episod din poemul titular, Ediţia de dimineaţă. Cântec la tarabă (care, publicat pe prima pagină a revistei "Vatra", a provocat deja o polemică în coloanele altor publicaţii...), lansează un popular îndemn obscen în toate direcţiile posibile, cu voluptatea diversificării "andrisantului". Dar şi în textul anterior, accentele grave, mistice sunt dublate de accente ascuţite, la nivelul teatrului de revistă într-un sezon mort: "Toate-aceste arătări fără eu –/ Cum vor vorbi cu Dumnezeu?// Cum va vorbi Bombon? Dar Răduleasca?/ Dar palmier de stat? Dar Agaton?/ Ce o să zică Nelu la Floreasca,/ la Bellu sau, pardon, la Pompignon?// Străin eşti tu, ce vrei să ştii acestea/ de tot ce ţine-n braţe acel abis.../ Acolo speri să-ţi poţi spune povestea/ şi să-l primeşti la masa ta pe Hrist". Mixajul registrelor este evident – şi deloc reuşit. Dar, omiţând pentru o clipă să considerăm estetic versurile, e de remarcat tocmai disponibilitatea histrionică a poetului. Uşurinţa cu care intră în diferite roluri e definitorie. Adoptă o mască, renunţă la ea şi alege alta, scoate limba la public şi ţine să-şi verse fierea în faţa burghezilor cumsecade, face semne de dragoste iubitei din culise, se ceartă cu maşiniştii, aleargă neobosit de-a lungul şi de-a latul scenei, efectuează piruete şi tumbe sau se preumblă cu paşi de fanfaron – pentru ca deodată, în plină mascaradă, să se oprească, să te fixeze cu o privire posedată, şi să înceapă: "Mama nu va uita/ niciodată cărarea/ spre leagănul în care/ mă vântură/ uitarea/ spre leagănul de piatră/ în care zac,/ zdrobit,/ ca un pitic,/ copilul cel mic,/ jigodia disperată în care/ a sperat mama.// Mama o să-mi aducă mereu de băut./ Mama o să mă ducă în braţe spre sud./ Mama o să-mi dea mereu/ timp de gândire/ Mama o să-mi vorbească mereu/ în amintire/ Mama o să fie mereu/ jumătatea bună a sufletului meu// Mama o să mă înveţe să cânt frumos/ şi voi reuşi/ Mama o să mă înveţe gândurile ei/ ca nişte jucării/ o să le deschidă în faţa mea/ şi eu o să râd/ Mama o să se-ntindă pentru mine/ la pământ/ ca să audă paşii terfeliţi/ ai copilului său/ (...) Mama o să mi se ascundă în venă/ tânără şi halucinogenă/ Şi va pune maşinile morţii şi femeile/ la dispoziţia mea/ Vom trăi în centrul lumii, care e durere,/ pe o stea/ Şi va pune maşinile morţii şi femeile/ la dispoziţia mea/ Vom trăi îmbrăţişaţi în stomacul lumii,/ în fiere/ Şi va pune maşinile morţii şi femeile/ la dispoziţia mea" (XX. Jigodia disperată în care a sperat mama).

