Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Copil în straturi


Mihaela Iancu

03.03.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Nu e mare lucru din mine în Blifat. Din mine e în Ăla mic.", mi-a spus Gabi Pintilei în una din amiezile friguroase de octombrie. "Din mine în ăla micu îţi spun exact ce e."
 
Scrisese prima versiune a textului în 2005. Un an mai târziu, era unul dintre câştigătorii concursului de dramaturgie dramacum. Zicea că Blifat e o poză în viaţa unei familii care trăieşte într-un apartament cu trei camere. Trei copii - Ăla mare, A mijlocie şi Ăla micu - un tată şi o mamă, stau sub acelaşi acoperiş, fără să aibă cu cine vorbi. Ţipă unul la altul, apoi tac. Au intenţii bune, dar fac greşeală după greşeală. Nimeni nu observă că un puşti de opt ani jumătate, cel mai mic dintre copii, vede şi aude tot, că înţelege mai mult decât arată, că fiecare gest şi cuvânt al lor îl construieşte, iar nepăsarea îl creşte rece şi fără încredere.
 
"Tot timpul am avut un soi de revoltă şi-un soi de atenţie.", a continuat. "Semănam cu ăsta din Blifat, dar cred că toţi seamănă, aici e problema. În copii e un om. Trebuie să fii atent cu un om. Eu sunt atent acum cu tine la masă. Îţi deschid uşa, te las. Dacă te doare ceva, îţi dau. Dacă plângi, sunt atent. «De ce plângi? », te-ntreb. Dacă ţi-e foame, îţi dau să mănânci. Dacă mi-e foame, îmi dai să mănânc. Toate astea, şi mai omeneşte decât atât, sunt într-un copil."
 
I-au trebuit cinci ani să-şi vadă textul montat. În 2009, Blifat era unul din proiectele câştigătoare în concursul "Tineri regizori - texte contemporane", organizat de Teatrul Odeon, iar în 2010 a fost spectacolul care a inaugurat Sala Studio a teatrului, în regia lui Alexandru Mihail, cu Laurenţiu Lazăr, Angela Ioan, Mihai Smarandache, Ioana Anastasia Anton şi David Petcu în distribuţie.
 
Tot cinci ani i-au trebuit să-l găsească pe copilul care avea să-l joace pe Ăla micu. În 2005, băiatul lui Mugur Arvunescu, colegul lui din trupa de actori de la Odeon, i se păruse perfect: avea ochelari, vârsta potrivită (10-11 ani), era inteligent. "Cu câtă tristeţe îl vedeam crescând, crescând, crescând, crescând şi nu se mai oprea. Cu câtă tristeţe îl vedeam devenind din ce în ce mai deştept, punând din ce în ce mai multe întrebări şi încurcându-mă şi încurcându-se singur în cap, în rol. Dădeam mâna cu el la premiere, la Odeon. Mă gândeam: «Uite cum mi se duce personajul.»"
 
Scrisese între timp piesa Elevator montată în Bucureşti, Praga, Lisabona, Londra, jucată în fragmente la U.N.A.T.C. şi în Universităţi de Teatru şi Film din Praga, Helsinki, New York, Londra, Lisabona sau Chicago, premiată şi publicată. Elevator a devenit şi film în 2008, înregistrat în liftul Odeonului timp de aproape trei săptămâni, uneori în şosete, cu o cameră semi-profesionistă. A circulat în festivaluri care acceptau formatul digital şi nu cereau taxă de înscriere. A luat premii în ţară, Cehia şi Austria. Gabi semnase coregrafii, regizase, juca în spectacolele din Odeon, scria poezii, texte dramatice, scenarii şi nuvele, călătorea în Europa cu proiectele lui, dar pentru Blifat şi copilul din text, avea nevoie de răbdare. "Câte castinguri am făcut şi câte şcoli am vizitat, şi prin Ferentari, şcoli particulare de teatru, stat la repetiţii, uitat prin parcuri..."
 
A fost greu să-l găsească. Să-l recunoască ca fiind ceea ce căuta însă, a fost mult mai uşor.
 
David Petcu are unsprezece ani şi treizeci şi două de kilograme, poartă treizeci şi trei la pantofi, are ochii mari, genele întoarse, faţa rotundă, scrie şi fredonează des "Pisicuţele sunt micuţe şi drăguţe şi-au burtica moale." pe melodia lui Michael Jackson, Smooth Criminal. Cântecele pentru pisicuţe nu sunt de-acum. A mai avut: "De ziua mea vreau o pisică/ De preferat să aibă burtică/ Să o cheme Sică/ Să o tund cu chică."
 
Ce grozav ar fi să aibă un animal de casă. Un câine cum a fost Gigolo, sau o pisicuţă cum au fost Gigi, Gică sau Gicuţă. De fapt, el vrea să se facă medic veterinar pentru pisici. Sunt câteva diferenţe importante între câini şi pisici. De exemplu, "pisicile mor să le vezi, iar câinii fug, să nu te facă să plângi. Pisicile mor la uşă, iar câinii pleacă şi se-ascund în gropi, în peşteră şi acolo mor." A citit el într-o carte. Apoi, câinii, deşi sunt moi şi ei, n-au burtica moale, sunt moi cu totul. "La câini, moitatea se împarte pe toată suprafaţa lor. În schimb, la pisici, sunt mai tari în rest şi burtica e moale. Asta e diferenţa."
 
