Ion Mureşan, cartea Alcool,
Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 80 p.
Ceremonios în poezie ca şi în viaţa cotidiană, Ion Mureşan, care s-a lăsat atîta timp aşteptat cu cartea Alcool, face într-o bună parte din poemele noi un fel de plecăciuni către alţi mari poeţi. Nu e vorba neapărat că-i dedică, de pildă, un text lui Nichita Stănescu. Parcurgînd un Poem intitulat chiar aşa, vom observa că el e de fapt foarte sorescian: "Pe zi ce trece se înmulţesc adresele pe care trebuie să le uit./ Pe zi ce trece se împuţinează casele în care sînt primit ca un om onorabil./ Oho, dacă aş fi eu inginer,/ dacă aş fi eu doctor,/ dacă aş fi eu contabil...!/ Aş mai bea cincizeci de vodcă.". Adevărata înclinare ceremonioasă către N. Stănescu se vede în altă parte, într-un Poem de dragoste (la Satu-Mare): "Ea are ochii încercuiţi de gheruţe./ Ea are ochii încercuiţi de ţepi foarte dulci,/ Încît îţi vine s-o legi şi s-o culci/ într-un pat cu mămăruţe.// Ea e sălbatică şi-i mereu gata-gata să sară/ şi să muşte şi-i gata-gata să adoarmă la mijlocul săriturii./ Ea are capcane cu miere în jurul gurii,/ încît îţi vine să tragi peste ea cearşaful pădurii./ Ea este verde şi amară.// Ea este foarte blîndă, foarte frumoasă şi foarte periculoasă,/ Cetăţeni, n-o lăsaţi să iasă din casă!".
Stănescu, Sorescu... Dar unde e Dimov? Iată-l, într-un aşa-numit Poem ocazional: "Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gîndeam la tine, Arabela,/ Şi mă lăsam de gînduri supt.// (Căci după ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ de care foarte mîndru nu-s!)// Cînd, Doamne, ţi-am zărit nacela/ plutind peste pădure, sus./ Şi-apoi balonul, Arabella,/ mergînd cu soarele spre-apus.". Dar Brumaru este? Cum să nu fie tocmai maestrul liricii erotice? Poezia-omagiu se va numi, într-o deplină transparenţă pentru critici şi pentru cititori, Poem de dragoste: "Inimă n-are-n ea, ci-n coş de pai/ i-o plimbă un copil ca pe-o pisică,/ ce toarce leneşă pe-o pernă mică,/ pe cînd căruţe trase de opt cai// la ea, ca la guvern, descarcă plîngeri/ şi poezii cu miile. Căci, vai,/ ea patronează o contrabandă fină:/ cînd vine noaptea, ca dintr-o uzină,/ (zvîrlind spre ceruri argintii răsfrîngeri),/ din sînu-i stîng, cisterne lungi spre rai/ duc lapte şi suzete pentru îngeri."
Pe pagina alăturată apare, în registrul său obsesional şi stilistic, Angela Marinescu. Cum se intitulează poemul ei? Nu altfel decît Cîntec negru: "Aprind lampa şi îmbrac neagră cămaşă./ Deasupra acoperişului, undeva sus, mlaştina clocoteşte./ Peste un veac se aud trecînd camioane grele./ Ară tractoarele roşii./ Ţiglele sună ca şi clopoţeii cereşti./ Mintea mea e din ce în ce mai limpede,/ din ce în ce mai sterilă./ Acum am coborît cu totul în capul forţei negre din capul meu./ Ordon: Cîntă forţa neagră din capul tău!". Să nu ne mai întrebăm dacă, în această constelaţie poetică şi în acest atît de complicat şi de simplu ceremonial de invocare, se va contura şi profilul Ilenei Mălăncioiu. După alte cîteva pagini din cartea Alcool, vom citi Înviere: "Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumînarea,/ pocnind, se-aprinse singură, din nou./ Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea/ de somn ce-n somn e somnului ecou.// Şi între pleoape strîns ţineam mormîntul:/ roşie stîncă spartă-n sur dreptunghi./ Romanii-ntre măslini dormeau urîndu-l,/ stînd ghemuiţi, cu capul pe genunchi.// La vremea cîntului de miruire,/ ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plîns amar:/ «O, suflete, durere-i peste fire/ cînd părăseşti al trupului hotar!».// Nici semne nu au fost, fiindcă durerea/ topeşte semnele ce vin de sus./ Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea/ ce izvora din groapa lui Iisus,// iar stînca a prins apoi să vălurească,/ uşor, ca apa rîului în munte,/şi-un trup de abur a-nceput să crească/ din piatră, ca ieşindu-ne din frunte".
