Cartografierea memoriei, proces de definire a identităţii culturale. Stabilirea parametrilor teoretici. Concepte şi componente (2)

(Arh. Mariana Niţu (1980-2011), ultimul text)

Locurile memoriei sunt entităţi care sunt supuse unui flux de perioade activări şi estompări, funcţionează între puncte de activare maximă şi recul. Ipostazierea materială a memoriei, devine prin acest proces, obiect istoric. Nevoia de memorie se reduce la nevoie de istorie, care funcţionează inserată ca un centru acaparator de semnificaţii şi emitent în acelaşi timp.

Astfel memoria arhivistică, ca loc al memoriei, devine o modalitate de a extrage şi produce memorie, din ce în ce mai tehnologizată. Modalităţile contemporane de a reproduce istoria, produc la rândul lor cantităţi imense de informaţii. Niciodată societatea nu a cunoscut o mai mare capacitate de stoca şi a reduce totul la istorie. Memoria cu cât este mai puţin trăită din interior cu atât are nevoie de repere tangibile pentru a fi expusă. Societatea contemporană trăieşte în religia conservaţionistă şi în productivismul arhivistic. Apare conceptul de "memorie de hârtie" care devine suportul memoriei ca instrument de lucru pentru muzee, biblioteci, depozite. Odată cu dispariţia memoriei tradiţionale, stocarea ei, într-o formă accesibilă pentru a fi reluată devine un obiectiv imperativ. Păstrăm documente, vestigii, mărturii, imagini, filme, semnele vizibile, pentru a avea o contribuţie esenţială la scrierea istoriei. Este rezultatul unei acutizări a conştiinţei colective şi istoriografice care se manifestă prin "recoltarea memoriei". Apare astfel o dilatare a memoriei, se augmentează hipertrofic funcţia de memorie, legată de un sentiment de conştientizare a pierderii ei, se densifică instituţiile dedicate memoriei. În acelaşi timp, tendinţa instituţiilor şi specialiştilor este de a controla şi modela materia primă recoltată. Materializarea memoriei a ajuns într-un punct de dilatare, demultiplicare, decentralizare, democratizare. Trecerea de memorie la istorie a obligat fiecare grup să îşi redefinească propria identitate, prin revitalizarea propriei istorii. Datoria de a îşi scrie memoria, i-a transformat în proprii lor istorici. De asemenea, istoricizarea nu mai este făcută doar de istorici. Se creează astfel o reţea globală de producători de istorie, din cauza necesităţii afirmării unei identităţi, conturându-se astfel o imagine globală a memoriilor specifice, care reneagă conceptul generalizat de istorie-memorie. Memoria trece din regimul istoric în cel psihologic, de la cel social la cel individual, de la transmisiv la obiectiv şi de la repetiţie la rememorare. Psihologizarea integrală a memoriei a antrenat o economie a identităţii eului, a mecanismelor memoriei şi a raportului cu trecutul. La nivelul individului funcţionează constrângerea memoriei, care îl condiţionează de trecutul său şi de o posibilă revitalizare. Atomizarea memoriei generale în memorie privată, produce la nivelul amintirii o forţă de coerciţie, o interacţiune internă. Memoriile private la rândul lor, se circumscriu în jurul unor grupuri şi atunci acestea devin elemente de raportare, referinţe: apar noţiuni precum popor-memorie asociază cel mai frecvent populaţia evreiască. În cadrul globalizant, rescrierea individualităţii culturale, are repere personalizate, pe care le exploatează pornind de la istoria colectivă.

Construirea memoriei, s-ar plasa teoretic într-o continuitate firească. În schimb defragmentarea memoriei, în elemente particularizante, impune o discontinuitate, cel puţin ca percepţie. Apare memoria distanţă. Memoria reprezentată devine istorie-memorie raportată la un timp trecut, deci ne distanţăm de ea, conştientizând. Percepţia ei devine astfel o reactualizare, o resuscitare, care activează trecutul, care este reconsiderat, contextualizat temporal, prin sudură şi ancorare cu prezentul. Această fisură şi instalare a memoriei distanţă se aplică şi într-un plan paralel, cel al relaţiei cu viitorul. Daca relaţia cu trecutul s-a rupt, similar, viitorul care este o proiecţie a prezentului, a devenit invizibil, imprevizibil, ingestionabil. Se trece astfel de la istorie care se regăsea în continuitatea memoriei, la o memorie care se proiectează într-o istorie discontinuă. Dinamica raportului cu trecutul constă în jocul subtil al trecutului recent cu trecutul anterior, şi în felul în care acesta contribuia la configurarea unei imagini unitare în prezent. Memorarea trecutului presupunea ierarhizarea memoriilor nuanţate pentru a le unifica într-o perspectivă a trecutului văzut ca un prezent finalizat. "Pierderea principiului explicativ unic, a cauzat însă plasarea într-o perspectivă defragmentată a unui univers explodat."[19] Percepţia trecutului este astăzi, aproprierea a ceea ce nu mai este al nostru. Şi reprezentarea nu mai foloseşte limbajul formal clasic: fresca, tabloul de ansamblu. În schimb este folosită tehnica accentuării punctuale, a multiplicării vestigiilor selectate, a eşantioanelor semnificative. Memoria a devenit "o memorie retiniană şi puternic televizată". S-a trecut de la un registru imagistic clasic vizual, la repere şi perpetuări ale memoriei, care trec şi în alt mediu de existenţă. Referinţele la trecut nu îşi găsesc neapărat repere spaţio-temporale de existenţă în spaţiul fizic tridimensional, se deplasează pragmatic în medii informaţionale care să le asigure prosperitatea şi supravieţuirea. Identificarea reperelor memoriei, care trebuie perpetuate, devine o operaţiune istorică în sine, căci după fixarea acestora, însuşi raportarea la momentul identificării devine istorie. [20]

Definirea conceptului de loc al memoriei, de către Nora, se înscrie în cercul încercărilor de a tipologiza elementele complexe ale trecutului unui stat. De aceea, multiple definiţii îşi găsesc parţial corespondenţe pragmatice. El le situează în două regnuri, care le asigură interesul pentru ele, dar şi complexitatea. Sunt simple şi ambigue, naturale şi artificiale, oferite experienţei celei mai sensibile şi relevând o elaborare foarte abstractă. Sunt definite ca locuri, în cele trei sensuri ale cuvântului: material, simbolic şi funcţional, dar simultan aceste aspecte sunt satisfăcute în grade diferite. În acelaşi timp, cele trei aspecte nu funcţionează şi separat. Astfel că, simbolicul invocat este asociat cu o aură specifică acestor entităţi. Apar două exemple care vin să lămurească gama largă tipologică pe care o încadrează. Unul este arhiva, ca spaţiu funcţional, care nu poate fi percepută ca "lieux de mémoire", decât dacă i se atribuie atributul simbolic. Celălalt element posibil este un minut de reculegere, care în ciuda încărcăturii simbolice maxime, poate suporta o delimitare funcţională, ca decupaj material dintr-o unitate temporală, care funcţionează ca un apel la o concentrare de amintirilor.

Definiţiile lui Nora, trasează linii generale de interpretare şi servesc în cazul studiului de faţă, la crearea unui context extins de semnificaţii din care se vor decupa cele care contribuie la conturarea unei imagini coerente a unei tipologii contemporane a topoi-lor memoriei.

Locurile memoriei, apar definite în varianta spaţială, ca "locuri mixte, hibride şi mutante, intim legate de viaţă şi de moarte"[21], de timp scurs şi eternitate, într-o spirală a colectivului şi individualului, a prozaicului şi sacrului, al statorniciei şi mobilităţii. Acestei definiţii, autorul îi asociază o imagine vizuală extrem de sugestivă: Banda lui Moebius. Pe acest principiu vizual i se poate explica capacitatea de a genera noi semnificaţii. Motivul principal al existenţei unui loc al memoriei este a fixa timpul, de a împiedica uitarea, de a atesta un statut al evenimentelor istorice, de a imortaliza moartea, de a materializa imaterialul, pentru a le integra într-un conţinut minimal signalectic, capabil să devoaleze capacitatea lor de automorfoză, manifestată prin neîncetata lor redescoperire de semnificaţii şi regenerare de conexiuni de semnificaţii.

