De bunăvoie şi nesiliţi de nimeni

Câtă vreme a stat afară, ei au urlat unul la altul şi s-au blestemat. Şi-au spus cuvinte îngrozitoare, ca pentru ultima oară. Au avut grijă, ca de fiecare dată, să se rănească până la epuizare.

Totul se auzea din bucătărie. În mijlocul mesei era încă laleaua pe care i-o cumpărase cu două zile înainte. El a spus: "Dai din gură degeaba. Te-ai culcat sau nu te-ai culcat cu mine? Aseară eram bun şi azi nu mai sunt sau cum?"

Apoi au trecut pe hol. Au continuat să ţipe unul peste celălalt. Unul din ei a aprins lumina. Ea i-a cerut să plece şi să nu se mai întoarcă. El a deschis şifonierul. Ea s-a proptit în faţa lui. I-a zis:
"Nu iei nicio haină. Nu vreau să-ţi mai văd faţa nici măcar un minut. Ieşi."
S-a mai auzit o lovitură în lemn.
A trântit uşa în spatele lui şi l-a găsit în faţa casei, cu spatele la ferestre.

Puştiul era gras, semăna cu el.
"Luăm ceva bun?", l-a întrebat. "Tata, m-am gândit. Anul ăsta, când mergem la mare, vreau să stăm unsprezece zile." Şi-a ridicat mâinile spre el, cu degetele răsfirate. "Zece. Unu. Unsprezece."
Bărbatul n-a spus nimic.
"Aaaau! De ce mă strângi aşa? Nu-mi place când m-apuci de obraji."
"Eşti gras. Nu luăm nimic."
Puştiul a fixat cu privirea o piatră de pe jos.
"Tata, eu ştiu lecţia din carte. O ţin minte. Fii atent. "Oraşul-Bucureşti-este-mare. În-el-locuiesc-oameni-din-întreaga-ţară.» Ăăăăăă... Stai... Aşa. «Aceştia-sunt-harnici. Ei-muncesc-de-dimineaţa-până-seara-târziu. În-capitală-sunt...»
"Taci. Lasă-mă că mă doare capul."
Puştiul dădu cu piciorul în piatra care se rostogoli şi căzu în crăpătura gurii de canal.
"Când se face mai cald afară, mă gândeam să m-ajuţi să fac o covergă lângă parcare. Ar merge să pun pe jos husele vechi de la maşina ta." Dădu din cap şi ridică sprâncenele.
"Tu crezi că lumea face numai ce vrei tu?"

Băiatul privi în lături.
"Mama, hai să-ţi spun." Şi alergă spre ea.
Femeia rămase pe prima treaptă a scării, încruntată, cu braţele încrucişate.
"Ziceam că de data asta, când mergem la mare, să mergem zece unu, unsprezece zile. Şase e puţin. Unsprezece e aproape de două ori mai mult. Aproape."
Ea se uită la poartă.
"Luăm ceva bun?"
"Te-ai îngrăşat. Semeni cu tac-tu. Te mai potoleşti cu atâtea dulciuri. Nişte fructe n-ai mânca."
Bărbatul se întoarse spre ei. Găsise câteva seminţe în buzunarul pantalonilor. Scuipa cojile şi o privea.
"Ce bine e aşa.", spuse puştiul. Îşi lipi faţa de sânii femeii şi rămase acolo, cu mâna pe pântecele ei. "Uite, exact aşa." Femeia îl strânse cu braţele.
"Ajunge."
"Încă puţin, mama, te rog."
"Ajunge. Eşti mare."
Îl ridică de umeri.
"Uite, e moale aici.", spuse băiatul şi împinse cu arătătorul în burta ei.
Bărbatul îşi umezi buzele, colţurile gurii şi se scutură pe mâini. Trecu pe lângă ei. Cămaşa lui dungată atinse braţul femeii. Apăsă pe clanţă, intră şi lăsă uşa deschisă în urmă. Auzeau târşâitul pantofilor pe scări.
"Hai, mama, şi noi. Mi-e foame. Haide." O trase de mână după el, spre intrare.
"Dă-mi drumul. Nu mă tragi tu. Vin singură."