Ileana Mălăncioiu, Ardere de tot,
ediţia a doua, Editura Paralela 45, 2010
colecţia "Poeţi laureaţi ai Premiului naţional de poezie Mihai Eminescu"
Poezia Ilenei Mălăncioiu, indiferent de etapa creativă şi existenţială pe care se aşează, are (şi) calitatea de a fi imediat recognoscibilă. Lectorul care i-a parcurs unele pagini, mai vechi sau mai recente, le simte şi le încadrează imediat pe cele acum citite: le recunoaşte pe măsură ce le descoperă.
Faptul este realmente surprinzător fiindcă, de la un volum la altul, Ileana Mălăncioiu nu se repetă şi, risc să spun, nu se continuă. Fiecare carte reprezintă în cazul său o experienţă centrală şi ilustrează o condiţie de unicitate. Aşa - şi numai aşa - se poate spune ceea ce trebuia să fi fost spus. După consumarea acestei experienţe, după "arderea" ei dinspre ambele capete (al creaţiei şi al receptării), s-ar zice că emblema poetică a fost fixată o dată pentru totdeauna şi că, în continuare, ce se va mai scrie va intra în conturul simbolic şi expresiv deja accesat. Eroare de calcul. Cartea următoare va schimba într-un mod, iarăşi, esenţial datele problemei, tematica şi atmosfera, registrele şi personajele, simbolurile şi corespondenţele, raporturile, reinterpretate, ale cunoaşterii poetice.
Sîntem forţaţi să intrăm într-un paradox. Poeta nu seamănă cu ea însăşi, dar o recunoaştem cu relativă uşurinţă pe toată întinderea de relief accidentat a creaţiei sale. Există, prin urmare, ceva mai legat şi mai închegat în această creaţie decît experienţele care o multiplică şi o variază. Pe de altă parte, chiar aceste experienţe centrifugale, care deschid atîtea căi şi foi de parcurs, atestă soliditatea şi adîncimea fondului de obsesii ori puritatea de înălţime a viziunii. Să asistăm deci la întîlnirea, mereu proiectată şi mereu produsă, dintre Obsesie şi Viziune; şi să observăm felul în care cele două categorii se condiţionează şi se integrează reciproc.
De oriunde ar porni şi oricum ar pleca la drum, Ileana Mălăncioiu ne va da în primul rînd sentimentul unei călătorii spirituale. Poema începe brusc, instalîndu-ne într-una din etapele acestui drum: "urci încet purtat de roata care duhul tău îl ţine"; "iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd"; "umblam prin cerul gol la fel ca pe pămînt". În aceste situaţii sînt rulate verbe ale călătoriei şi ascensiunii, predicaţii metafizice explicite. Dar şi în restul textelor din Ardere de tot, mişcarea de iniţiere a discursului se suprapune cu înscrierea receptorului într-un traseu iniţiatic, pe unul din punctele acestuia. Intrînd în poezie e ca şi cum am începe o călătorie.
Reperele ni le vom lua după marcajele lirice, şi aceasta încă de la început, din debutul deodată făcut al primului vers: "ci iarăşi sufletul desprins de trup"; "aer rarefiat din ce în ce mai rece"; "ci iarăşi viitorul, acest regat frumos". Cititorul va fi încurajat, la plonjonul în pagina de poezie, să-l facă fără pertractări şi timorări. Însăşi repetitivitatea unor momente şi a unor secvenţe marchează înscrierea inocentului sau a ignorantului într-un scenariu bine cunoscut: "ci iarăşi sufletul desprins de trup", "ci iarăşi m-apropii şi-aştept/ şi nimeni nu vine-napoi/ se vede hotarul şi-aş vrea/ să-l trecem măcar cîte doi". De-am trece, din care am citat prima strofă, începe la persoana I, cu un subiect ce-şi îndreaptă privirea spre un "nimeni" generic şi spre hotarul care, acum, "se vede". Pentru ca imediat după aceea să fie exprimată o dorinţă personală ("aş vrea"), dar nu una egoist-privată, ci, dimpotrivă, una a împărtăşirii experienţei de traversare: "să-l trecem măcar cîte doi". Strofa de încheiere, la fel de frumoasă în simplitatea ei esenţială, strînge încă o dată legăturile de umanitate: "de-am trece măcar cîte doi/ legaţi între noi cît de cît/ să nu fim chiar singuri de tot/ să nu ni se facă urît".