"Mami nu este de acord, dar eu vreau să-mi cumpăr o broscuţă ţestoasă pe care s-o cheme Antropologicus-Plasticus-Elasticus." Până una-alta, se consolează cu peştii primiţi de la Doru, "vecin acvarist. Are doi pereţi acoperiţi cu acvarii pline cu peşti de toate mărimile." Într-un bol rotund, în care stă scufundat şi un castel cu minerale, trăiesc Zămăfir, băieţel din specia Xifo, Zămăfor, fetiţa cu burtică şi posibili pui, tot Xifo, copilul lor, Agoşprintreîmahacă, iubita lui cu care se tot pupă, Tenebriti, şi micuţul sanitar cu mustăcioară, Grăsuţ of Sanislav.
 
Câteodată se uită minut după minut la ei, aşezat la birou, spre disperarea bunicii care îi dictează exerciţiile pentru teme, să le calculeze. Dar lui David îi e mai uşor să se gândească la reprezentaţiile din Blifat şi la cum o să alerge prin sala şi coridoarele din Odeon, la cum o să sară în patul din decor, cum o să meargă să-şi ia dulciuri de la magazinul de lângă teatru, cât de distractiv o să fie să se ia la trântă cu Gabi şi Dan Iosif, regizorul tehnic al spectacolului, cum o să-şi lase părul lung şi barbă, ca ei.
 
David a ajuns în Blifat prin agenţii de casting ai emisiunii "Copiii spun lucruri trăsnite" pe care Gabi îi sunase. A fost la emisiunea lui Virgil Ianţu de mai multe ori, prima dată la patru ani jumătate, şi de aici în alte emisiuni televizate. În 2009, jucase la U.N.A.T.C. rolul unui copil care îşi gazează părinţii, în piesa Teroarea şi mizeriile celui de-al treilea Reich, în regia lui Răzvan Marinescu. Ca să intre în spectacolul de la Teatrul Odeon, David a renunţat la banchetul de clasa a patra în care ceilalţi "au fost la Sibiu, au avut petrecere cu muzică, cu D.J., au cântat, cu lumini, s-au băgat pe sub masă, au primit diplomele acolo, se culcau foarte târziu, aveau internet în cameră şi puneau muzică şi făceau grupuri, şi făceau farse cu frişcă şi doamna nu-i oprea, îi ajuta. Şi mâncau crenvurşti. Nu ştiu care e chestia cu crenvurştii, dar mi-au spus că mâncau mulţi seara, foarte mulţi, fără nimic." A lăsat deoparte şi o tabără de creaţie la Durău şi un proiect cinematografic. Dar nu i-a fost greu să aleagă. "Stăteam şase ore la repetiţii, mergeam şi la înot şi m-am bucurat atât de mult că vine premiera. Se uita lumea la mine şi se mira ce am. Uite-aşa ţopăiam: ţop, ţop, ţop, ţop."
 
Elena şi Florin au crescut împreună în satul Grădiştea, din judeţul Giurgiu. Familia Elenei a rămas acolo, părinţii lui Florin s-au mutat cu timpul în Bucureşti. Au aceeaşi vârstă, au fost apropiaţi mereu şi au devenit iubiţi. "Era o relaţie care mi se părea aproape incestuoasă la început şi îmi amintesc că în momentul în care mi-a dat un inel am stat mult şi m-am gândit dacă e bine să-l accept. Dacă ce e între noi e chiar iubire sau nu cumva doar prietenie şi respect profund.", mi-a spus Elena. Ea este asistent medical, iar el inspector NDT - foloseşte ultrasunetul ca să verifice piesele din oţel de imperfecţiuni. "La douăzeci şi trei de ani ne-am căsătorit."
 
La un an l-a născut pe David pe care şi-l doreau amândoi foarte tare. Când el a început să-i întrebe dacă frăţiorii se cumpără de la supermarket, s-au gândit la un al doilea copil. "L-am surprins seara, la culcare, când se ruga. «Doamne, dă-mi şi mie un frăţior sau o surioară, ce vrei tu, să-l iubesc.» Şi acum, când îl mai altoieşte pe frati-su, mă întreb: oare e acelaşi copil?".
 
Când Rareş a apărut în viaţa lor, brusc, David nu se mai pricepea la nimic. Cerea tot timpul atenţie, dar îl apăra pe fratele lui de câte ori era nevoie. "Îmi amintesc că odată eram obosită. David nu era mare, Rareş era bebe, eram cu ei acasă. Şi într-o seară cu treburi - simţeam că nu mai rezist - ,după ce le fac şi băiţă şi erau aranjaţi şi spălaţi şi bobocei, Rareş vomită pe hăinuţe, pe pătuţ, prin păr... Trebuia să iau totul de la capăt. Îl spăl din nou, îl schimb. Bolboroseam acolo şi spuneam că nu mai rezist, că-mi vine să-i arunc pe geam. Şi David, care era printre picioarele mele, se aşază în pat, lângă Rareş. Îl acoperă cu corpul lui şi zice «Să nu te-atingi de el, mamă rea! Crezi c-a vrut el să vomite?» Parcă mi-ar fi dat două palme. Eu mă tot ţineam tare şi spun «Cum? Tu nu ai dispărut? Haide că te iau şi pe tine acum, de nu te vezi.» S-a făcut mititel şi a plecat lipa-lipa, pe hol. Tocmai atunci, Florin băga cheia în uşă. Se întorcea de la serviciu. Se duce la el şi-i spune: «Tati, tati, bine c-ai venit că nu ştiu ce-i cu mami, cred că e vrăjită.»."
 
Lui David îi plăcea să experimenteze pe Rareş. A încercat hipnoza cu ursuţeluţul spânzurat de papion, intervenţia în caz de fractură - adică imobilizarea piciorului într-un pahar înalt cu bandaje -, l-a învăţat cum să sară din pătuţ în pat sau cum face câinele cu adevărat: "Uau, uau!", nu cum spuneau părinţii "Ham, ham!".
 
Slăbiciunea lui cea mai mare însă, erau poveştile. Numai că el nu suporta intrigile dureroase. Toate poveştile trebuiau schimbate. Toate."Aşa mi-a jelit-o pe Răţuşca cea urâtă, pe Hansel şi pe Gretel... A fost dezastru.", mi-a mai spus Elena. "A trebuit să modificăm poveştile. Poveştile pe care copiii le ştiu într-un fel, el le ştia altfel. De exemplu, pe Hansel şi pe Gretel nu i-a părăsit în pădure, nu-i încurcau pe părinţii lor, nu erau săraci, erau bogaţi, erau nişte copii fericiţi.
 
Mai avea un păcat. Când citeai tu mai cu foc, te întrerupea şi te întreba ceva. «N-am înţeles ce înseamnă destoinic.» Aşa face şi acum peste tot."
 
Cele mai frumoase poveşti le inventa bunicul, tatăl lui Florin. "Erau două personaje: ăla prostu' şi ăla deşteptu'." David îşi aduce aminte toate poveştile. "Aşa. Şi erau mereu altceva: pureci, scame... Şi ăla deşteptu' mereu îl atenţiona pe ăla prostu' să nu facă ceva şi ăla prostu' se ducea şi făcea exact ce zicea să nu facă şi o păţea şi după aia venea ăla deşteptu' şi îl salva. În fiecare zi spunea. Cu lupul care s-a dus şi a mâncat mielul bolnav şi lupul deştept îi spusese să nu-l mănânce pe ăla că se-mbolnăveşte. Sau cu scame. O scamă deşteaptă care i-a spus scamei proaste să nu se-aşeze pe un scaiete că rămâne blocată."
 
Ne naştem cu mai mult de 100 de bilioane de celule nervoase. Asta înseamnă aproximativ de 10 ori mai mult decât numărul stelelor din galaxia noastră şi de 20 de ori mai mult decât numărul oamenilor de pe planetă. Păstrăm aproape acelaşi număr de neuroni întreaga viaţă, dar între aceste celule, la naştere, nu sunt stabilite patternurile de legătură, circuitele. Conexiunile sunt într-o dinamică permanentă, iar în primii doi-trei ani de viaţă, are loc o explozie de legături.
 
Fiecare experienţă, oricât de mică, lasă o amprentă asupra creierului. Cu fiecare experienţă, unele legături sunt întărite, altele slăbite, într-un proces continuu de "cablare".
 
Felul în care creierul devine o marcă a individualităţii noastre ţine de tipurile de conexiuni care au fost hrănite sau descurajate, de-a lungul vieţii.
 
Fiecare interacţiune a noastră cu un copil şi fiecare acţiune sau atitudine a noastră la care el asistă, are, în potenţial, o putere de formare asupra lui.
 
Înţelegem dragostea şi încrederea foarte devreme, undeva între doi şi trei ani.
 
La trei ani, creierului unui copil are deja 1.000 de trilioane de conexiuni formate, aproape de două ori mai mult decât numărul de conexiuni din creierul unui adult. În primii ani de viaţă, această reţea se păstrează foarte densă. În jurul vârstei de unsprezece ani, creierul scapă de conexiunile în plus.
 
Cea mai veche amintire din copilărie a adulţilor este de obicei de la vârsta de cinci ani (câteodată trei ani, rareori doi). Doctorul Mark Howe, interesat de studiul memoriei, crede că asta ţine de momentul dezvoltării memoriei autobiografice, care este diferită de abilitatea de a reţine informaţii de tipul "Paris este capitala Franţei." El explică că la cinci ani avem deja formată o imagine despre sine, deci înţelegem că lucrurile care ni se întâmplă, acţionează asupra noastră, nu asupra unei reflecţii în oglindă sau asupra cuiva diferit de noi. Creierul are nevoie de imaginea sinelui ca să formeze amintiri din experienţele trăite.
 
Pe măsură ce ne dezvoltăm memoria, se modifică şi creierul nostru. Odată ce devenim familiari cu un lucru şi ne întâlnim iar şi iar cu el, acelaşi traseu este întărit şi construit mai puternic. Când ne amintim episoade din trecutul nostru, facem acelaşi lucru - întărim circuite. În amintire nu reconstituim doar faptele, ci retrăim emoţiile pe care ni le traducem într-un fel unic.
 