În acelaşi volum descoperim "negocieri" poetice şi mai profunde, cu Eminescu (în Din vorbă în vorbă şi în Colind) ori cu Blaga (în Mesajul). Dar revenind la poeţii contemporani cu Ion Mureşan (şi viceversa: la poeţii de elită cu care Ion Mureşan a fost şi este contemporan), să fie oare o întîmplare că ei, cei şase de mai sus, sînt conturaţi cu atîta claritate pentru un cunoscător de poezie românească postbelică? Să fie chiar o coincidenţă că fiecare dintre ei este invocat, evocat şi reduplicat o singură dată? Aici şi acum, Ion Mureşan este o singură dată sorescian, o singură dată stănescian, o singură dată dimovian şi aşa mai departe, pînă la completa închidere a cercului. De aceea, a-l certa pe autor pentru "amestecuri", "impurităţi", "dispersie", "diluţie" îmi pare o dovadă de opacitate critică. Întrucît el, autorul, e foarte coerent în proiectul pe care cartea Alcool îl exprimă, şi încă într-o memorabilă desfăşurare. Ce era Levantul pentru Mircea Cărtărescu este cartea Alcool pentru Ion Mureşan.
Într-o cronică la Cartea de iarnă din 1981, Nicolae Manolescu avea o intuiţie formidabilă, şi anume aceea, nu foarte uşor de exprimat, că Ion Mureşan şi Mircea Cărtărescu sînt apropiaţi şi totodată diferiţi, radical deosebiţi şi în acelaşi timp complementari: "Citez abundent - scria N. Manolescu - ca să se poată vedea nivelul înalt al acestui poem foarte matur în gravitatea lui, cum era şi Căderea lui Mircea Cărtărescu, lîngă care îmi place să-l situez pe Ion Mureşan, cu toate că atitudinea lor faţă de poezie diferă radical". Într-adevăr, aceştia sînt cei doi mari poeţi ai generaţiei '80, fiecare cu un imaginar, o sintaxă poetică, o forţă a reprezentării şi o capacitate a (re)semnificării topite într-o semnătură distinctă, inconfundabilă. Şi cei doi au ilustrat moduri poetice complet diferite de la bun început: lirism oracular vs. lirism prozaic, profetism vs. biografism, umilitate a eului vs. ego-gonflare şi supradimensionare, patetism marcat şi histrionism pe măsură vs. ironie, distanţare, parafrază. Pe scurt: o speţă a modernismului şi una a postmodernismului. Iar dacă Mircea Cărtărescu şi-a eliberat complet vizionarismul opulent de constrîngerea registrului ironic, "transferîndu-se" în proză şi dînd, cu nimic, un volum al silei de poezia proprie (şi de orice deja consacrat ca poezie), Ion Mureşan pare să parcurgă aici traseul invers. Citindu-i cartea Alcool, asistăm la o adevărată jubilaţie în poezie. Omagiile la stema altor poeţi, "plecăciunile" ceremonioase pe care le-am văzut, nu sînt parodice ori baremi puţin ironice, după cum nu sînt convenţionale şi mimetice într-un mod grăbit-superficial. Ion Mureşan fandează o singură dată într-o singură direcţie, după care se retrage şi, dacă nu intercalează un poem al lui, fandează o singură dată în altă direcţie, şi tot astfel, pînă la închiderea cercului. "Alcooluri îndoite cu apă", cu formula din titlul cronicii lui Paul Cernat? Îl preţuiesc prea mult pe colegul meu de generaţie, ca să nu-i spun direct şi explicit cînd (cred că) greşeşte. Acum a greşit. Mă tem că alcoolurile tari ale poeziei lui Ion Mureşan au avut un efect anesteziant asupra criticii noastre de întîmpinare...
Voi disocia, aşadar, între un poet care, în mod conştient şi controlat, selectiv şi aproape transparent, "cuplează" cu semnăturile altor autori, făcînd din cartea Alcool un teren de manifestare (încercare) a celor mai diferite poetici; şi unul care, pe măsură ce face această testare plus arhivare, îşi configurează sub ochii cititorului terenul liric propriu, cu marginile lui. Îl cartografiază, pe acesta, cu aceeaşi atenţie minuţioasă, separînd cu grijă teritoriul său de teritoriile altora. Cartografie, topografie, măsurători, relief, configuraţii... Spre deosebire de toate poeziile şi strofele citate anterior, Cîntecul Arpentorului va fi, probabil, un poem marca Ion Mureşan. Şi este.
În schimb, în nici una dintre cele şase "incursiuni", vocea profundă a poeziei lui Ion Mureşan nu se face remarcată. "Fandările" sînt relativ scurte, ca şi cum poetul ar vrea să ne facă o demonstraţie: şi ne-o face. Dar nu e, cred, atît o demonstraţie de virtuozitate (deşi nu virtuozitatea îi lipseşte autorului nostru!), cît una de respect manifest şi declarat al alterităţii poetice. Astfel că, într-o paralelă cu Levantul, analiza devine foarte interesantă. Acelaşi lucru îl face acolo şi Mircea Cărtărescu, scriind ca Eminescu, ca Arghezi, ca Ion Barbu, ca Bacovia, ca Blaga, ca Nichita Stănescu; şi o face la acelaşi nivel de excelenţă expresivă. Diferenţa e că autorul Levantului include acest şir într-o naraţiune lirico-epică proprie, făcînd cu ochiul, cu un zîmbet ironic, cititorului cultivat. El integrează, într-un fel sau altul, experienţele şi lecţiile poetice anterioare, asimilînd pe măsură ce parafrazează, făcînd intertextualism într-o, pînă la urmă, impresionantă spirală autoreferenţială. Cu totul altfel se raportează, aici, Ion Mureşan la marii poeţi pe care îi simte şi îi consideră aşa. Îl scoate pe fiecare dintre cei şase în prim-plan, străduindu-se să-l vadă din afară şi să-l exprime din interiorul poeziei lui. Iată motivul pentru care poemul sorescian este puţin ironic, cerebral, cu poantă finală; poemul stănescian e unul al îndrăgostirii de o iubită supărată pe un cavaler niţel cam rătăcitor şi, nu mai puţin, un poem al îndrăgostirii de cuvinte; poemul dimovian este cu rime insolite, bucuroase parcă de ele însele, şi cu un balon plutind pe deasupra spectacolului lumii; poemul à la Brumaru e cu fantasmele de multiplicare şi abundenţă ale erotiza(n)tului autor; poemul atît de bine impregnat de Angela Marinescu este violent, excesiv şi topind fără efort diferenţele dintre sensibilitate şi cerebralitate, dintre inimă şi creier; în fine, poemul-omagiu către Ileana Mălăncioiu este religios în modul acela atît de tensionat liric şi atît de liniştitor omenesc specific marii poete.
Aceasta să însemne amestec? Scăderi de nivel în mult-aşteptatul volum al poetului "optzecist"? Dispersie, diluţie şi aşa mai departe? Dimpotrivă, este o operaţiune de decantare. După mai multe poetici diferenţiate în clar şi după mai multe voci puternice identificate, recunoscute şi asumate ca atare, terenul din cartea Alcool a fost pregătit. Terenul acesta poate avea şi funcţia unei platforme. Mai în glumă, mai în serios, ne putem aştepta, în partea a doua a acestei cronici, fie la o "decolare" a lui Ion Mureşan, fie la o invazie a poetului.
Fie la amîndouă.