În ultimele nopţi ale anului trecut stăteam în pat, pe întuneric, şi simţeam cum degetele de la mâini şi picioare se prelungesc ca vrejurile de fasole. Corpul se mărea milimetru după milimetru chiar în secunda aceea, sub ochi închişi. Era întoarcerea unui coşmar din adolescenţă, când mi se părea că doar eu nu mă opream din creştere. Era, pe de altă parte, o armură făcută din naivitatea copilului care fusesem cândva şi care învăţase că mare egal puternic şi protejat.
Braţele intrau într-o lumină albăstruie şi deveneau secvenţe din animaţiile nipone preluate de posturile de televiziune italiene, la mijlocul anilor '90. Văzusem în ele de multe ori miracolul transformării de la mic la mare şi de la mare la mic. Totul era posibil şi mai mult decât îmi puteam imagina.
Pe vremea aceea mă credeam încă o fetiţă de dimensiuni normale, puţin mai înaltă decât prietenele ei, doar puţin. Încă mă uitam la mama şi la tata de jos. Pe bunice le depăşisem şi eram mândră. Pentru unul din bunici aproape că nu trebuia să înclin capul ca să-l privesc în ochi. Cu celălalt mă simţeam ca o furnică apărată de un elefant, fără ca vreunul dintre noi să înceapă vreun gest de afecţiune. Pe vremea aceea, eram înăuntru cât eram şi în afară.
De la doisprezece ani, n-am mai ţinut pasul cu corpul meu. Să-mi cumpăr pantofi devenise un coşmar. Ce mi se potrivea perfect în magazin, părea că nu mă mai încape acasă, după doar câteva zile. Pentru oricare din colegii care ar fi trecut prin dreptul meu cu o cutie de bomboane întinsă, trebuia să mă aplec ca să-l pup şi să-i spun "La mulţi ani!".
La orele de sport, eram prima din rând. Doamna Costea ţipa cu fluierul pregătit în mâna dreaptă şi cronometrul în stânga, de la 50 de m distanţă: "Hai, Iancu!". Eu porneam agale în proba de viteză. Căram după mine un corp lung, care nu vroia să se mişte şi rămânea fără aer. Ştiam că îl privesc treizeci de copii ca pe un bătrân haios. "Hai, Iancu! Mişcă!", ţipa doamna Costea din treningul ei alb. Alergam spre ea, dar o frânghie prinsă de mijloc parcă mă ţinea pe loc şi mă împiedica s-o văd din mică, mai mare, şi mai mare, atât cât era, mai scundă de 1,60. Făceam exact ce nu trebuia să fac: paşi mari în ritm lent. "Zece zero.", spunea într-un final, când o depăşeam. "Zece zero" însemna nota patru. Dar nota era ultimul lucru de care-mi păsa. Mult mai grele erau drumul înapoi, spre şirul de copii, şi vocile lor suprapuse: "Cât ai scos?"
De sport m-am vindecat prin handbal, când căpitanii au început să mă ceară în echipe ca portar sau în apărare. Am dat însă peste o pacoste mult mai mare: băieţii. "Mamă, cât e!", auzeam în spate vocile lor de pechinezi răutăcioşi. Mă rugau să nu-i lovesc, să cobor de pe cal, să le spun cât am înălţime. Se măsurau cu mine, mă întrebau ce sporturi am făcut, încercau să mă pipăie în treacăt şi comentau până unde mi-ar ajunge. După unii alergam să-i plesnesc, dar asta nu repara mare lucru. Îi priveam uneori de pe podiumul lipit de zidul şcolii cum umblă în găşti. Eram sigură că ei îşi doreau corpuri mai mari, în timp ce eu aş fi renunţat bucuroasă la el pentru unul mic. Niciunul din noi nu era împăcat cu ce avea.
Auzeam des "Esenţele tari se ţin în sticluţe mici." Mă întrebam ce se petrece totuşi cu sticlele mari, dacă servesc la ceva şi dacă da, la ce. Oriunde intram, lumea mă vedea. Salopetele de blugi şi bluzele cadrilate bărbăteşti nu mă făceau mai mică. Mă certam cu tata pe cămăşile lui. Eu le furam, el se plângea că degeaba are o fată, dacă ea nu vrea să fie fată. Nici hanoracele cu două numere mai mari nu foloseau la nimic, nici bocancii negri, milităreşti, nici părul scurt. Abia în liceu am descoperit ce mă făcea invizibilă: tăcerea.
Aveam mai mult de 1,80 încă de atunci probabil. Niciodată nu m-am măsurat sau oricum, nu fără să înşel măsurătoarea. Câtă vreme nu verificam, mai existau un "poate", un "posibil", un "cred". Mă plimbam pe marginile coridoarelor, mă lipeam de una din ferestre şi priveam jos, în curte. Vedeam cine pe cine stropeşte cu apă, cine pe cine sărută, cine se bate cu cine, ce poartă fetele de la D, ce poartă fetele de la C, cine stă pe treptele din faţa laboratorului de chimie, cine chiuleşte, cine merge la ora de info.
Erau doi profi de info în liceu. Unul scund, amuzant şi prietenos, de care multe fete erau îndrăgostite. Şi unul înalt, mai înalt decât mine, cu sprâncene stufoase, care încerca să facă glume şi nu-i ieşeau niciodată. Jumătate din clasă făcea orele cu primul, cealaltă jumătate cu cel de-al doilea. Eu eram în grupa celui de-al doilea. Îl priveam din banca a treia de la fereastră, îmbrăcat în negru. Mă gândeam: "OK. Are cât? 1,85? 1,90? Cât de mic se simte omul ăsta de fapt, înăuntru?" Mergea ţeapăn, ca şi cum o guvernantă nemţoaică, invizibilă, l-ar fi urmărit mereu din spate, cu un indicator îndreptat spre el, gata să-l lovească dacă nu păşeşte ca un om mare. Omul ăsta, îmi spuneam, nu e pregătit să aibă 1,90. Nu are chef să aibă 1,90. Eu n-am chef să am 1,80. Era mic într-un corp nepotrivit de mare pentru discreţia de care mi se părea că are nevoie şi pe care eram sigură că nu o observa nimeni. Ce risipă!
Pe un corp mare, nesiguranţa era mai vizibilă şi cumva surprinzătoare. Pe un corp mare greşeala părea flagrantă. Un corp lung dezamăgea mai uşor. Inconştient, adulţii aveau alte aşteptări de la el. Alinturile erau încurajate mai puţin decât momentul maturizării de care aminteau constant.
Erau corpuri în jurul cărora altele mai mici gravitau pentru siguranţă. Unii din aceşti copii-uriaşi deveneau lideri şi ofereau protecţia fizică, idei şi încredere. Alţii deveneau umeri pe care puteai să plângi liniştit şi de care te dezlipeai întotdeauna cu speranţă. Dar celor mai mulţi din generaţia mea le era suficient de greu să facă faţă propriei lor existenţe. Fiecare gest mărunt arăta o timiditate cu atât mai puternică, cu cât se străduiau s-o ascundă. Corpurile mari, mai mult decât oricare altele, erau mereu în gardă, să apere ce rămăsese fragil în interior şi nu ţinuse pasul cu învelişul.
Începusem să mă uit mai atent în curtea liceului. Vedeam băieţi foarte înalţi care se purtau ca nişte puşti de clasa întâi îndoctrinaţi cu maniere, scoşi în faţa rudelor de care nu mai auziseră luni întregi şi lăudaţi de părinţi. Majoritatea mi se păreau un fel de Ştefăniţă, căruia braţele şi picioarele îi crescuseră peste noapte, în aşternuturi, fără voia lui. Ştefăniţă era unul din colegii mei de clasa întâi, un băieţel scund şi slab, care desena în aproape fiecare pauză caractere din alfabetul japonez. Era un ciudat. Mie mi se părea un ciudat fascinant. Lunile treceau, clopoţelul suna mereu, noi aruncam ghemotoace de hârtie şi bucăţi de cretă unul în altul, ţipam şi plângeam când ni se rupeau pampoanele, ne acopeream cu feţele de bănci şi ieşeam pe coridoarele care miroseau a clor, mai înalţi în fiecare zi cu un micometru. Numai el rămânea impasibil, în uniforma lui bleumarin, apretată, desenând minuţios semne ciudate, fără să se înalţe nici măcar cu un vârf de deget.
Cu fetele înalte era altceva. Cele mai multe erau mândre de asta. Se vedea după felul în care îşi purtau tocurile şi fustele, cerceii rotunzi şi fardurile, după cum îşi udau buzele cu limba şi împrăştiau parfumurile pe holuri, apoi dispăreau. Fetele se grăbeau să devină femei. Pe cele mai grăbite le vedeai dincolo de poarta liceului, lângă studenţii cu barba nerasă, la care găseai întotdeauna ţigări.
Băieţii din liceu, în schimb, erau mai dornici să găsească un drum înapoi, spre puştii pe care-i lăsaseră în urmă, spre jocurile mai simple de atunci când, dacă îţi plăcea o fată, i-o arătai punându-i piedică şi trăgând-o de cozi. Era o nostalgie a corpului după dimensiuni mici. Pe cei mai mulţi dintre ei îi vedeam din spate, cum mergeau ca Tom Hanks în Big, pe un drum cu frunze căzute, îmbrăcaţi în costume impecabile, absurde pentru copiii la vârsta fericită de zece ani, în care se întorceau.
De cele mai multe ori, cel mare îl ţinea în braţe pe cel mic. Băieţii înalţi ţineau în braţe fetele, fetele înalte ţineau în braţe fetele scunde. N-am înţeles ani la rând cum reuşeau unii să fie ţinuţi în braţe şi atât, fără zbateri. Mă uitam minute în şir la ei şi nu mă ajuta să înţeleg. Pierdeam ore bune din zi cu imaginea lor în minte şi nu-mi folosea la nimic.
Multă vreme îţi doreşti să dai jos platoşa ridicolă din carne şi oase pentru care ai renunţat demult să numeri fiecare milimetru în plus, despre care ştii doar că e mare, mai mare decât ţi-ar trebui. Şi vine ziua potrivită s-o dezbraci. Dar îţi dai seama că nu eşti în stare. Între timp ai învăţat s-o asociezi cu lucrurile la care nu vrei să renunţi: apărarea, puterea, autosuficienţa. Aşa ajungi să visezi braţe şi picioare care se întind ca vrejurile de fasole. Dar până şi eu ştiu că orice coşmar e doar o închipuire care complică. În realitate, lucrurile ar trebui să fie mai simple de-atât.
***
The ShieldIn the last nights of 2010, I would lie awake in my bed, eyes closed, and I could feel my fingers and toes getting longer like Jack's magical beans. My whole body would be growing inch by inch at that very moment. It was as if a nightmare from my teenage years - when I wasn't completely sure I'd ever stop adding inches to my height - had decided to come back and haunt me. It was also the armor I had learnt to build as a child, the child that used to think that big equaled strong and protected.
My arms would then go into a bluish light and start looking like the Japanese animations so popular on Italian TV channels in the mid '90s. I had often seen in them the miracle that turned big into small and small into big. In them, everything was possible, even the things my imagination couldn't create.
At that time I still felt like a normal sized girl, just a bit taller than her friends. I would still look up to my mother and father. I had only recently become taller than both my grandmas, but I was proud of that. For one of my grandpas I almost didn't have to tilt my head in order to look him in the eyes. As for the other, he could still make me feel like a tiny ant by comparison. Those days, my inner size matched my actual one.
And then, I turned twelve and I stopped keeping up with my body. Buying shoes was a nightmare: what fitted perfectly in the store seemed too small once I tried them on at home a few days later. When my classmates had a birthday and they gave out candy at school, I'd have to tilt over a bit in order to kiss their cheek and wish them "Happy birthday!"
For gym classes, I was always the first one in the row. Mrs. Costea would scream at me, whistle in right hand and chronometer in her left, from 50 m away: "Go, Iancu!" And I would slowly start running for my speed test. I was carrying a long body that did not wish to move and felt out of breath. I knew thirty other kids were watching it the way you'd look at a funny old man. "Move it, Iancu, move!" would yell Mrs. Costea again, from inside her white training suit. I did run towards her, but it was as if I had a rope tied around my waist that kept me still and didn't allow me to slowly see her at her actual 1.6 m height. I did exactly what I shouldn't have done: big steps in a slow tempo. "Ten seconds flat" she would say when I eventually reached her. "Ten seconds flat" meant I had failed the test. But the bad grade didn't matter to me. What mattered was the walk back to my classmates who would speak one on top of the other: "How did you do?"
Any interest in sport that might have been left after that was cured once I tried handball. The team captains wanted me either as goalkeeper or defense. And so, I was introduced to a new and bigger nuisance: the boys. "Boy, there's a lot of her!" I could hear their nasty little Pekinese voices behind me. They'd then ask me not to hit them or to get off my horse. Some would wonder what my height was and measure themselves against me; some asked about what sports I had been playing, or tried to feel me up in passing. I sometimes ran after some of them and slap them, but this didn't do much. At other times, I'd watch them over the school's fence walking together in gangs. I was sure they wished for bigger bodies, whereas I would have happily given up mine for a smaller one. Neither of us was happy with what we had.
Another thing I heard too often was "Good things come in small packages". I had to ask myself, though, what happens with the big packages: are they useful for something and if so, then what exactly was that? Everywhere I went, people could see me. Jeans overalls and men's checkered shirts did not make me look smaller. I even got into fights with my dad over his shirts: I would steal them and he'd complain that having a daughter did him no good if she didn't want to be a girl at all. I also tried anoraks that were two sizes too big for me, black military boots and short hair, but none of them helped me disappear into the background. It was only in high school that I discovered what made me invisible: the silence.
I was probably already taller than 1.8 m at the time. I never measured myself or at least not without trying to cheat on the measuring tape. As long as I didn't check, there was always a maybe, a probably, and I could still talk about it saying I think and not I know. So, I'd walk my body on the corridors, stick my face on one of the windows and look down towards the courtyard. I could then see who was spraying who with water, who was kissing who, who was getting into fights, what the girls from other classes were wearing, who sat on the steps in front of the chemistry lab, who was skipping school or who went to the IT class.
There were two IT professors in my high school. One was short, funny and friendly and a lot of girls were desperately in love with him. The other was tall, taller than I was, bushy eyebrows, and made clumsy half jokes he never finished and were never all that funny. Half my class was taught by the first one, the other by the second. I was in the later group. I'd look at him from the third desk by the window. He wore black and I'd say to myself "OK, how tall is he? 1.85? 1.9? And how small is he actually feeling on the inside?" When he walked he was so stiff, that I couldn't help but imagine an invisible German nanny walking behind him with a ruler in her hand watching his every move, ready to slap him if he didn't walk properly. This man was not ready to be 1.9 m tall. He did not feel like being 1.9 m tall the same way I didn't feel like being 1.8 m tall. He was small inside a body that was inappropriately big for his need to be a discreet presence - a need I was sure no one else could notice. What a waste!
When you have a big body, insecurity is more visible and somewhat surprising. A big body means any mistakes you make will be more obvious. A long body easily disappoints. Unconsciously, adults have other expectations from it. It invites words of endearment less than the words that inform you that you are growing up and turning into an adult yourself.
Having a big body often meant you could have others become your satellites: those smaller children looking for protection. That's why some of the taller kids became leaders of their groups: they were a source of physical protection, ideas and confidence. Others became the shoulder you could cry on and that always had that perfect piece of advice that allowed you to walk away with a hopeful smile on your face. However, for most of those from my generation it was hard enough just being themselves. Their every gesture showed off a shyness that, the harder they tried to hide, the more obvious it became. They, the big bodies, were always en garde, defending what on the inside had remained fragile as it had not kept up with the outside.
I started looking carefully through the courtyard of my high school. I saw tall boys acting like first graders that were trying to show off their manners as if distant relatives were suddenly visiting and their parent wanted to show them off. Most of them reminded me of little Stephen whose arms and legs had grown overnight against his will. Stephen was one of my first grade classmates, a short and skinny boy, who drew characters from the Japanese alphabet during every break. He was unusual. I thought he was unusual in a fascinating way. As months went by, the bell announcing the break would go off and we'd all start throwing pieces of paper and chalk at each other, we'd scream and cry when someone tore off our pompoms, we'd wear the ink-stained desk covers and then go into the hallways that smelled like chlorine, every day one micrometer taller. Only he would stay in the class, in his stiffen blue uniform not caring about what went on around him, carefully drawing the strange signs and not growing up even a little.
The story was different for the tall girls. Most of them were proud of their height. You could see it in the way they wore their skirts and high heels, their make-up and round earrings, and in the way they moistened their lips with their tongue and spread their perfume in the hallway and then disappeared. The girls were in a hurry trying to become women. Those most in a hurry you'd see outside the high school gates, around college students with unshaved beards, the people who always had cigarettes.
The boys in my high school, however, were trying to find their way back to the children they used to be, to the simpler times when, if you liked a girl you'd show that by pushing her into a puddle or pulling on her ponytail. They were nostalgic after their small sized bodies. If you looked at them from behind, they all looked like Tom Hanks in Big: on a road covered with leaves, dressed up in impeccable suits that were ridiculous for the ten year old children they were becoming once again.
Most of the times, whoever was bigger, would carry the smaller kids in their arms. The taller boys carried the girls, the taller girls carried the shorter ones. For years I could not understand how some managed to be carried and just that, not trying to fight it. I would look at this phenomenon for countless minutes at a time and it didn't help me understand it. I wasted countless hours of each day with this image in my head and it still didn't make any more sense.
You often wish you could surrender the ridiculous shield made of flesh and bones, for which you stopped adding up the extra millimeter everyday, of which you only know for sure that it is big, bigger than you want it to be. And then, the right moment comes to give it up. But suddenly you realize you're not capable of that. In the meantime you've learnt to associate it with things you don't want to give up: defense, power, self-sufficiency. This is how you end up dreaming that your arms and legs are growing longer like Jack's magical beans. But even I know that a nightmare is just make-believe, one that complicates things. Actually, things should be easier than that.
(translated from Romanian by Andra Neguş)