Profesorul Donna Addis, de la Harvard University s-a întrebat dacă există vreo legătură între felul în care ne amintim trecutul şi felul în care ne imaginăm viitorul. A rugat şaisprezece oameni să se întoarcă în experienţe trecute şi să-şi imagineze lucruri din viitor. Addis a descoperit că folosim exact aceleaşi părţi ale creierului pentru cele două călătorii în timp. Explicaţia ei pentru această concluzie e că luăm părţi din trecut ca să construim în viitor. Nu ne imaginăm din neant. Memoria ne ajută să ne proiectăm într-un fel anume pe noi şi ceea ce e în jur. Trecutul, şi implicit copilăria, influenţează ce suntem şi vom fi.
 
David mai spune că el a dormit cu bunicul "toată viaţa". În aproape fiecare zi a săptămânii, până boala lui, polineuropatie senzitiv-motorie, a avansat. Avea somnul tot mai agitat şi coşmaruri. Sistemul imunitar era din ce în ce mai slăbit. A început să-şi folosească greu picioarele şi mâinile, dar îi îmbrăţişa încă pe copii. Cu ei uitase complet de exigenţa cu care îl crescuse pe Florin. I se părea normal să prindă sania de o maşină şi să-i tragă în mijlocul verii, prin ţărână. Îi ducea în parcul cu jucării gonflabile în care Elena şi Florin le interziceau să meargă pentru că transpirau şi răceau. Punea în gentuţa lor haine de schimb şi îi lua cu el.
 
În Blifat, rareori sunt gesturi de tandreţe între cele cinci personaje, dar tocmai asta te face să le vrei mai mult.
 
Bunicul a murit în timpul repetiţiilor pentru Blifat, singura dată când David a lipsit de la întâlnirea cu echipa. Singura dată în care câţiva au văzut tristeţe în el.
 
Repetiţiile au durat o lună jumătate, de la începutul verii lui 2010, în zgomot de pickamere. Au citit mai întâi textul la masă, au discutat despre personaje, apoi au lucrat scenele în mişcare, în ordine cronologică şi au repetat de la un capăt la altul spectacolul de multe ori. "Cred că atunci când te întâlneşti cu David în capul tău se deschid clar două posibilităţi.", a mai spus Gabi. "Te porţi cu el ca un copil şi ignori puseele de maturitate pe care le arată şi zici că, totuşi, e un copil. Şi doi: e un copil, dar trebuie să te comporţi cu el ca şi cu un om mare pentru că ştie multe şi nu are doar pusee. Ne-am uitat cum se poartă părinţii lui cu el. Firesc ne-am purtat: ne jucam când era de jucat şi munceam când era de muncit. El cred că ne-a învăţat treaba asta."
 
Angela Ioan, mama lui David în Blifat,crede că el are o intuiţie specială pentru situaţiile teatrale. Venea des cu soluţii de joc, improviza, simţea ce e în spatele cuvintelor pe care le spunea. "Nu am văzut o diferenţă între actorul David şi ceilalţi actori. Decât în pauza dintre repetiţii. Unii se duceau să fumeze, David se băga pe sub scaune şi alerga sau invoca pisici inexistente. El a lucrat ca un profesionist. Eu cred că ţine de harul lui."
 
Angela are cincizeci de ani şi o fetiţă de aceeaşi vârstă cu David. Vede în fiecare zi copii de unsprezece ani. "Clasele I-IV înseamnă un învăţător care e un fel de cloşcă ce-şi ţine puii sub ceva protector. Când ies, ei sunt undeva înşiraţi, sunt nişte ţinte, şi toţi din jur trag la ţintă în aceşti copii. În primul rând noi, adulţii. După care ei îşi schimbă rolul şi încep să tragă între ei. E incredibil cât de vulnerabili sunt.". Când mi-a spus asta, stăteam pe canapeaua de la parterul cabinelor de schimb pentru actori, din Odeon. "Aşa îi creştem, aşa îi avem. Aşa ne ocupăm de ei, ne vor trage blifatul la sfârşit. Este sancţiunea pe care o merităm. Noi suntem într-o societate cu o adolescenţă primitivă, cu ieşiri de pubertate necontrolată. Copiii aşteaptă gesturi mature, nu să ne interesăm doar cât iau la şcoală."
 
La nouă ani, după încheierea spectacolului de la U.N.A.T.C. în care a jucat, David primea cu ochii în pământ aplauzele. Ioana Anastasia Anton, sora lui din spectacol, care era în sală atunci, şi-a amintit că era roşu ca racul la faţă şi părea foarte retras. "Când îl aplauda toată lumea, m-am gândit că uite, e copil şi vede lucrurile foarte curat şi fără piedică în gândire, că de aici vin toate - din prejudecata «cum ar trebui să fie». Să te păstrezi la fel de curat, asta e un pic mai greu pentru noi. Pentru asta trebuie să te lupţi ca actor. E de învăţat de la el deschiderea asta. Se simte reacţia publicului la el pentru că nu are conştiinţa a ceea ce e de fapt şi se lasă liber, se lasă privit. Şi ce dacă mai face şi greşeli, dacă mai iese din personaj? Astea se uită repede pentru că îl vezi că nu are niciun regret, n-are niciun fel de frică, cum ne gândim noi. «Vai, e publicul în sală! Aoleu, ce ne facem?»"
 