E poate cel mai bun text al volumului: o uimitoare elegie (post)modernă, în care dragostea disperată, concentrată într-un singur punct, explodează în scânteietoare jerbe cosmice. Repetiţiile, refrenul, acumularea şi eliberarea tensiunii, creşterea temperaturii poemului până la punctul în care materia lui ajunge să fiarbă – toate acestea le-am putut întâlni şi în volumul de debut, reprezentând o amprentă inconfundabilă a liricii lui Marius Ianuş. O lirică preponderent epică (şi dramatică, prin vocile şi dialogurile ei), folosindu-se de versul lung şi şerpuitor, tăiat uneori cu dexteritate, alternat prin secvenţe scurte şi percutante. Chiar faptul că "filmul" Ursul din containăr se întinde pe 60 de pagini şi e segmentat în 40 de episoade arată cât de cuprinzător vrea să fie – şi este – universul liric al tânărului poet. Lumea lui secundă o înghite nesăţios pe cea primă, propriu-zisă, aspirând să o exprime în integralitatea ei, cu un realism mai intens decât realitatea şi cu o doză de nebunie blasfematoare ce "atinge" mai uşor dumnezeirea decât gestul pios. Povestea narată, story-ul din film, întins "de vineri noaptea până luni la cinci", e o succesiune de întâmplări şi "fantasmagorii" poetice: momente comice sau deprimante, gesturi deşucheate şi reacţii bizare, dialoguri pedestre, viziuni extatice... Eroul liric, pe cantul schizofreniei, se dedublează şi îşi caută jumătatea pierdută, o ia razna "infernal şi de tot", îi îngrozeşte pe cei din jur, plângând însă de dragul umanităţii căzute şi căutând cu furie neputincioasă o cale de salvare. Pentru el şi pentru ei, în general. Astfel că scenele realiste, unele de un umor suculent, se împletesc cu proiecţiile fabulos-compensatoare, asociate de regulă cu propria poezie: "Unde sunt? Ce-am visat? – Sunt în hrubă/ escavat de o mână de fier? În balon/ sau într-un frigider? – Scot capul/ dintr-un verde containăr ridicat/ de REBU la cer.// Mă dor toate. Îmi scârţâie oasele./ Gunoierii mă privesc pe de-a-ntoarsele./ Sunt rău oare? Muşc? Sunt şomer?/ Când unu’ mă-ngheaţă cu o voce tratată cu ger:// – Ăsta-i Ianuş – înjura România la televizor. Bă!/ tu înjuri România?! Oasele mă-tii în cer!/ Ca un urs prins în cuşca de fier/ încep pe sub răni să disper.// – Semăn, zic, da’ nu-s eu. – Bolintinu’!/ Mă caut – nu mai am bolintin, nici nimic./ – Stai să vezi, zic, că pot să-ţi explic. Şi/ sar şi pe acolo mi-e drumul." (IV. Mă recunoaşte cineva. Fug ca eroul necunoscut); "N-am loc nicăieri –/ nici în mine!/ Sunt supus unor legi/ de tablă şi fier –/ unor macarale şi unor drezine/ care-şi şterg labele/ de-o imagine de oţel/ (de imaginea unui miel)/ deţinută de mine.// Sunt supus unor secretare/ bolnave de supt/ sunt dat afară din orice loc/ în care oricum niciodată n-ar fi-ncăput/ fiara bolnavă din mine!// Lasă,... eu rămân cu săracii de pe străzi,/ beau şi strig toată ziua,/ pot să guvernez orice ţară, cu orice legi/ şi pot să discut cu Messia.// Iar peste cinzeci de ani tot ce am scris/ o să-şi dovedească folosinţa iremediabilă,/ secretarele or să-mi mestece filele între dinţi,/ directoarele or să-mi trimită petiţii şi incunabule.// Şi-o să sap un coridor în mine/ în care mă voi odihni strâns ca un şobolan/ o să-mi fiu străin şi o să mă simt bine/ şi treaba asta o să dureze mai mult de un an." (XI. Să-mi caut locul în spaţiu, vasăzică).

Pentru această "păpuşă slinoasă locuită de zeu", dreptatea va veni târziu, chiar dacă nu şi tardiv. Deocamdată, e timpul provocării, al gesturilor violente, avangardiste, făcute (ca şi la Geo Bogza, cu decenii în urmă) cu dorinţa de a zgâria fardul de pe obrazul social. Paradoxal, pe tânărul histrion şi scamator al cuvintelor îl irită cumplit tocmai măştile ce ascund chipurile concetăţenilor, onorabilitatea rigid-burgheză, frazele impermeabile, bune de învelit carnea realităţii. Şi atunci el va deveni "un cuţit ascuţit" şi se va înfige, iar şi iar, "ca un fier ruginit/ în toţi şi în fiecare": "Gâştele mari din oraş/ scurmă şi scurmă întruna./ Cei care mulg nori de caş/ nu iau în barcă nici una.// Eu stau ca un prost/ într-o vană de fier/ lângă parcare, în muşeţel.// Un zeu mă dă în leagăn/ fără să-i cer.// Feţe de porci în oraş/ scurmă şi scurmă cu jale./ Îndeobşte fac paşi,/ din pământuri fac morţi,/ nu străbat nici o cale.// Eu stau ca un prost/ cu furtuna în braţe/ vâslesc din picioare/ pe o mare de ţaţe.// Gâştele mari în făraş/ Oamenii-porc în canale!/ Să fiu singurul eu din oraş/ găsesc cu cale!// Dar stau ca un prost/ în câmpul cu maci/ cu gura-mpletită în bale,/ şi mă-nfig ca un fier ruginit/ în toţi şi în fiecare." (XV. Cântec de nebun). Ca şi în Manifest anarhist, singura stea nepâlpâitoare de pe cerul poetului "blestemat" este Mama, figura maternă, esenţializată într-un principiu al binelui incoruptibil. Acesta e punctul fix, punctul de referinţă ce introduce o coerenţă în vârtejul de imagini, oprind totodată disoluţia eului moral. Există însă, faţă de primul volum al lui Marius Ianuş, modificări importante la nivelul discursului liric. Din ultimul fragment citat, se observă cum autorul "milenarist" începe să facă semne discrete cititorului cultivat, folosind (aparent întâmplător) secvenţe şi tonalităţi lirice din bucătăria altor poeţi, consacraţi. "Feţe de porci în oraş/ scurmă şi scurmă cu jale", scrie autorul, făcând o incursiune rapidă pe domeniul eminescian şi pe cel bacovian. Sau, în Legatul lui Ianuş, îl parodiază de-a dreptul pe Eminescu ("Ce-mi pasă mie, nea Gherguţ, dacă mor eu ori altul?"), exact ca acel coleg de generaţie (Sorin Gherguţ) căruia i se adresează retoric. Caragiale şi... Mioriţa apar îmbrăţişaţi în alte două-trei versuri ("Mă ştie Dumnealui,/ n-o să se-ascundă – tu.../ să-i spui curat/ că l-am căutat!"); iar Labiş e întors "pe dos" cu cel mai firesc aer din lume ("Rezemat cu capul de zid/ plâng şi mănânc"). Aşadar, poetul neo-avangardist cedează intertextualităţii şi parafrazei postmoderne, versurile lui căpătând o notă ludică, nişte momente de respiro bine venite în tensiunea aproape materializată în aer. De la imaginile curgătoare ale lui Eminescu şi până la insurgenţa în ritm de hip-hop a unui Eminem, Marius Ianuş caută şi selectează tot ceea ce i se pare "funcţional", convenabil (în sens poetic) creaţiei sale. Aşa repetent cum e şi nebun cum pare, este un profesionist autentic, un muncitor pe pagina albă care nu confundă poezia cu versificarea. Nu toate poemele din noul containăr sunt la aceeaşi înălţime: după o primă treime senzaţională, volumul cade şi se resuscită abia la final. Dar când autorul ridică ştacheta lirică, nu sunt mulţi (chiar din generaţiile precedente) care ar putea să-şi salte corpul peste ea.

Vrând-nevrând, cititorii şi în primul rând criticii literari vor învăţa să coabiteze cu Marius Ianuş. Se vor obişnui cu el, îl vor citi atent şi vor scrie despre volumele sale. Dacă nu din convingere şi de plăcere, atunci din considerente pragmatice. Nu vor avea încotro: e vorba despre cel mai bun poet al tinerei generaţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer