Argument.
Expunerea în spaţiul public a aspectelor materiale ale arhitecturii ca ipostaze ale istoriei şi memoriei unei societăţi, într-o societate contemporană post-secularizată capătă dimensiuni şi forme care nu îi erau familiare în trecut. Pentru descifrarea acestora, deplierea stratului material implică descifrarea conceptelor şi analiza evoluţiei acestora, a transformărilor survenite mai ales după al doilea război mondial. Acest demers se situează ştiinţific într-un câmp transdisciplinar, comasând pentru o încadrare completă, aspecte istorice, sociale, politice, antropologice, sociologice şi religioase care contribuie la întregirea şi definitivarea formei materiale a arhitecturii sau artei ca reprezentare a memoriei colective. La nivelul ţesutului urban, sunt identificabile forme construite, care condensează memoria şi istoria colectivităţii. Într-o abordare generalizată se pot identifica tipologic majoritatea construcţiilor unui oraş. Încadrarea conceptului reduce aria tematică şi identifică ca obiect de studiu, acel tip de spaţiu arhitectural, reprezentativ, având valoare simbolică şi comemorativă, purtător de semnificaţii şi care depăşeşte limitele unei reprezentări strict funcţionale. Aceste dispozitive ale memoriei colective şi individuale atestă gestul construirii pentru memorie, delimitând tipologic doar anumite elemente ale arhitecturii dedicate memoriei: cimitire, crematorii, memoriale şi monumente.
Studiul îşi propune încadrarea într-o terminologie adecvată disciplinei de studiu, arhitectura, a conceptului de lucru: topos al memoriei. Mergând pe linia teoretică a identificării conceptului, voi analiza concepte tangente din domenii disciplinare diferite, care şi-au propus să delimiteze tipologic aceste spaţii în cadrul oraşului, comunităţii, naţiunii. Aceste concepte premergătoare sunt "Les lieux de mémoire" descris de Pierre Nora[1], "I luoghi della memoria" de Mario Isnenghi,[2] "gli spazi della memoria" identificat de Mauro Felicori[3] şi "rhetorical topoi" - Christine Boyer.[4]
Premisa studiului este că oraşul, trebuie privit şi analizat prin perspectivă pluridisciplinară, ca o entitate organizată în straturi suprapuse şi care interacţionează pentru a crea o imagine unitară.
Dacă pentru proiectarea oraşului sunt reguli prestabilite, nu le putem aplica asupra tuturor spaţiilor urbane, şi mai ales asupra topoi-lor memoriei, deoarece aceştia se nasc, în zone care au deja o valoare culturală sau devin ei înşişi reper cultural. Rolul lor, depăşeşte pragmatismul funcţional, funcţionând ca markere istorice, sociale, politice sub haina artistică sau arhitecturală.
Aceştia funcţionează într-o realitate dublă. Pe de o parte, prezenţa lor fizică reală este atestată vizual şi legată de contextul construit în care ele acţionează. Celălalt cadru al existenţei lor se referă la transferul lor, în mediul informaţional, unde activează pe palierul creării de noi semnificaţii, având însă acelaşi rol ca în spaţiul real, de a marca, dar schimbând parametrii de interacţiune cu mediul, devine mai importantă capacitatea lor de condensatori de simboluri şi generatori de mituri. Se produce practic o reactivare a potenţialului lor, prin mutarea în acest nou mediu.
Construirea memoriei. Memorie şi istorie în crearea topoi-lor memoriei.
"Oraşele sunt în realitate imense câmpuri ale viilor şi morţilor, unde multe elemente devin semne, simboluri, semnale, avertismente".[5] Ipoteza creşterii oraşului în straturi istorice, de suprapunere a memoriilor, lansată de Aldo Rossi, cunoscut arhitect italian celebru pentru viziunea sa arhitecturală post-modernă, transpusă în modelul Cimitirului San Cataldo din Modena, Italia, devine planul de lucru al analizei pe care mi-o propun. Societatea contemporană afişează emblematic ipostaza construită a evoluţiei ei istorice, felul în care s-a transformat şi a continuat să îşi asume trecutul, pentru a îl expune generaţiilor viitoare în această formă materială. În afara conturării necesităţilor funcţionale, pe care o societate şi le satisface, apare procesul de marcare a individualităţii, de conturare a caracterului spaţiilor publice, prin atribuirea de identitate culturală. Acest aspect generează pluralitate şi multiplicitate.
În acest proces intervin memoria şi istoria, raportate la noi dimensiuni spaţio-temporale caracteristice epocii actuale. Se produce o dilatare a relaţiilor socio-umane până la aspecte globalizante, iar durata temporală este redusă la instantanee. Se schimbă parametrii de reprezentare ca urmare a schimbărilor din mediul social, politic şi istoric. Aceste schimbări se petrec simultan peste entităţi urbane existente, inserându-se fizic în contextul actual, dar marcând o discontinuitate cel puţin tipologică.
Rezultă o matrice de noi spaţii, redefinite şi actualizate de transformările socio-politice, care se suprapune peste construitul existent într-o formă discontinuă, dar care contribuie la configurarea unei imagini identitare unitară a oraşului. Discutăm despre oraş ca spaţiu de expunere al memoriei colective, construită pe bazele unei istorii comune.
Dacă modernismul a interpus o dislocare a memoriei şi istoriei colective specifice, prin introducerea unei imagini arhitecturale generalizate, încercările din anii 1970 şi 1980 au încercat să reinstaureze spiritul public al oraşului, să însufleţească backgroundul industrializat prin reconstruirea unui ambient care să suscite cooperare şi colectivitatea. Apare o fractură în tendinţa moderniştilor de a se referi strict la timpul prezent şi cea a arhitecţilor anilor '70-'80 care şi-au dedicat activitatea rememorării trecutului. Imaginea actuală a reprezentărilor arhitecturale şi artistice ale memoriei colective este rezultatul suprapunerii de-a lungul timpului a unor straturi arhitecturale temporale, care se întrepătrund, dar care nu neapărat interacţionează între ele, şi care nu mai generează o formă structurată a oraşului ci mai degrabă culminează cu o experimentare a diversităţii. Tendinţa actuală a creării unei individualităţi culturale, survine pe fondul percepţiei experienţiale a spaţiului şi în aceeaşi măsură implementarea şi materializarea ei, devine o strategie scenografică urbană. Acestei scenografii i se asociază aspecte istorice trecute, tradiţii locale, naraţiuni. Aceste markere temporale, localizate spaţial la nivelul urban, întrerup ritmul fervent la oraşului, pentru a redirecţiona temporal şi spaţial vizitatorul. Aceste fragmente diferite ca funcţiune în contextul în care funcţionează, permit o reconsiderare a prezenţei lor la nivelul oraşului.
Localizarea acestor spaţii devine o lecturare urbană, un mod de a citi oraşul ca un text, nu doar semantic şi sintactic ci mai ales interpretativ şi figurativ. Astfel aceste spaţii, având statut privilegiat, capătă rolul metaforei la nivel lingvistic. Sunt entităţi atipice, condensatoare de istorie şi memorie, consecinţă a conceptualizării informaţiei şi mesajului cultural. Constituie interfaţa între un context socio-istoric trecut, reprezentat în formă materială şi societatea actuală care filtrează aspectul vizual pentru a decodifica informaţiile simbolice încifrate.
Ce fel de memorie conţin aceste spaţii?
Topos-ul memoriei, ca entitate spaţială, formală, condensatoare a memoriei, devine depozitarul diferitelor forme ale memoriei. Sociologic analizată memoria se instalează pe paliere diferite de la memoria individuală, la memoria colectivă. Când aspectele strict sociologice ale memoriei, sunt depăşite, principala referire este memoria culturală, ca formă de existenţă a scheletului cultural al unei societăţi.
Memoria la care aceste spaţii fac referire este memoria integrată, memoria colectivă şi socială care produce forme vizibile, expresii finale ale memoriei culturale.
Memoria socială şi memoria colectivă sunt două concepte care au fost detaliate de Maurice Halbwatchs, în "La memoire collective". Memoria colectivă este memoria grupurilor, ca entităţi sociale, care dezvoltă caractere individualizate. Este motorul din spatele materializării formelor construite ale memoriei, care are nevoie de repere care să îi ateste identitatea. Poate fi definită ca interacţiune între "politicile memoriei" considerate memorie istorică şi "amintirile comune".
Memoria culturală este memoria care se instalează distanţându-se de evenimentele comune şi care reuşeşte să se dezvolte pe un palier temporal mai vast, având o imagine centralizatoare. Aceasta are repere fixe şi palierul temporal pe care funcţionează îi asigură stabilitatea. Reperele fixe sunt evenimente binecunoscute din trecut, a căror memorie s-a menţinut prin informaţii culturale (texte, ritualuri, monumente) şi prin comunicări instituţionalizate (recitări, observaţii, utilizări).
Memoria culturală este rezultatul interacţiunii a trei factori: memoria (ca trecut actualizat), cultura şi societatea (cu elementul ei, grupul).[6] Caracteristicile acestei memorii sunt:
1. "Concretizarea identităţii" sau afilierea la grup. Memoria culturală păstrează nivelul cunoştinţelor acumulate de un grup, datorită căruia are o viziune asupra unităţii şi solidarităţii lui. Manifestările obiective ale memoriei culturale se reduc la determinări de felul negaţiilor sau afirmaţiilor unor trăsături esenţiale. Acest aspect poate fi legat de ceea ce Nietzsche numea "constituirea orizonturilor". Concretizarea identităţii ţine de elementele bine definite ale grupului, identificabile şi prin comparaţie cu ceea ce nu este caracteristic.
2. Capacitatea de reconstruire. Nici o memorie nu poate păstra la infinit trecutul, căci ceea ce este expus este ceea ce o societate poate reconstrui având un cadru de referinţă. Fiecare reconstrucţie se face prin mijloace actuale epocii respective, prin apropriere critică, păstrare sau transformare. Memoria culturală poate exista în două forme: ca potenţializator al informaţiilor acumulate anterior despre trecut şi ca actualizator, prin redefinirea la parametrii contemporani de obiectivizare a conţinutului deja existent, adăugându-i propria relevanţă.
3. Formarea. Memoria culturală este rezultatul obiectivizării sau cristalizării mijloacelor de comunicare şi a cunoştinţelor împărtăşite ale colectivităţii, deoarece doar aşa poate participa la patrimoniul cultural al unei societăţi. Formarea ei este un proces multiplu, care vizează mai multe domenii culturale: literar, vizual artistic, ştiinţific.
4. Organizarea. Presupune crearea şi menţinerea unei structuri care să îi confere legitimitate, un soi de cultivare a memoriei de către persoane specializate.
5. Obligaţia. Memoria culturală a unui grup devine emblema acestuia, imaginea sub care se inventariază un sistem clar de valori, clasate ierarhic şi extrase din structura de cunoştinţe culturale şi simboluri. Miza este de a reţine valori reprezentative, care să prefigureze identitatea grupului. Alte caractere obligatorii ale memoriei sunt: caracterul formativ centrat pe educaţie şi aspecte socio-umane care să producă interacţiuni şi caracterul normativ, prin care se impun reguli de funcţionare.
6. Reflexivitate. Memoria culturală poate fi reflexivă în trei feluri:
A) practic: prin includerea practicilor cotidiene şi a conotaţiilor ritualice
B) auto-reflexivă: având capacitatea de a se auto-analiza, interpreta, critica, cenzura, controla, depăşi.
C) autoreflectată: deoarece reflectă imaginea grupului, dintr-o perspectivă identitară.
Practic, conceptul de memorie culturală, cuprinde tot acel bagaj reutilizabil al unei colectivităţi (texte, imagini, ritualuri) a cărui "cultivare", urmăreşte stabilirea şi perpetuarea unei imagini reprezentative. Pe baza acesteia, orice grup, îşi autenticizează unitatea şi particularităţile.
Ceea ce analizez este modul cum memoria ca formă de identitate culturală şi factor generator lucrează la nivelul ţesutului urban. Michel de Certeau[7] asociază procesul de inserare a memoriei, asemeni procesului de colonizare al păsărilor, care îşi depun ouăle în cuiburi străine, referindu-se la faptul că memoria nu apare neapărat în zona unde a fost generată. "Îşi ia forma şi locul din circumstanţe externe". Mobilizarea ei este asociată intrinsec cu alteritatea ei. Mai mult, memoria îşi motivează forţa de intervenţie, tocmai prin capacitatea ei de a se altera - fiind mobilă şi pliabilă pe orice context. Caracteristica ei principală este că este formată dintr-o altă circumstanţă anterioară pe care o va părăsi. Există o alteraţie la două niveluri: una a memoriei care se declanşează când ceva o afectează şi obiectul în care este conţinută, care este amintit şi după dispariţia lui, ca semn evident a dispariţiei acestuia. Memoria este în decădere când nu mai este capabilă de această alteraţie. Ea se construieşte din evenimente care sunt independente de ea şi este legată de aşteptări viitoare al unui eveniment deosebit. Departe de a fi relicvarul sau groapa de gunoi a trecutului, memoria se autosusţine prin credinţa în existenţa unor posibilităţi pe care le aşteaptă cu vigilenţă, fiind constant în espectativă.
Descrierea conceptelor.
Lieux de memoire
Pierre Nora, istoric şi academician francez, autorul trilogiei "Les Lieux de mémoire" dedicat exclusiv Franţei, este cel care a impus la nivel ştiinţific conceptul de "locuri ale memoriei". Trilogia sa, apărută în şapte volume: "La République" (1 vol., 1984), "La Nation" (3 vol., 1986), "Les France" (3 vol., 1992) identifică cu exemple concrete spaţii şi locuri ale memoriei, obiecte şi entităţi non-materiale, care definesc spiritul unei naţiuni. Fiind vorba despre o abordare istorică, conceptul se poate extinde, fără a avea nevoie de o imagine vizuală obligatoriu transpusă în spaţiul fizic real. Este de subliniat un aspect definitoriu, în analiza conceptului de "lieux de mémoire": fiind un concept istoric, nu poate fi redus la caracteristici fizice imediate, fiind plasat într-un registru istorico-sociologic. În acelaşi timp, are o putere de semnificaţie legată de zona în care a fost introdus pentru prima dată: spaţiul vest european. Memoria colectivă pentru zona est europeană, are alte conotaţii şi se referă la un context socio-istoric diferit. Scrierea trilogiei, a constituit lansarea unui întreg fenomen cultural, considerat însuşi de căte autorul său ca un "val înalt de maree", în cadrul căruia se remarcă autori precum Jan Assman în Das Kulturelle Gedächtnis[8], Paul Ricouer în La mémoire, l'histoire, l'oublie[9]. Ceea ce trebuia să fie o reeditare a istoriei, a devenit la rândul ei reper istoric. Prin preluare şi reutilizare a sensului original s-a declanşat un proces de pierdere a semnificaţiei originale, care a fost semnalat de însuşi autor, într-o conferinţă organizată în 1993 de istoricii germani: den Boer, Pim / Frijhoff, Willem, prin retorica întrebare: " Este lieux de mémoire o noţiune exportabilă?". Traducerea şi preluarea lui în limbile engleză, germană, italiană, a devenit o regionalizare a conceptului, legat fiind de realităţile locale. Astfel în opere precum Realms of Memory a lui Pierre Nora şi Lawrence D. Kritzman, publicată în Statele Unite[10], I luoghi della memoria a lui Mario Isnenghi[11], în Deutsche Erinnerungsorte[12], Etienne François şi Hagen Schulze, precum şi în cartea editată de Moritz Csáky şi Peter Stachel, Speicher des Gedächtnisses[13], fiecare aplicare a conceptului, surprinde realităţi locale, se mulează pe aspecte istorice specifice, pentru a crea imaginea unei perspective istorice văzută şi scrisă de mai multe voci. În ediţiile germane, apare zugrăvită imaginea unei naţiuni recuperatoare a unei istorii devastatoare, marcată de personaje istorice precum Hitler, care de altfel devine imaginea proeminentă reîncarnată în aceşti "topoi" ai memoriei. Contextualizarea lingvistică pentru germani s-a apropiat de termenul "topos" preferat pentru potenţialul său semantic. O caracteristică generală a tuturor ediţiilor este dată de modul caleidoscopic în care sunt înfăţişate aceste locuri ale memoriei, căci ele nu apar într-o ordine temporală firească, ci mai degrabă apare o selecţie simbolică a elementelor istorice definitorii. Se încearcă o decantare după criteriul importanţei, se mizează pe identificarea evenimentelor reprezentative ale zonei respective. "Lieux de mémoire" devine astfel, după cum afirmă Nora şi istoricul den Boer, în cadrul conferinţei franco-germană menţionată anterior, un instrument cognitiv al repertoriului simbolic istoric, al memoriei care nu poate fi exportat şi adaptat identităţilor locale, limbajului sau istoriei. Naşterea conceptului în sfera franceză de cercetare apare pe fondul unui stat politic, a cărui imagine elogizantă este focalizată pe însăşi ideea de stat, şi care avea nevoie de o căutare în trecut pentru a îşi consolida această poziţie, generată de "la ruée du passé"[14] după cum susţine Nora. Imaginea statului francez, avea nevoie de schimbare şi o reeditare a valorilor trecutului după episodul Vichy, în care s-a mizat pe crearea unui mit care promova alte valori decât realitatea şi care a însemnat un eşec la nivel politic şi după apariţia cărţii lui Aleksandr Soljeniţîn Arhipelagul Gulag, care a însemnat simbolic moartea ideologiilor, anulând ideologic utopia marxistă. Apariţia conceptului lui Nora a contribuit la identificarea statului francez cu valorile sale, fiind considerat de autor un "stat-memorie". El identifică trei tipuri de memorie, asociate diferitelor perioade şi repartizate tipologic în volume separate: memoria-stat (legată de perioada regilor), memoria-naţiune şi memoria-patrimoniu, care este asociată identităţilor locale. Astfel memoria, poate fi considerată o "formă de sinteză republicană doctrinară a cetăţenilor", un element care a evoluat în strânsă legătură cu mentalul colectiv.
Tocmai datorită acestor aspecte foarte specifice, conceptul "lieux de mémoire", deşi ar trebui să îşi păstreze gama de semnificaţii, ar trebui să aibă aspecte locale bine definite. Preluarea şi interpretarea termenului de către alte naţionalităţi, în literatura de după Nora, afirmă tocmai această "migrare" şi impregnare cu realităţi locale.
Definit de autor termenul se referă la "orice entitate semnificativă, materială sau non-materială, existentă în natură, care prin intermediul voinţei umane sau datorită vechimii istorice, a devenit un element al patrimoniului memorial al comunităţii"[15]. Aceste locuri apar acolo unde " memoria colectivă se cristalizează" şi este capabilă să se reproducă în formă vizibilă. Analizând elementele descrise, în texte separate, de către diverşii autori care au contribuit la realizarea volumelor, aceste locuri ale memoriei pot fi: arhive, muzee, catedrale, palate, cimitire, memoriale. În afară de acestea apar elemente care nu pot fi regăsite la nivelul spaţiului public urban, dar care funcţionează ca repere în cadrul memoriei colective: comemorările, generaţiile, motto-uri specifice anumitor perioade, ritualuri. De asemenea apare o altă direcţie de posibile depozitare ale memoriei: cărţile, emblemele, manuale, texte celebre, simboluri.
Aceste locuri sunt după părerea autorului apanajul epocii contemporane, care are nevoie să îşi definească identitatea culturală, legând-o de un trecut istoric care să îi permită autolegitimarea. În conturarea şi definitivare acestor locuri ale memoriei, factorii esenţiali care intervin sunt memoria şi istoria, ca motoare de generare şi întreţinere.
Ele au apărut pe fondul unei modificări a percepţiei istorice, care ajutată de spaţiul informaţional s-a dilatat, şi care a substituit memoria pliată pe patrimoniu individualizat cu o peliculă efemeră a realităţii. Se produce astfel un fenomen de accelerare a istoriei, pe care Nora l-a identificat ca fiind sursa apariţiei "lieux[-urilor] de mémoire". Acesta este consecinţa trezirii noastre bruşte şi conştientizarea instalării unei distanţe considerabile între memoria adevărată, socială, intangibilă, aceea a societăţilor primitive, arhaice care au servit ca model şi memoria societăţii actuale condamnată la uitare. Memoria astăzi este integrată, dictatorială, inconştientă de valoarea ei, organizatoare, atotputernică şi spontan actualizată. Această memorie este legată intrinsec de percepţia contemporană a istoriei, care este fragmentară, este descompusă în "urme" şi se conturează din trieri succesive. Memoria clasică din trecut avea o perspectivă globală şi făcea referire la eroi, mituri. Trecerea în formă de istorie a memoriei, survine în urma unei operaţiuni intelectuale denumită de germani Geschichte, care transformă faptele în istorie, subliniind tocmai aspectul de istorie trăită. Memoria intervine în spaţiul existenţei noastre, dar neapropriată devine inutilizabilă şi deci rolul ei este minimizat.
Astfel apare o dimensiune activă a memoriei, un soi de mesager al istoriei care se inserează în contemporaneitate pentru a emana semnificaţii şi a rezona la nevoile unei societăţi de a îşi recunoaşte trecutul prin urme vizibile.
Nora, identifica memoria cu viaţa, în continuă evoluţie, deschisă la dialectica amintirii şi amneziei, inconştientă de deformaţiile succesive, vulnerabilă la toate utilizările şi manipulările, susceptibilă de latenţe lungi şi revitalizări rapide[16]. Memoria este "locul" trăit într-un prezent etern. Ea apare tocmai pentru că nu avem posibilitatea să trăim memoria în mod tradiţional, şi atunci ea apare spaţializată, cerând să fie trăită. Poate avea dimensiuni afective şi magice, şi nu acomodează decât la detaliile cu care se confruntă. Se trăieşte cu amintiri neclare, telescopice, globale particulare şi simbolice şi este sensibilă la toate formele de transfer: ecran, cenzură, proiecţie. Memoria este asociată de cele mai multe ori grupurilor care au generat-o, şi în acest sens, memoria colectivă, aşa cum o defineşte Maurice Halbwachs, nu poate exista în afara unui cadru social şi că apariţia amintirilor, până şi a celor mai personale, este determinată de factori ce ţin de grupul sau grupurile din care subiectul face parte. Astfel memoria se poate multiplica, demultiplica, poate fi plurală sau individuală. În comparaţie cu istoria, memoria particularizează şi individualizează. Aspectul original pe care îl introduce Nora, cu conceptul său este tocmai personalizarea istoriei prin aceste dispozitive teoretice de identificare a memoriei. Astfel ea se concretizează, se înrădăcinează în timp şi spaţiu, devine reper şi mesager al istoriei. Devine obiect şi se transformă în imagine. Conotativ i se ataşează istoria, care se mulează continuităţii temporale, contribuind simbolic la îmbogăţirea patrimoniului memorial. În acelaşi timp, istoria ca factor decisiv de delimitare şi legitimare a memoriei, anulează memoria spontană. Viziunea lui Nora este că se construieşte o istorie totală. Tradiţia istorică s-a dezvoltat ca un exerciţiu controlat de memorie şi aprofundarea ei s-a produs ca o reconstituire completă a trecutului ei. Tocmai de aceea, în cazul Franţei, reconstituirea memoriei are aspecte particulare, generate de specificităţile locale.
Apare o conştiinţă istoriografică care instalează şi porneşte motorul de căutare al "lieux de mémoire". Acestea, odată inventariate formează suportul legitimităţii memoriei statului, referinţele istoriografice importante, păstrătoare ale caracterului identitar şi purtătoare de mesaje sociale şi politice. În plus au asociată o dimensiune comemorativă, o ritualizare a istoriei, prin invocarea ciclică a unui trecut, care este reactualizat tocmai datorită valorii lui memoriale. În afara caracteristicilor pur fizice, formale, intrinseci, Nora introduce o dimensiune atipică, a unei sacralităţi pasagere, a unei entităţi generatoare de rituri într-o societatea care desacralizează. Asociat acesteia apare un fenomen pe care el îl numeşte "vigilance commémorative"[17]. Şi totuşi, acestea sunt deformate de istorie, "plămădite şi pietrificate"[18] pentru a avea calitatea de locuri ale memoriei. Aceasta este esenţa lor: momente de istorie, smulse din calea mişcării istoriei, dar căreia îi sunt dedicate. Mai mult dedicate vieţii, decât morţii, aceste condensatoare ale memoriei, sunt imaginea a ceea ce rămâne după retragerea memoriei active."
Bibliografie:
Boyer, M. Christine - The City of the Collective Memory. Its Historical Imagenary and Architectural Entertainments, MIT Press,Cambridge, 1994.
Felicori, Mauro - Gli spazi della memoria. Architettura dei cimiteri monumentali europei, Luca Sossella Editore, Bologna, 2006.
Ioan, Augustin - Monument, cenotaf, memorial sau despre "locuri aproape sacre" în Întoarcerea la spaţiul sacru, Paideea, Bucureşti, 2004.
Ioan, Augustin - Arhitectura cărei memorii? în Dilema Veche, anul VI, nr. 307, Bucureşti,2010.
Isnenghi, Mario - I luoghi della memoria, 3 volume: I luoghi della memoria. Simboli e miti dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1996, I luoghi della memoria. Personaggi e date dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1997, I luoghi della memoria. Strutture ed eventi dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1997.
Nicolescu, Basarab - Ce este realitatea?, Junimea, Bucureşti, 2009.
Nora, Pierre - Les Lieux de mémoire, Gallimard, Paris, 7 volume: La République (1 vol., 1984), La Nation (3 vol., 1986), Les France (3 vol., 1992).
Nora, Pierre - Realms of memory, New York: Columbia University Press, 1997.
Winter, Jay - Sites of Memory, Sites of Mourning. The Great War in European Cultural History, London, Cambridge University Press, 1995.
Note:
[1] Pierre Nora, Les Lieux de mémoire, Gallimard, Paris, 7 volume: La République (1 vol., 1984), La Nation (3 vol., 1986), Les France (3 vol., 1992).
[2] Mario Isnenghi, I luoghi della memoria, 3 volume: I luoghi della memoria. Simboli e miti dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1996, I luoghi della memoria. Personaggi e date dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1997, I luoghi della memoria. Strutture ed eventi dell'Italia unita, Roma-Bari, Laterza, 1997.
[3] Mauro Felicori, Gli spazi della memoria. Architettura dei cimiteri monumentali europei, Luca Sossella Editore, 2006.
[4] M. Christine Boyer, The City of the Collective Memory. Its Historical Imagenary and Architectural Entertainments, MIT Press,Cambridge,1994.
[5] Aldo Rossi, The Architecture of the City, Cambridge, Massachusetts, 1984.
[6] Concluzia aparţine lui Jan Assmann, în textul "Collective Memory and Cultural Identity", http://www.jstor.org/pss/488538
[7] Michel de Certeau, The Practice of Every Day Life, University of California Press, 1988, London.
[8] Das kulturelle Gedächtnis: Schrift, Erinnerung und politische Identität in frühen Hochkulturen. Munich, Beck, 1992
[9] La mémoire, l'histoire, l'oubli. Paris: Seuil, 2000.
[10] Realms of memory, New York: Columbia University Press, 1997.
[11] I luoghi della memoria. Personaggi e date dell'Italia unita, a cura di, Roma-Bari, Laterza, 1997, I luoghi della memoria. Strutture ed eventi dell'Italia unita, a cura di, Roma-Bari, Laterza, 1997.
[12] Deutsche Erinnerungsorte, François and Hagen Schulze C. H. Beck Verlag, München, 2001
[13] Speicher des Gedächtnisses, Moritz Csáky and Peter Stachel,Passagen verlan Erschienen, 2000
[14] Febra trecutului (trad. aut.)
[15] Nora 1996, p. XVII.
[16] Nora, 1997, p. 23.
[17] Nora,1997, p.29.
[18] Nora, ibid.