Când s-au reîntâlnit în vară, nu i-a venit să creadă cât de schimbat i se părea, cât de dezinvolt şi sociabil era. Au găsit împreună ce nu funcţiona în unele bucăţi, la repetiţii. O scenă pe care o aveau doar ei doi, în bucătăria apartamentului, nu mergea deloc pentru că nu exista nimic din care să construiască conflictul pe care trebuiau să-l arate. "El a reuşit să înţeleagă că scopul lui e să mă enerveze pe mine. Orice face, trebuie să mă toace la cap. El a găsit soluţia să se împingă în mine, să trântească farfuria pe masă. A început să lucreze cu adevărat ca un actor care trebuie să modifice ceva în mine, partener de scenă."
 
Înainte de premieră, echipa a dat o reprezentaţie pentru comitetul artistic al teatrului. "Eram toţi stresaţi. David era aşa, cu ochii ăia mari ai lui, «Dar de ce? E la fel ca la repetiţii, numai că mai sunt nişte oameni.» Te aduce cu picioarele pe pământ, când vezi că e atât de adevărat ce zice.
 
Bineînţeles că a avut şi momente în care a fost tentat să joace pe copilul. Când un copil e foarte lăudat, admirat, aplaudat, începe să joace, dar Gabi a ştiut cum să lucreze cel mai bine cu el. A avut o relaţie foarte deschisă cu Gabi, s-au jucat mult. Îl lua prin tot felul de şiretlicuri. A înţeles că e un fel de limbaj: îmi faci un favor, îţi fac un favor."
 
Bill Greenough, de la Universitatea din Illinois a arătat importanţa jocului în dezvoltarea structurii creierului la animale şi oameni. Jocul creşte numărul dentritelor şi terminaţiilor nervoase şi stimulează părţi ale creierului. E o cale de expunere la experienţe senzoriale bogate. Studiile pe care le-au făcut asupra oamenilor şi animalelor cu o experienţă senzorială limitată (cum sunt animalele ţinute în captivitate sau copiii crescuţi în izolare), arată că sistemul lor nervos central este hipersensibil la sunet şi atingere. De cele mai multe ori, sunt mai sensibili în faţa lucrurilor care ne-au lipsit. Uneori suntem nişte pui de căţel, crescuţi în coteţe din beton, care tresar la auzul celui mai mic zgomot.
 
"A fost tare.", mi-a zis David de pe canapeaua lui de acasă. "Îmi amintesc foarte bine că făceam multe şnururi înainte să se termine repetiţiile. Şi am ieşit. Ei fumau şi m-am dus la dozatoarele alea de săpun, am făcut clăbuc şi mi-am umplut faţa şi până am ieşit eu a început să mă usture. Am ieşit din teatru ca un nebun, am trecut prin gangul ăla..."
"Pasajul Comedia."
"Da, şi pe acolo treceau nişte bunicuţe care aveau un baston. Şi am început să strig «Ajutor! Ajutor!» şi bunicuţele au sărit să mă-ajute. Şi-atunci Dan a venit şi a spus «Nu-i nevoie, nu-i nevoie, săru'mâna!». M-a spălat pe faţă şi m-a scos afară."
 
Dan Iosif este regizorul tehnic care ghidează din umbră, prin semnale pentru inginerii de sunet şi lumini, startul pentru anunţurile de intrare în scenă, momentele de heblu, pornirile pentru muzica din spectacol, secunda aprinderii luminilor. Dan i-a amintit mereu: "David, nu pleci nicăieri fără să-mi spui." În rest, "ne jucam, se ascundea pe-aici ca să mă enerveze pe mine pentru că eu aveam grijă să nu i se întâmple ceva şi profita de asta. În pauze mergeam să luăm ciocolată, mai ieşeam cu el în Cişmigiu, se dădea în tot felul de chestii, luam vată pe băţ." A vrut o bască cum avea Dan. Şi-a luat.
 
"M-am înţeles foarte bine cu ei şi m-au învăţat atâtea lucruri. La început mi-era ruşine, dar imediat m-am acomodat pentru că făceau glume. Mi-au dat să gust ce aveau ei pe-acolo, mi-au dat ceai şi îmi spuneau că e coniac, mă plimbau prin teatru, mă luau cu ei în sala de protocol, mă urcam pe calorifer, m-au lăsat să cânt la pian." David vorbeşte aşa de repede că mă întrebam cum de mai are aer. "I-am văzut că nu sunt răi. Ei au ani de experienţă. Alţii s-ar fi purtat urât cu mine şi mi-ar fi luat «Ce fraier eşti!»."
 
Scenele cu fratele lui mai mare din piesă, Mihai Smarandache, cereau multă tensiune. În timpul căutărilor, Mihai şi-ar fi dorit să poată încerca mai multe versiuni de joc, să improvizeze până când găseşte încărcătura cea mai bună cu care spune replicile, ori lucrurile astea depind mult cel cu care joci. Mihai nu-l vedea pe David observând schimbările lui de ton, subtilităţile jocului. A descoperit ritmul cel mai bun pentru o replică după ce a venit publicul şi i-a urmărit reacţiile, nu în timpul repetiţiilor. O frază care ajunsese fără savoare, devenea acum surprinzătoare.
 
Laurenţiu Lazăr, tatăl din Blifat, se întreabă, după lunile pe care le-a stat cu David, "cât e el produsul naturii, cât al familiei, educaţiei şi cât al societăţii?" Trăgea din ţigară, în timp ce aştepta să i se audă numele în difuzorul din cabină şi să fie chemat în scenă, pentru repetiţiile la următorul spectacol în care a jucat, Viaţa e vis, de Calderon de la Barca. "Ştii? Că talent are cu carul. Are o deschidere a lui.
 
Eu aveam o educaţie patriotică-pionierească. Mai era o chestie subtilă, economică, care mă făcea să mă simt de tot rahatul. Ceea ce nu e cazul la el. Mie îmi luau de exemplu un palton în clasa întâi, cu cinci numere mai mari, ca să-mi ţină, şi automat că mă ascundeam când veneam sau mă duceam la şcoală, ca un copilaş sensibil.
 
Tu recreezi totul pentru un personaj - de la mers până la sensibilităţi - şi trebuie să-l şi asculţi pe unul din sală. David nu a avut nicio problemă cu chestia asta. Nu ştiu cum lucrează acasă. Avea plăcere şi lejeritate şi se transpunea imediat în ce avea de făcut."
 
Nici Virgil Constantin, profesorul lui de actorie de la Sala Palatului, n-a ştiut să-mi spună cât de mult e David produs al naturii şi cât al mediului, chiar dacă lucrează cu copii de opt ani şi îl cunoaşte de şase ani. L-am găsit într-o cameră cu dulapuri lipite de pereţi, pline cu jucării şi obiecte de recuzită aduse de copii în toţi anii. Din plafon curgeau sfori prinse de cârlige, terminate în gheme. Trunchiul unui copac se odihnea într-un suport de brad, roşu.
 
Din camera alăturată o fetiţă cânta arpegii şi solfegii. "Vin copii care se vede că au o anume predispoziţie, dar mulţi vin cu foarte multe inhibiţii, probleme de comportament. Ce fac aici, la Cercul de teatru, este tocmai încercarea de a debloca aceste mecanisme. Să-i las să manifeste fiinţa lor, asta e cel mai dificil pentru că la şcoală ei sunt învăţaţi cum să facă.
 
Există o logică interioară a copilului care se manifestă de la vârstele foarte mici. Acel ceva trebuie fructificat. Copilul primeşte tot felul de informaţii din afară, iar aceste informaţii se aşează în straturi-straturi peste ceea ce suntem noi cu adevărat şi exerciţii pe care le facem, în sensul acesta sunt făcute."
 
Proba de intrare în grupă, pentru David, a fost să caute o pisică. "E o capcană, pentru că pe mine nici nu mă interesa pisica.", mi-a explicat Virgil. "Mă interesa căutarea reală."
 
"Eu îmi amintesc că am căutat de-am înnebunit." David se ridicase de pe canapea când povestise episodul, cu câteva săptămâni înainte. "De căutare îmi aduc aminte, dar nu şi de ce căutam. Căutam şi eram transpirat. Aveam broboane de transpiraţie şi apoi îmi amintesc că i-am spus «Domnul, cred că am găsit-o.» Şi am început să strig «Pisi! Pisi!» Asta era ideea. Asta vroia el."
 
Virgil avea barba cenuşie. Mirosul de cafea se simţea încă, deşi fereastra era deschisă. "Ei sunt tentaţi să se ducă spre zona artificială, mai ales că au contactul cu produsul artistic şi au senzaţia că pot să facă la fel de uşor ceea ce văd, neştiind că în spate se află o muncă extraordinar de mare care ţine de spontaneitate, memorie afectivă, deschidere spre acea necesitate lăuntrică care determină acţiunea."
 
În fiecare întâlnire, Virgil face jocuri cu ei care îi ajută să descopere atenţia, imaginaţia, memoria, spaţialitatea, necesitatea replicii. Printr-un exerciţiu de memorie, pe care Virgil l-a complicat, David s-a vindecat de "susofofie", adică de frica de înălţime. Mergeau pe practicabile, numărau cuiele bătute în ele, ascultau cuvintele spuse până la ei, repetau tot şirul, mai adăugau unul şi tot aşa.
 
Virgil spunea că "problema în acest exerciţiu nu e doar memoria. Eu îmi stabilesc instinctiv repere. Mai apare un soi de nostalgie, un culoar, o întâmplare din viaţă care este în relaţie cu acel cuvânt spus înainte. Abia atunci memoria devine cu mult mai conştientă şi mă introduce într-o zonă foarte subtilă a fiinţei mele. Cuvântul capătă culoarea acelui ceva ce l-a determinat.
 
Pentru un actor e foarte important să parcurgă experienţa şi la final va afla de ce-ul. La final, fiecare spune ce i s-a întâmplat lui. Îi provoc să spună. «Dar în stomac ce-ai simţit?», «Dar ochişorii de ce s-au împăienjenit?»"
 
"Şi-acum nu mai am nimic. Mă caţăr prin copaci.", îmi spunea David.
 
Pe finalul spectacolului, Ăla micu vorbeşte cu un prieten la telefon, fără să dea semne că e implicat emoţional. Îi spune că mama lui are cancer şi că fratele lui mai mare a murit. "La început, când am venit acolo, nu puteam să spun că fratele meu a murit. Mi-era foarte greu. Dar în spectacol, mi-am ascuns sentimentele. Mi s-a spus aşa: «Tu acum te gândeşti că ai mai mult spaţiu în cameră pentru că fratele tău s-a dus, iar durerea pe care o simte mama ta, tu încă n-o înţelegi.» Atâta mi s-a spus. Restul a înţeles singur: "Preiau ceea ce-mi spune inima şi-o acţionez prin sita creierului."
 
Virgil crede că în noi toţi există o sămânţă anume, că putem s-o creştem şi că pentru asta nu ne trebuie decât un lucru: să vrem.
 
La sfârşitul fiecărei întâlniri de la Palat, copiii fac un cerc şi stau în el, la distanţe egale faţă de reperul din dreapta şi stânga. Virgil se învârte în jurul lor, cu mâinile la spate.
"Ne strigăm numele.", le spune. "Tare. Tare. Tare. Tare. Şi."
"Andrei."
"Mai tare."
"Andreeiii."
"Mai."
"An-dreeeeeiii."
"Al-beeeert."
"Claudiaaaa."
"Mirunaaaaa."
 
Gurile lor mici se fac mari. Din ele iese putere şi un fel de furie bună, încredere şi dorinţă. Vrei doar să strigi odată cu ei.
"Alexandraaaaa."
"Anaaaa."
"Mariaaaa."
"Alexandruuuu."
"Larisaaaaa."
"Claraaaaaa."
"Cristinaaaaaa."
"Daviiiiiid."
"Acum toţi odată."
Vocile li se suprapun. Părinţii îi aşteaptă dincolo de uşa camerei, pe coridoare. Îi ascultă cum îşi strigă numele. În secunda asta, nimeni şi nimic nu-i poate opri.
 
Gabi nu-şi aminteşte să fi fost diferit de David. Ce îi desparte e modul de educaţie. "Eu mâncam bătaie aproape non-stop, pentru absolut orice. Luam bătaie mai regulat decât bate Big-Ben-ul.", mi-a spus în aceeaşi zi friguroasă de octombrie. "Şi alte moduri de corecţie. Cum ar fi, pentru orice greşeală să nu ies din casă. Singurele mele drumuri erau la şcoală şi înapoi, şi dacă veneam transpirat mai luam o bătaie, dacă îndrăzneam cumva, în trei minute, să joc şi eu un fotbal. Imaginează-ţi ce înseamnă asta pentru un copil. Câtă energie e într-un copil şi cum nu poate să ţi-o dea. Şi-atunci, undeva, furia aia, energia aia, tot trebuie să se strângă. Nu cred că se poate disipa nici dacă trăiesc optzeci de ani."
 
Mi-a arătat degetele lui. "Îmi rod unghiile din perioada aia, stând în casă şi enervându-mă şi uitându-mă pe geam cum copiii se joacă cu mingea sau cu cercul sau aruncă cu pietre. Şi eu stăteam în casă şi mă uitam pe geam. Am treizeci şi doi de ani şi n-am scăpat de asta. Nu ştiu cum pot să scap. Lucrurile astea într-un fel trebuiau spuse."
 
Faţa lui Gabi are un amestec de rece şi cald în ea. Nu se mişcă mult în timp ce povesteşte. Priveşte direct în ochi.
 
"David are cu cine să se joace, are cu cine să se descarce. Sunt convins că şi el e pedepsit, dar are cu cine." Gabi e singur la părinţi.
 
"Aveam sabie, aveam minge, aveam şi-n casă, dar... de exemplu, mă jucam c-o tablă mică de şah, cu magneţi, şi făceau o cetate cu piese de domino - că aveam şi domino - şi piesele albe apărau cetatea, piesele negre o atacau. Dădeam aşa cu degetul ca piesele negre să doboare din alea albe , că se-mpuşcau. Gândeşte-te că făceam treaba asta şase ore şi că tot eu mă apăram, tot eu mă atacam.
 
Sau una din distracţiile mele era să-mi fixez un punct pe geam şi să-mi iau doi oameni de pe stradă: unul merge mai încet, dar este mai aproape şi unul merge mai repede, dar este mai departe. Care ajunge primul în punctul ăla?
 
Sau să numeri la nesfârşit maşinile din parcare şi să vezi câte sunt, unde sunt, care a plecat şi ce culori sunt. Şi ce steag reprezintă şi dacă se potriveşte vreun steag şi dacă era ăla alb în loc de ăla albastru acolo era steagul Franţei, dar din păcate nu e."
 
Unii au spus că Gabi Pintilei şi-ar fi vărsat viaţa personală în text. Acasă la Gabi, în Dorohoi, nu se ţipa, se tăcea. Dacă Blifat ar fi fost copie a familiei în care a crescut Gabi, atunci ar fi trebuit să fie un text despre tăcere. Despre un copil într-o cameră, la care ai lui se uită printr-un geam să vadă ce face, iar el vede o umbră care uneori se apropie, alteori se depărtează.
 
Blifatnu e o spălare de conturi, e o cale de a spune lucruri care dor, pentru că le cunoaştem cei mai mulţi dintre noi. E o formă trunchiată de a vorbi despre un fond comun, pe care şi Gabi l-a trăit.
 
"Toţi copii au treaba asta, ce am vorbit eu până acum, sunt convins. Libertatea incredibilă de spirit şi de observaţie, fineţea şi inteligenţa şi curăţenia şi cinstea sunt din plin. Îngrădeşte-le şi vezi ce iese. Cu a nu vorbi, cu a nu-l lăsa, a nu-l întreba. Copilul mai vorbeşte şi neîntrebat, dar mai trebuie să-l întrebi şi tu. «Ce părere ai despre cutare lucru?».
 
Copilul este full-options de la doi ani. Ascultă-l. Întreabă-l. El ştie să aleagă cu degetul, să pună mâna pe sămânţă din prima. Ai fi un tâmpit să nu-l bagi în seamă."
 
L-am întrebat ce mai are în el acum, din copil.
 
"Cum ce am? Mă joc. Îmi place mult să mă joc cu ăsta mic. Mă supăr repede, ca un copil, îmi trece la fel de repede. Eu cam tot sunt pe structura unui copil. Eu sunt atât de copil încât am momente în care mă uit la fete de vârsta mea şi zic: «Oaaa, ce mare e asta!». De multe ori mă raportez ca un copil la oameni mari. Mi se pare că sunt mai prost. Mă uit de undeva de jos.
 
Port o marcă de copil, nu de adolescent. Adolescenţa mea nu a existat. Nu-mi aduc aminte nimic. Decât că am mers la şcoală şi am jucat baschet. N-am ascultat muzică pentru că nu aveam casetofon, nu mergeam la film pentru că nu aveam cinematograf, nu discutam cu părinţii pentru că nu aveam ce discuta cu ei, n-am vorbit cu fete pentru că nu mă interesau fetele.
 
Probabil că o să trec şi la adolescenţă. Deocamdată, am treabă cu copilăria. Încă nu m-am distrat cât trebuia ca şi copil. Mai am de jucat, mai am de spus prostii, mai am, şi încerc, asta simt acut. Mai am să mă târâi, să mă joc în nisip, să mă umplu de praf, să fug. Mai am."
 
Cu câteva zile înainte îmi mai spusese: "Nu am primit o educaţie proastă, Doamne iartă-mă, doar mă vezi, dar tare aş fi apreciat libertatea, justeţea. Sunt convins că de multe ori au reacţionat în funcţie de stările lor, de certurile lor. N-am trăit ceva deosebit. Dar mai rar întâlneşti cum e David crescut."
 
Părinţii lui David mi-au spus de faţă cu el, cum negociază lucrurile cu fiul lor. Noi, cei mari, stăteam pe jos, pe covorul din sufragerie, David pe canapea. Era într-o duminică şi Elena făcuse clătite.
"Am observat că e un copil căruia dacă îi pui corset şi îi impui reguli, faci mai puţină treabă cu el.", a început ea. "Nu suntem genul de oameni care să-l vrem la şcoală în frunte, iar pentru activităţile celelalte, nu a fost decât acolo unde el a zis «Vreau să merg». Am întrebat întotdeauna. Nu i-a spus nimeni să tacă. Vorbea mult, mult, mult şi odată eram atât de supărată, încât i-am spus «Dacă nu taci, nu ştiu ce se întâmplă cu tine.» Şi el a zis: «Treaba ta, dar am să mor.» «Ai să mori pentru că taci? » «Da, fiindcă mă umplu de cuvinte.». A avut tupeu să meargă şi să întrebe. Pe stradă l-am lăsat mereu să se orienteze."
 
"Amândoi au curajul să întrebe.", spunea Florin. "Orice, oricât de porcoasă ar fi vorba. L-am învăţat să pice inferior faţă de ceilalţi care se dau şmecheri vorbind urât. Că dacă se duce să-l întrebi pe cel care l-a pronunţat, îl ia la mişto. Dacă nu ştii ce înseamnă asta, nici nu exişti. L-am încurajat: «Vino şi întreabă acasă, indiferent ce ai pronunţa.»"
"Era ceva de groază. Punea şapte mii de întrebări despre cum vin copiii pe lume, mai ales când l-am născut pe Rareş a trebuit să pună tot felul de întrebări şi, evident, i-am răspuns." Elena râde odată cu David. "A trebuit să-i explic cu cărticele adaptate vârstei.
Asta cu barza n-a ţinut.
 
Are şi asta un avantaj. Când îi tratezi ca pe oameni mari şi ai încredere în ei, copiii nu te dezamăgesc niciodată.
 
Dacă îi dădeai o misiune, nu se abătea de la ea. Se trezise Rareş, i-a pus vesta pe el şi i-a dat biberonul. Rareş nu vroia. «Ba da, aşa a zis mami.»"
David ascultă cu gura întredeschisă când îi întreb ce pedepse folosesc.
"Îmi ţin predică.", răspunde repede. "«Adică chiar aşa? Noi te iubim şi tu...» şi astea dor mai tare. Mă deranjează. Cuvintele dor mai tare decât o palmă. O palmă pot să o încasez oricum."
Ai lui zâmbesc.
"E destul de complicat să creşti un copil căruia i-ai spus: «Uite, ce e frumos şi bun trebuie apărat.» şi apoi să-i reprimi dragostea de animale pentru că trebuie să înţeleagă că nu le poate salva pe toate şi uneori poate s-o păţească din cauza celor care le batjocoresc. A avut o carte cu animale şi acolo era un pârş. Şi era iarnă şi am găsit un şobolan mort. L-a văzut din căruţ. «Tre' să-l luăm.» «Nu tre' să-l luăm. A murit. E gata, e dus.» «Nu. E pârşul din poveste. Doarme»."
David râde cu capul lăsat pe spate.
"Şi mi-aţi spus: «Da, e pârşul, lasă-l să doarmă.»"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer