Locuirea colectivă contemporană (proiect de cercetare CNCSIS 2003)

Am propus autorităţii de cercetare din România acest proiect de cercetare în 2003, când a fost şi respins. Nu ştiu dacă am fi făcut vreo diferenţă la începutul bulei imobiliare, care ne-a dovedit cât de puţin eram echipaţi metodologic pentru a proiecta arhitectură contemporană. Pentru că sunt la un moment al recapitulărilor, vă propun aici să preluaţi, dacă vi se pare necesar, orice idee de cercetare de aici şi să o duceţi mai departe.
 
Iată argumentele noastre de atunci:

1. Locuirea colectivă şi locuinţa urbană sînt şi vor rămîne chestiunile cheie ale amenajării spaţiului şi, prin aceasta, probleme centrale ale învăţămîntului de arhitectură. Măsura în care studenţii sînt familiarizaţi cu abordările cele mai noi şi mai necesare în aceste privinţe dă şi măsura calităţii viitorilor profesionişti.

2. Educarea studenţilor în spiritul unei abordări interdisciplinare, caracteristică cu precădere a abordării locuirii, oferă, de asemenea, garanţia unei posibile rezolvări flexibile a problemei, cu ajutorul unui nou tip de arhitect, capabil să administreze relaţiile inevitabile dintre amenajarea spaţiului construit şi componentele sale administrative, legislative, financiare, politice.

3. În acelaşi timp, amenajarea spaţiului construit al locuirii este locul de întîlnire al arhitecturii cu ştiinţele despre om, în mod special cu sociologia şi cu antropologia, ceea ce asigură ieşirea din stereotipurile de gîndire care s-au dovedit dăunătoare arhitecturii locuinţei, oraşului şi omului.

4. Una dintre consecinţele cele mai importante pe care aceste întîlniri pluridisciplinare le aduc în educaţia viitorului arhitect se referă la conştientizarea chestiunilor legate de diversitatea regională a locuirii, de multiculturalitea urbană, în paralel cu înţelegerea puterii spaţiului construit de a re-crea comunităţi urbane, vecinătăţi organice viabile, cartiere.

5. În afară de răspunsul la racilele urbane concrete ale oraşelor noastre (în speţă, ansamblurile de locuinţe), aceasta este şi o cale posibilă de apărare faţă de ameninţarea abordărilor cu caracter generalizator, a uniformizării şi a pierderii identităţii.

6. În toate şcolile de arhitectură europene, educaţia arhitectului atacă aceste probleme şi caută soluţii în acest sens. Cu atît mai mult cu cît în oraşele româneşti locuirea prezintă probleme foarte mari, învăţămîntul din şcoala noastră trebuie să-şi construiască propriile drumuri de abordare a acestei chestiuni, pe baza experienţei acumulate şi printr-o cercetare cît mai atentă a domeniului.

Prin aceste dimensiuni, cercetarea propusă se înscrie pe linia, începută deja în învăţămîntul nostru,  a atacării  uneia dintre cele mai acute probleme contemporane, într-o abordare care să integreze experienţa europeană actuală şi tradiţia de locuire locală.
 
Tema propusă ca parte integrantă a planului de cercetare al UAUIM:

Strategia de cercetare a UAUIM este orientată pe două direcţii principale:
cercetarea ca un complement al învăţămîntului de arhitectură
cercetarea aplicabilă în diversele probleme ale actualităţii româneşti în care implică amenajarea mediului construit şi activitatea de construcţie în general

Tema propusă se înscrie în ambele direcţii ale politicii de cercetare a UAUIM, astfel:
Va constitui un fond concret la care se poate referi activitatea didactică, atît la cursurile de Teoria locuirii, reabilitare a fondului construit, Urbanism etc., cît şi la activitatea de atelier.
Programele de studii avansate (master, post-universitare etc) vor fi direct implicate în această cercetare.
Va putea furniza soluţii viabile de locuire alternativă şi reabilitare, atît  structurilor implicate în gestionarea chestiunii locuirii urbane cît şi promotorilor.

Întrucât o parte consistentă a muncii arhitectului incumbă explorarea acestor direcţii ale locuirii, ambele ca alternative la actualele probleme, credem că impactul pe care proiectul îl poate avea asupra activităţii didactice în UAUIM şi celelalte şcoli de arhitectură din ţară este important. Atât activitatea de atelier, cât şi cursurile de locuire oferite în şcoală sunt potenţiali beneficiari ai acestui proiect. În proces, se poate merge până la oferirea documentaţiilor şi a soluţiilor din faza finală de cercetare către autorităţile locale şi centrale cu atribuţiuni în domeniul politicilor sociale din ţară.

Ne propunem implicarea unui număr semnificativ de tineri specialişti de la studii post-universitare şi doctoranzi în anii II şi, respectiv III ai proiectului. Ei vor deveni astfel potenţiali continuatori ai temei de cercetare - de neepuizat într-un singur proiect şi, în timp, mereu actualizabilă.

Proiectul se va concretiza într-o serie de cursuri şi teme de atelier în cadrul programului de master Antropologia locuirii şi a spaţiului sacru care a demarat începând din toamna 2001 la UAUIM cu studenţi de la diferite facultăţi din ţară şi străinătate.

În general, masteranzii şi programele de cursuri postuniversitare- în care sunt implicate toate cadrele didactice care alcătuiesc colectivul de cercetare al prezentului proiect - vor fi nu doar primii beneficiari, ci şi viitorii cercetători ai temei. Baza de date alcătuită cu acest prilej şi baza materială constituită prin proiect vor rămâne la dispoziţia studenţilor de la master şi a doctoranzilor care îşi propun să aprofundeze mai departe tema locuirii urbane.
 
Premise teoretice generale ale cercetării în domeniu

Atît structura casei cît şi structura oraşului s-au dovedit, de-a lungul timpului, capabile să preia toate schimbările de ordin social, cultural, economic sau politic, rămînănd funcţionale. Revoluţia industriala din secolul XIX a bruscat structurile maturate timp de secole obligîndu-le la o funcţionare improprie. Mai mult, au fost impuse noi structurări ale caselor şi ale aşezărilor oamenilor pentru a satisface noile exigenţe legate de productivitatea muncii, dar care au venit intr-un evident dezacord cu necesităţile oamenilor. Alienarea şi rata enormă a criminalităţii păreau jertfe necesare pe altarul progresului tehnologic. Modelele de locuire ale secolului XX s-au dovedit mult prea rigide pentru a oferi răspunsuri valabile şi au transformat noile aşezări (sau vechile aşezări mutilate) în adevărate bombe sociale.

Ultimele decenii au adus noi sisteme de comunicare care au aruncat în desuetitudine relaţiile de producţie din epoca maşinistă şi au pus bazele unor noi structurări sociale. Este evident ca locuirea urmează această cale deschisă în ultimii ani, dar limitele ei de adaptare sînt aproape. Din acest motiv, locuirea nu poate fi lăsată să-şi găsească singură noile formule căci ele vor îmbrăca forme aberante.
 
Cercetări similare în lumea contemporană

Societăţile dezvoltate discută şi reformulează toate aceste probleme cu o ritmicitate pe care o sugerează însăşi schimbarea la faţă - extrem de rapidă - a acestora. Dăm numai cîteva exemple:

În Franţa, politica de locuire se bazează pe o foarte complexă componentă de cercetare, sprijinită şi bogat subvenţionată de guvern. În ultimii zece ani, această politică s-a reorientat către reabilitarea ansamblurilor noi de locuit cu probleme (similare din unele puncte de vedere cu ale noastre) şi către găsirea unor alternative de densitate la locuirea plurifamilială / colectivă, care să stimuleze convivialitatea la nivelul vecinătăţii şi care să "se ofere aproprierii de către locuitori".

În Marea Britanie se discută anual, în cadrul unei competiţii naţionale, locuirea în ansamblul faţetelor sale, iar expoziţiile acestor concursuri se dovedesc seminale pentru dezvoltarea ulterioară a oraşelor şi zonelor lor de locuit.

Revistele americane dedică numere întregi în fiecare an arhitecturii de locuinţe  -  de la vile la locuinţe sociale. Însăşi data de început a postmodernismului este situată de un autor extrem de important - Charles Jencks - în relaţie cu desfiinţarea din St. Louis.
 
În general, în ultimele decenii - în urma nemulţumirilor constatate în ceea ce priveşte locuirea plurifamilială / colectivă şi a neaşteptatelor ei efecte sociale - s-au petrecut pe plan mondial o suită de reformulări ale ideii de locuire, centrate mai cu seamă în jurul ideii de comunitate mică (stradă, unitate de vecinătate, cartier). Acestea sînt văzute ca formule de tranziţie între domeniul privat/intim şi cel public.