Imaginea vizuală asociată, situează la un nivel imaginar, implantarea fizică a memoriei în stratul fizic real de existenţă a materiei, conferindu-i acestuia bidimensionalitatea suprafeţei benzii. Ceea ce rezultă din citirea acestei dimensiuni, trece în palierul tridimensional, al descoperirii şi interpretării signalecticii conţinute.

Locul memoriei este un loc dublu. Are aspecte concrete reale, când face parte din categoria construcţiilor dedicate morţilor, a patrimoniului construit, a siturilor arheologice, geografice, dar au de asemenea încărcătură de semnificaţii de natură: ştiinţifică, memorială, ideologică. La polul opus, locuri ale memoriei, care au doar importanţă ideologică, precum Declaraţia Drepturilor Omului, din 1793, au acelaşi statut de locuri ale memoriei.

Tipologic, aceste locuri ale memoriei sunt divizate în cele trei părţi: La République, La Nation, şi Les Frances, grupate apoi în sub-categorii. Astfel apar subcategorii precum: simbolurile - reprezentate de: culorile tricolorului francez, de calendarul republican, celebra Marseillaise; monumentele - precum Panteonul, primăria, monumentele dedicate morţilor; pedagogia - având ca exemple: dicţionarul lui Pierre Larousse, învăţătorul Lavisse, turul Franţei, dicţionarul de pedagogie al lui Fernard Buisson; comemorările - marcate de evenimente precum: centenarul lui Voltaire şi Rousseau, 14 iulie, funerariile lui Victor Hugo, centenarul Revoluţiei franceze, expoziţia colonială din 1931; contramemorie - atestată prin existenţa regiunii Vendée, şi a zidului Federaţiilor. În partea a doua, La nation, scrisă în trei volume, apare o regrupare a locurilor, după alte criterii tipologice, în concepte generale precum: imaterial, material şi ideal.

Rezervat conceptului imaterial, avem o clasificare în: patrimoniu - exemplificat prin cancelarii şi mânăstiri, sanctuare regale, oraşul Reims - ca oraş sacru; istoriografie - descoperită în "Marile cronici franţuzeşti", "Cercetările Franţei" ale lui Etienne Pasquier, "Scrisorile despre istoria Franţei" ale lui Augustin Thierry, "Istoria Franţei" de Lavisse, "Anale"; peisaje - marcate ca reprezentative: peisajele pictorului Françoise Cachin; peisajele savantului Marcel Roncayolo, "Tabloul geografic al Franţei" de Vidal de la Blanche.

Pentru conceptul de material, apar subcategorii tipologice precum: teritoriul - şi acesta are ca exponenţi: limitele feudale şi frontierele politice, limitele statului şi frontierele naţionale, memoria frontierelor, Hexagonul; statul - evocat prin: simbolismul Statului, prin Versailles ca imagine a suveranului, Codul civil, Statistica generală a Franţei şi memoriile statului; patrimoniul - definit de André Chastel şi constituit din muzee de provincie, muzee ale monumentelor franceze legate de memoria lui Andre Lenoir, societăţi savante, instituţii ale memoriei precum şi de personaje precum Viollet le Duc, Merimée, Guizot.

Pentru conceptul ideal funcţionează următoarele categorii: gloria - simbolizată de atitudini precum: moartea pentru patrie, cea a soldatului Chauvin, bătălii simbol precum cea de la Verdun, muzeul istoric de la Versailles, Louvrul, statuile din Paris şi cuvintele (ca repertoriu lingvistic) - care sunt legate de evenimente şi locuri cu semnificaţii precum: Colegiul Franţei, Palatul Bourbon, etc.

Caracterul identitar pe care mizează întreaga tipologie de locuri ale memoriei specifice Franţei, pe care Nora o expune, prin vocile autorilor fiecărui element descris, capătă contur şi maturitate în ultimele trei volume intitulate Les Frances. Primul volum surprinde: conflicte şi partajări, care are ca subcategorii diviziunile politice - ce privesc subiecte precum francezii şi galezii, vechiul regim al Revoluţei Franceze, catolici şi laici, poporul, roşii şi albii, francezii şi străinii, Vichy, Gauliştii şi comuniştii, dreapta şi stânga; minorităţile religioase şi partajări ale spaţiului timp - gândit ca etalare de elemente precum: litoralul, pădurea, centrul şi periferia, regiunea, centrul şi periferia şi generaţia - identificată de Pierre Nora ca fiind elementul generator al locurilor memoriei. Al doilea volum intitulat "Tradiţii" grupează în subcategorii: modelele - enumerând elemente ca: pământul, coşarul, catedrala, curtea, armele, întreprinderile, meseriile, profesiile liberale, istoria limbii franceze; înrădăcinările - reprezentate prin manualul de folclor francez al lui D'Arnold van Gennep, şi proverbe, povestiri şi cântece; şi singularităţi - precum: conversaţia, viile şi vinul, gastronomia, Turul Franţei, etc. Ultimul volum intitulat "De la arhivă la emblemă", surprinde subcategorii precum: înregistrarea - care se referă la genealogie, studii notariale, vieţile muncitorilor, arhive; locuri importante - exemplificate prin Lascaux, Vezelay, Notre Dame de Paris, castelele de pe Valea Loarei, Sacre Coeur din Montmartre, turnul Eiffel şi identificări - ale unor simboluri precum: Cocoşul galez, regele, statul, Parisul, etc.

Enumerarea locurilor memoriei, aşa cum apar ele în colosalul volum coordonat de Pierre Nora, are rolul de a oferi imaginea completă pe care autorul a gândit-o prin prisma colaboratorilor săi, a unei mapări, din punct de vedere istoric, a locurilor memoriei. Imaginea globală oferă perspectiva identitară a statului francez, felul în care memoria colectivă, socială şi individuală a contribuit la crearea unui repertoriu naţional de valori asociate terminologic lieux de mémoire, din punct de vedere istorico-sociologic.

I luoghi della memoria

Conceptul de luoghi della memoria este varianta italiană, tradusă şi transpusă în studiu istoric a "lieux de mémoire", de către istoricul italian Mario Isnenghi. Strategia de analiză şi identificare a acestora este asemănătoare, mergând pe delimitarea unei perioade istorice de 150 de ani şi aducând până în prezent, localizarea şi intepretarea acestor locuri ale memoriei. Lucrarea a apărut în 3 volume: "I Luoghi delle memoria. Simboli e miti dell'Italia unita", "I Luoghi delle memoria. Personaggi e date dell'Italia unita", "I luoghi della memoria. Strutture ed eventi dell'Italia unita"[22] şi este rezultatul articolelor specialiştilor în istorie, care au reuşit să identifice momentele reprezentative ale istoriei Italiei.

Imaginea vizuală acestor locuri ale memoriei, este asociată de către autorul lucrării, cu aceea a unei benzi de bagaje, aflată în aeroport, "tapis roulant"-ul, care distribuie memoriile, în acelaşi mod în care îşi îndeplineşte funcţional rolul. Vorbeşte despre o "călătorie a memoriilor", care sunt încărcate, puse în mişcare şi apoi dispar în necunoscut pentru a apărea din nou, timp în care parcurg zone inaccesibile, trasee secrete, uneori dispar, pentru a se ivi din nou în alte zone. Această comparaţie a stat la baza identificării locurilor memoriilor, care fiind tipologic diferite, au fost grupate sub un acelaşi concept, pentru a putea apoi, să fie dezvoltate ulterior şi separate. Realizarea "hărţii peisajelor mentale şi punctelor de orientare"[23], a urmărit selectarea personajelor şi evenimentelor, situaţiilor şi datelor canonice ale secolului al XIX-lea şi XX, care s-au afirmat ca locuri ale memoriei şi care au rămas active timp de 150 de ani. Afirmarea caracterului identitar prin aceste entităţi tipologice, survine pe fondul surprinderii caracterului local invocat de fiecare element în parte, dar şi a spiritului naţional şi a memoriei colective care a contribuit la menţinerea unui unităţii naţionale, chiar şi în perioade când Italia nu era un stat unitar.

Astfel apare ca factor important în menţinerea caracterului identitar, pedagogia şi educaţia, contribuind la difuzarea şi menţinerea unor ideologii naţionale. În prima linie a locurilor memoriei se încadrează marile figuri ale naţiunii, eroi şi figuri politice: Mazzini, Garibaldi, Vittorio Emanuele II, ca protagonişti ai realităţii şi memoriei, născută spontan sau organizat. Selectarea evenimentelor memorabile a ţinut cont de modul cum memoria colectivă, naţională sau a unui grup, a avut capacitatea de a fi organizată şi de a îşi adăuga semnificaţii ulterioare. Aceste locuri ale memoriei dau formă trecutului şi propun prin prezenţa lor, o apropriere prin sugerarea unui mesaj, sau oferă chiar ele informaţii care să le expună mai vizibil în sfera publică. Locurile pline de rezonanţă şi reprezentativitate specific italiene, au implicat localizarea lor materială într-o geografie nu numai reală, dar şi a imaginarului; şi apar câteva exemple care fac referire la o astfel de poziţionare: Pontida, Roma, Redipuglia. De asemenea, evenimente, figuri şi situaţii care s-au impus de-a lungul timpului şi au definit ierarhii relevante au fost înfăţişate ca locuri ale memoriei: Balilla, numele străzilor, legile rasiale, Radio Londra, Piaţa San Pietro.

Crearea unui repertoriu de repere semnificative ţine cont de istoria politică şi de istoria socială, şi le înfăţişează în capitole precum: Tricolorul, Bandiera roşie, Victorianul, Marşul. Aceste capitole identifică episoade politice, care au marcat istoria Italiei. Tabloului istoric i se adaugă latura publică activă a memoriei, care a produs locuri ale memoriei precum cafenele şi osteriile, pieţele publice. Cântecele tradiţionale şi imnurile au contribuit de asemenea la crearea unei identităţi naţionale; Opera de asemenea este simbolul poporului italian. Se adaugă: imaginile tradiţionale ale: parohiilor şi oratoriilor, a clopotelor bisericilor, saloanele locuinţelor. Campionatul de fotbal şi turul Italiei sunt două elemente care au rezonanţă identitară şi care sunt marcate ca atare. Un alt simbol naţional este puterea ecleziastică reprezentată de imaginea Papilor.

Marile evenimente sunt prezentate în studii precum: "68", "Faptele din iulie 1960", "56", "18 Aprilie", "45", "8 Septembrie", "25 Iulie", etc şi sunt considerate repere temporale esenţiale.

La conturarea unei imagini complete contribuie figuri ale domeniului politic, precum: Matteoti, Mussolini.

Similitudini în relevarea etapelor şi momentelor cheie care au definit caracterul identitar italian găsim prin comparaţie cu studiul lui Pierre Nora. Intenţia a fost aceeaşi şi s-a realizat din aceeaşi perspectivă istorică multi-autorială.

Mare parte din locurile memoriei identificate, au ajuns să fie prezente în spaţiul public printr-un proces de materializare în forme vizibile sau obiecte expuse în spaţiul public.

Studiul istoric a sedimentat şi a fixat aceste repere ca locuri ale memoriei demonstrând un foarte puternic caracter identitar italian.

În plus, conform unei înrădăcinări a tradiţiei memoriei în spaţiul italian, expunerea formei materiale a acesteia prin statui, monumente, mausolee, muzee îmbracă forma unei atitudini civice, de situarea a prezentului în raport cu trecutul glorios elogiat. În funcţie de importanţa şi rolul moral social, expunerea lor se face în spaţii vizibile public, în zone gradate în funcţie de rezonanţă identitară a memoriei expuse.

Este de remarcat pentru acest concept, situarea pe ambele planuri ale materialităţii acestor locuri. Sunt locuri fizice, vizibile, identificabile prin repere dimensionale şi topografice, şi locuri simbolice, atestate prin diverse forme de existenţă: informaţie scrisă, arhivă, documente, cărţi.

Topoi[-i] memoriei

Termenul apare în cartea "The City of Collective Memory: Its Historical Imagery and Architectural Entertainments" de M. Christine Boyer, ca elemente componente ale oraşului, care contribuie percepţia lui pluridisciplanară, ca organism social şi politic. Oraşul a funcţionat de-a lungul timpului interacţionând cu tradiţiile istorice, pe baza cărora s-a dezvoltat continuu şi pe care şi le-a asumat responsabil. Astfel, peisaje vernaculare sau obiceiuri tradiţionale au fost păstrate şi recreate din necesităţi nostalgice, legate de spaţii publice cu anumite semnificaţii. Aceste spaţii sunt încadrate de Christine Boyer[24], ca fiind topoi vernaculari sau populari, legaţi de evenimente legate de memoria locală, festivaluri, târguri care au lăsat amprenta lor în spaţii publice şi care s-au născut din necesitatea oamenilor de a le marca caracterul ordinar. Aceste peisaje formează chintesenţa individualităţii locului respectiv.

Spaţiul social şi politic găzduieşte şi o altă formă de topoi: topoi-i retorici, care sunt "acele compoziţii civice, care ne învaţă despre trecutul istoric naţional şi despre responsabilităţile noastre publice şi asumându-şi peisajul urban ca pe o personificare a puterii şi memoriei. Acestea constituie tablouri absorbante ale oraşului, amenajări scenografice dramatice şi repetiţii care sculptează şi articulează peisajul urban prin construcţii monumentale şi mnemonice"[25]. Când acestea sunt localizate topografic, se întâmplă pentru că tradiţiile trăite se estompează şi trăirea lor, favorizează o slăbire a memoriei. Devine aproape iminentă marcarea acestor tradiţii şi identificarea lor ca valoroase, localizate temporal şi susţinute prin mărturii sau materializate într-o formă scrisă. Aceşti topoi suferă un proces de redefinire de-a lungul timpului, căci forme de topoi vernaculari sunt restilizate şi capătă noi semnificaţii, prin recrearea oficială a istoriei. Reactualizarea atestă sfârşitul unei perioade, dar aceste re-construcţii ţin spectatorul urban atent şi interesat. Arhitectura şi spaţiile publice, particularizează memoria, prin activarea codurilor mnemoice, care trezesc interes. Acest mod de implantare şi exploatare a potenţialului topoi-lor poate fi asimilat cu crearea unor scenarii cinematografice, prin modul în care cele două arte lucrează cu coduri. Astfel codurile cinematografice sunt colecţii de prelucrări, care sunt reluate constant ca şi un monument, care trece de-a lingul diferitelor perioade istorice printr-o serie de reactualizări, în funcţie de valoarea socială, de mesajul politic şi de gradul de reprezentativitate culturală pe care îl are pentru perioada respectivă.

Topografia oraşului este reorganizată şi înlocuită de la epocă la epocă, de la numele străzilor, la monumente, la formele construite. Acestea apar ca "hieroglife" ale trecutului care sunt recite, reanalizate, şi refăcute de-a lungul timpului.

Topoi-i definiţi de Boyer, au acelaşi rol la nivelul oraşului pe care îl au topoi-i descrişi de Frances Yates[26] la nivelul mentalului uman. Pentru a antrena memoria umană este nevoie de repere, care sunt asociate cu informaţii şi care apoi sunt fixate. În acelaşi fel, topoi-i spaţializaţi în mediul urban devin markere fizice, ale unor evenimente istorice importante, având asociat o dimensiune comemorativă, nostalgică.

Acest tip de spaţiu, care capătă formă prin aşa-zisa artă civică este materializarea unui act dramatic. Este zona unde se întâlneşte ideologia naţională şi municipală, lăsând amprente la nivelul topografiei urbane. Forma fizică a oraşului şi silueta sa urbană, planimetria sa şi spaţiile ceremoniale sunt articulate de configuraţii politice şi sociale, pe care o naţiune sau o municipalitate vrea să le împământenească în zona publică. Monumentele şi spaţiile civice ale unui oraş imaginat ca o ilustrare a scenelor emblematice, devin situri cu semnificaţii retorice. Mărturii ale unor evenimente întâmplate, ele sunt reprezentări studiate ale autorităţii civile, devenind cartea oficială a memoriei unei naţiuni care atestă evenimentele importante sau metafora vieţii naţionale. Monumentele sunt dispozitive mnemoice, create cu scopul de a revela memoria trecută, sunt calendare spaţiale dedicate comemorării persoanelor sau evenimentelor.

Încadrarea conceptuală a lui Boyer, redefineşte terminologic aspectele arhitecturale sau artistice ale instalării memoriei. Din acest punct de vedere, consider că termenul Topos al memoriei, poate fi aplicat şi reinvestit pentru a delimita aria de cercetare pe care o impun prin acest studiu: spaţii ale arhitecturii comemorative şi memoriale.

Gli spazi della memoria

Un alt concept contemporan care încadrează fizic spaţiile asociate cu memoria, şi istoria la nivelul ţesutului urban este termenul italian "spazi della memoria". Utilizat în volumul "Gli spazi della memoria. Architettura dei cimiteri monumentali europei" editor Mauro Felicori, conceptul decupează fragmentar doar o categorie indicată de Nora, ca loc al memoriei: cimitirele şi crematoriile. Sunt analizate cimitire europene vechi şi noi, aducând o nouă viziune asupra utilizării culturale a acestora. Iniţiativa culturală eseistică, se sprijină pe acţiuni sociale, culturale şi politice care au pus bazele Asociaţiei Cimitirelor Semnificative din Europa în 2001, astăzi devenită cel mai important for cultural european specializat pe acest tip de spaţii.

Volumul, compus din lucrări individuale surprinde ipostaze istorice şi contemporane ale cimitirelor şi spaţiilor funerare, proiecte de arhitectură şi proiecte culturale, modalităţi de gestionare a patrimoniului şi oferă o viziune multidispciplinară asupra acestei realităţi. Nu este definită şi încadrată, atât de riguros ştiinţific terminologia, dar ceea ce interesează în acest caz este aspectul practic, prin care aceste spaţii ale memoriei, reuşesc să devină funcţiuni active cultural, prin logarea lor într-o reţea europeană.

Modul în care societatea actuală se raportează la istoria anterioară, individuală sau colectivă, felul în care este percepută memoria în forma ei construită, în areale dedicate exclusiv comemorării, devine un pattern definitoriu, care este rezultatul secularizării europene. Cimitirelor şi spaţiilor rezervate morţii, care se multiplică tipologic, în funcţie de noile tendinţe contemporane sanitare şi economice, oferă o viziune globală asupra evoluţiei societăţii. Dincolo de aspectul funcţional pragmatic şi cel ritualic generat, aceste spaţii ale memoriei, se înscriu ca repere identitare pentru comunităţi, naţiuni, state. Ele respectă şi invocă mai multe tipuri de locuri ale memoriei: personaje, date importante, artă specifică, arhitectură,etc.

Deşi restrâns ca arie de cercetare, termenul identifică o categorie a arealului tematic, propus pentru cercetare, dar surprinde caracteristicile definitorii ale tipului de analiză pe care îl impun aceste spaţii: analiză transdisciplinară care presupune identificarea unor straturi de existenţă paralelă, a unor niveluri de realitate[27].

Sites of memory

Termenul este utilizat de James Winter în cartea sa: "Sites of Memory, Sites of Mourning. The Great War in European Cultural History". Motivând alegerea termenului şi raportându-se la opera lui Nora, căreia îi recunoaşte valoarea, autorul îşi defineşte subiectul analizat: locurile memoriei studiate şi expuse sunt "în primul rând internaţionale; în al doilea rând sunt comparative şi în al treilea rând sunt alese datorită valorii lor în a răspunde problemelor istorice specifice legate de consecinţele culturale ale războiului din 1914-1918. De aceea, "siturile memoriei" sunt şi "situri de doliu"."[28]

Winter analizează pentru aceste situri, dimensiunea comemorativă, aşa cum apare ea la nivelul social, literar sau cultural, accentuând calitatea deosebită a acestor edificii, care capătă astfel o dimensiune spirituală, care le individualizează.

Stabilirea terminologiei studiului.

Descrierea conceptelor apare necesară, pe fondul identificării termenului propriu definirii arealului tematic studiat, adaptat de altfel şi realităţilor socio-politice pe care le descrie. Pentru aceasta, trebuie inventate noţiuni, criterii şi matrici de interpretare. Ar trebui schimbată în primul rând cel puţin, faţă de varianta franceză "lieux de mémoire", privirea globală asupra întregului, căci dimensiunile restrânse ale studiului nu vor permite o analiză atât de mult ramificată. Demarcaţia apare prin îngrădirea conceptului, la forme construite ale memoriei, vizibile şi expuse public, care se pot supune unui discurs transdisciplinar. Abordările teoretice ale conceptelor din aceeaşi familie semantică, dovedesc existenţa unui câmp vast de problematici legate de încadrarea corectă a terminologiei.

Ceea ce propun este abordarea cercetării, folosind termenul de Topos al memoriei, pentru arhitectura comemorativă şi memorială, reprezentată de cimitire, monumente, memoriale şi crematorii. Analiza se va referi la sectorul temporal delimitat anterior de al doilea război mondial până în contemporaneitate, iar arealul geografic va fi extins la nivelul culturii europene, focalizând pe aspecte culturale româneşti şi italiene, având în vedere aplicabilitatea cercetării efectuate mai ales în aceste spaţii.

Alegerea termenului de topos, pleacă de la caracterul lui arhetipal pe care îl conţine termenul şi de la conotaţia lui literară ce significă ideea de "loc". Definiţia termenului, ca "loc comun într-o creaţie literară, într-o literatură etc.; idee, temă, modalitate de tratare comună mai multor creaţii literare aparţinând aceluiaşi gen, aceleiaşi sau mai multor literaturi."[29] îl aplic memoriei, în ideea creării unei mapări tipologice a reprezentărilor memoriei, în formele ei contemporane. Intrinsec legat de spaţiu, acest termen invocă arhetipalul, şi relevă potenţialul lui de a fi relaţionat într-o reţea de entităţi cu caracteristici asemănătoare."

Bibliografie:
Boyer, M. Christine - The City of the Collective Memory. Its Historical Imagenary and Architectural Entertainments, MIT Press,Cambridge, 1994.
Felicori, Mauro - Gli spazi della memoria. Architettura dei cimiteri monumentali europei, Luca Sossella Editore, Bologna, 2006.
Ioan, Augustin - Monument, cenotaf, memorial sau despre "locuri aproape sacre" în Întoarcerea la spaţiul sacru, Paideea, Bucureşti, 2004.
Ioan, Augustin - Arhitectura cărei memorii? în Dilema Veche, anul VI, nr. 307, Bucureşti,2010.
Isnenghi, Mario - I luoghi della memoria, 3 volume: I luoghi della memoria. Simboli e miti dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1996, I luoghi della memoria. Personaggi e date dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1997, I luoghi della memoria. Strutture ed eventi dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1997.
Nicolescu, Basarab - Ce este realitatea?, Junimea, Bucureşti, 2009.
Nora, Pierre - Les Lieux de mémoire, Gallimard, Paris, 7 volume: La République (1 vol., 1984), La Nation (3 vol., 1986), Les France (3 vol., 1992).
Nora, Pierre - Realms of memory, New York: Columbia University Press, 1997.
Winter, Jay - Sites of Memory, Sites of Mourning. The Great War in European Cultural History, London, Cambridge University Press, 1995.

Note:
[19] Nora, 1997, p. 35.
[20] Nora 1997, ibid.
[21] Nora, 1997, p.38.
[22] I Luoghi della memoria, 3 vol, Ed. Lateraza, Roma-Bari, 1996 şi 1997
[23] Isnenghi, 1997, p. VII.
[24] The City of Collective Memory: Its Historical Imagery and Architectural Entertainments
[25] Boyer, 1994, p.321.
[26] Art of memory, Ark Paperbacks ed., 1984
[27] Basarab Nicolescu, "Ce este realitatea?"- stabileşte prin teoria terţului inclus defineşte nivelurile de realitate
[28] Winter, 1995, p. 10.
[29] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2004.