Pe măsură ce instanţa poetică ne dă un loc, un rol şi nişte paşi de făcut în scenariul ei, ritualurile religioase şi cutumele populare sînt regîndite pe cont propriu, cu o libertate ameţitoare de gîndire şi expresie lirică. Întîi apare un sentiment copleşitor, de povară teribilă a normei; a ceea ce nu poate fi, omeneşte, evitat. În Sora mea de dincolo, volum ulterior acestuia, lupta cu boala va fi dusă, eroic, pînă în clipa care oricum odată va veni: a morţii. Prezentul tragic al expierii nu poate fi amînat la infinit, într-un viitor abstract la modul convenabil. Primul poem al cărţii de faţă face inteligibil tocmai adevărul implacabil al experienţei de final. Dacă viitorul este cel ştiut, anume prezentul mai poate fi "lucrat": "arată-mi-te acum căci într-o zi mă vei căuta şi nu voi mai fi", "atunci vei vrea poate să fii carnea mea trecătoare/ şi sîngele meu cald care a fost odată". Astfel că spaima, groaza, teroarea morţii se resorb, intrînd în norma tuturor celor vieţuitoare. Cum va începe deci un Cîntec de bucurie: "cîntec de bucurie că oriîncotro mă duc/ duhul tău mă întîmpină blînd şi îmi spune/ că din el vin şi-n el mă voi întoarce/ la ceasul cînd soarele meu va apune// e amiază şi soarele este încă sus/ şi mă uit cum razele lui cad mereu/ ca nişte săgeţi ascuţite pe care/ le frînge încă osul pieptului meu".
Moartea dă aşadar greutate, aici şi în alte versuri, scenariului de existenţă. Ceea ce se vede, se aude, se simte nu se va mai vedea, nu se va mai auzi, nu se va mai simţi. Fiecare om este o lume întreagă de senzaţii şi percepţii, amintiri şi proiecţii - o lume care se va stinge. Cu perspectiva morţii apăsînd, pe fiecare segment, existenţa tuturor şi conştiinţa care o asumă, această Ardere de tot ce ar fi putut să fie funebră scoate din ea însăşi o deconcertantă vitalitate. Extaz, de pildă, face din sentimentul morţii întrezărite ceea ce anunţă în titlu: "un aer dulce cu miros de plante/ un fel de ameţeală ciudată/ rătăcită printre ierburi vrăjite/ credeam c-am să pier dintr-odată// (...) ştiam că n-am să mai ajung nicicînd/ pe pămîntul de pe care urcam foarte lin/ luată de cineva de sus şi dusă de vie/ în lumea celor care nu mai vin". În registrul obsesional al realului, ca şi în cel vizionar al dislocărilor şi deplasărilor imaginare, vocea poetică vorbeşte de pe o treaptă de iniţiere mai profundă. Viaţa pare să fie mai bine cunoscută dinspre moartea care, punîndu-i capăt, o valorifică oră cu oră. Şi acest sfîrşit este, la rîndul său, destul de bine integrat în imaginarul poetei, care îl preia şi-l modulează liric, după ce i-a împrumutat perspectiva.
În debutul editorial cu Pasărea tăiată şi apoi în Către Ieronim, obsesia creativă a Ilenei Mălăncioiu şi scenografia însoţitoare marcau dezmembrarea, zdrobirea, îmbucătăţirea. Suferinţa umană şi animală reprezenta un scandal; şi în focalizarea ei repetată se recunoştea ochiul tulburat al martorului. Acesta se "activa" şi încerca să readucă viaţa acolo de unde ea tocmai plecase; să lege din nou părţile rupte şi risipite; să realcătuiască profilul destrămat al unui eu. Iar cînd o asemenea reîntoarcere a cursului dat nu mai avea cum să încapă în dimensiunea realului, poeta îşi deplasa experienţele în supralumile imaginare, căutînd hotarul nevăzut şi complicînd la maximum simbolica ei pledoarie pentru fiinţă.
În Ardere de tot, întreg acest proces e pus la un pasiv al acţiunii poetice, care se vede dominată, orientată, ghidată de o superioară cunoaştere. Fragmente şi schije din vechea revoltă apar şi aici, dar viziunea dominantă ce modelează corpusul liric este una de continuă, nesfîrşită asimilare a tuturor grozăviilor. Nimic nu mai poate decalibra modul în care eul cunoscător preia, asumă şi procesează dramele lumii. Iată un edificator final de Pastel ce încheie şi volumul: "miros de brad şi de răşină arsă/ am uitat toată durerea şi tot nenorocul/ trebuie să fie în apropiere un foc/ trebuie să fie în apropiere focul". Şi această uluitoare dezmierdare a morţii, într-un Nu plînge echivalent cu o capodoperă: "nu plînge în mine moarte a mea cu cap de miel/ trupul meu îţi mîngîie botul încă ud/ şi părul meu îţi şterge în tăcere/ urechile în care se aud// cuvintele sufletului meu desfăcut de trup/ şi ieşit în grădina lui ca o iarbă crudă/ pe care numai tu o faci să răsară/ şi numai apa veşnică o udă// ridică-ţi doar glasul în semn că ţi-e foame/ şi rîul cald de lapte va curge lin şi dulce/ în acest rai în care te ţin în braţe cu bună ştiinţă/ ca pe un prunc ce-aşteaptă să se culce// nu plînge moarte a mea cu cap de miel/ căci însămi îţi voi aşeza botul la pieptul meu/ şi te voi dezmierda în tăcere o vreme/ şi doar apoi voi adormi şi eu".
Capătul călătoriei.
(Postfaţă la volumul Ardere de tot de Ileana Mălăncioiu, ediţia a doua, Editura Paralela 45, în colecţia "Poeţi laureaţi ai Premiului naţional de poezie Mihai Eminescu", 2010)