Studiile pe care arhitecţii le-au efectuat, revalorificând în proces şi elemente pre-existente ale structurii satului, târgului şi oraşului medieval, au pus în valoare existenţa unor formule alternative de a locui în vecinătăţi cu incinte, cu spaţiu social/ sacru propriu, cu autonomie în raport cu oraşul propriu-zis, dar participând - tocmai datorită gradelor de libertate sporite pe care le oferă această altfel de "unitate de locuit" - mai semnificativ la viaţa lui publică.

Mai cu seamă studiile unor mari arhitecţi ai anilor optzeci şi nouăzeci de felul fraţilor Krier, dar şi cele ale lui Alvaro Siza sau Mario Botta sunt relevante pentru contemporaneitatea conceptului de locuire şi trebuie cercetate pentru a înţelege în primul rând mecanismele schimbării de mentalitate.
 
Există unele studii sporadice începute înainte de 1989 şi în România:
Studiile cu privire la locuinţele anilor '70 realizat la IAIM de prof. Dâmboianu, Lupu şi Vasilescu, sau de unele studii sociologice cu privire la locuirea la bloc.
În anii '80, dr. Florin Biciuşcă a obţinut premiul Bienalei de Arhitectură de la Sofia pentru un proiect de locuire comunitară alternativă în raport cu ceea ce se practica la momentul respectiv în România.
Cataloage de (proiecte de) locuinţe tipizate şi / sau prefabricate editate de IPCT, alte institute de proiectare naţionale şi judeţene, precum şi de IAIM.
 
După 1989,  există de asemenea cîteva încercări de cercetare a problemei  din diverse perspective:
Proiectele de cercetare ale Urban Proiect, la care membri ai echipei noastre au participat, expertiza lor fiind cerută în diversele colective de cercetare; la care se adaugă o cercetare a Facultăţii noastre pentru noi tipuri de locuinţe urbane comandată de DGDAL.
Studii de antropologie urbană realizate de grupuri de cercetare de la Muzeul Ţăranului Român sau facultatea de sociologie, precum şi articole mai mult sau mai puţin academice publicate în reviste de cultură.
 
Este de aceea momentul unui efort concertat şi rapid de investigare profesionistă şi concertată a domeniului locuirii, un lucru pe care arhitecţii nu l-au făcut suficient  după 1989 şi care a devenit mai mult decît necesar în momentul acesta, pentru a pregăti viitoarele strategii de locuire. Discutarea din perspectivă interdisciplinară a problemelor locuirii contemporane este nu numai o temă de cercetare, ci şi - în primul rând - o problemă societală acută. Obligaţia specialiştilor în varii domenii care au ca obiect de investigaţie societatea şi mediul său construit este aceea de a atrage atenţia asupra problemelor acestora şi de a oferi soluţii de etapă. Proiectul nostru reprezintă o contribuţie din perspectivă arhitecturală la investigarea cauzelor (diagnostic) şi la identificarea unora dintre posibilele soluţii pentru rezolvarea unei autentice locuiri urbane : cea capabilă să dea un sens de comunitate grupurilor de oameni pe care îi adăposteşte.
 
Premisele teoretice generale:

1. Definirea locuirii ca sistem într-o perspectiva interdisciplinară.
2. Identificarea determinantelor de ordin social, cultural, politic, economic, istoric, geografic etc. prin analiza sistemelor tradiţionale de locuire.
3. Descrierea tipurilor de locuire în societatea contemporană, între regionalism şi globalizare.
4. Prognoze sociale şi scenarii de locuire destinate anumitor structuri sociale.
5. Schimbarea modurilor de viaţă ca urmare a noilor sisteme comunicaţionale şi tehnologice.
6. Recuperarea oraşului, recuperarea istoriei, recuperarea comunităţii ca scop final al locuirii urbane.
 
Obiectivele finale:

1. Evidenţierea direcţiilor de intervenţie (arhitectural, urbanistic, tehnic, social, financiar, legislativ, administrativ) şi a tipurilor de probleme specifice a fiecăreia dintre aceste direcţii.
2. Propunerea unei metodologii de intervenţie arhitectural-urbanistică, proprie diferitelor tipuri de situaţii concrete identificate.