Ne aflǎm, în România, în situaţia tragic paradoxalǎ de a fi nevoiţi sǎ ne plîngem de inexistenţa unei biopolitici. Regimul Ceauşescu se strǎduise sǎ formuleze şi sǎ aplice una. Marele Conducǎtor încercase sǎ-şi creeze în mod "ştiinţific", prin tehnici populaţioniste rudimentare, un popor: norodul de care avea nevoie în calitatea sa autoimaginatǎ, intim decalatǎ, de voievod planetar. Conform acestui plan preştiinţific de demografizare forţatǎ, femeia românǎ colectivizatǎ ar fi urmat sǎ funcţioneze ca strict uter portant pentru viitoarele odrasle ale Partidului. Partidul-Subiect unic (conform egalitǎţii expansionist-reductive Partidul-Ceauşescu-România) nu era, aşa cum rapid şi facil au interpretat unii, Tatǎl, Procreatorul violator, ci Formatorul, Tatǎl-Matrice, Modelatorul din carnea naturii, producǎtorul industrial de neouman. Biopoliticul ceauşist separa, delimita strict natura: indiferent cum din punct de vedere calitativ, populaţia colectivizatǎ minimal urban, sub formǎ de cartiere şi de oraşe incubator, în care antasarea, suprapunerea vizau tocmai sǎ stimuleze, sǎ accelereze "nuclear" (cǎci despre nişte adevǎrate bombe urbane era vorba) hazardul întîlnirilor genital-genitoare, trebuia sǎ producǎ, sǎ fabrice carne pentru tunul de sintezǎ ideologicǎ al Partidului: pastǎ - nici mǎcar masǎ - umanǎ, biomaterie primǎ. Abia pe baza acesteia, pornind de la ea urma sǎ demareze etnogeneza în serie a Omului Nou. Condiţiile naşterii, ale procreǎrii, adicǎ ale producerii biomateriei prime rǎmîneau însǎ perfect indiferente. Politicul, politizarea naturii putea începe abia dupǎ ce aceasta îşi zǎmislea rodul. Numai aşa se poate explica minimalismul biopoliticii ceauşiste şi stricta separare a "naturii" de "culturǎ" (ideologie). Abia Partidul deţinea dreptul de a individualiza, de a boteza (numǎra, clasifica) progenitura, adicǎ de a o organiza conform propriului sǎu cod, eminamente statistic. Creat într-un mod rudimentar populaţionist, Noul Popor trebuia sǎ intre apoi imediat într-un proces de naştere continuǎ, nesfîrşitǎ, promiţîndu-i-se şi amînîndu-i-se la infinit naşterea istoricǎ. Politicul, deci, ca gestaţie, şi Partidul ca uter ideologic-industrial. Societatea - între postneant şi preexistent. Nu doar minorizare şi infantilizare a cetǎţenilor, ci prenatabilitate perpetuǎ. Familii-agriculturǎ vs. Partid-industrie grea de neoumanitate. Proiect de modernizare biopoliticǎ condus într-un mod anacronic, feudal: populaţie-hinterland pentru Partidul-senior şi laborator; carne pentru ultima, mereu viitoare Cruciadǎ modelatoare. Amînare infinitǎ a naşterii în oraşele-incubator. Abandon infinit pre-intermediar, cǎci naşterea propriu-zisǎ ar fi trebuit sǎ conducǎ la apariţSia unei noi rase sub forma unui nou popor, dar n-a mai apucat - şi nici n-ar fi avut cum - sǎ aibǎ efectiv loc. Dupǎ reprimarea şi represiunea de la începuturile exogene ale regimului comunist din România, acesta s-a organicizat şi şi-a propus sǎ devinǎ productiv. Supraindustrializarea arierantǎ, hiperdemodernizatoare a ţǎrii semnala tocmai natura industrialǎ a biopoliticii ceauşiste. Au existat, chiar dacǎ doar schiţate, doar ca germen, doar ca - tocmai - sǎmînţǎ, un rasism şi un eugenism comuniste: Omul Nou nu desemna, proiectiv, un individ-persoanǎ, ci un superindividual colectiv, o populaţie-organism: crearea ideologic-industrialǎ a unui Popor Nou pe baza resurselor strict naturale, demografizate, naturalizate "hidrocarburic" ale istoriei românilor. Defectul biopoliticii comuniste l-a reprezentat însǎ tocmai separarea "naturii" de "culturǎ", a agriculturii umane de industria socialǎ: hiperruralizare (= naturalizare) prin industrializare urbanǎ.
Falsul liberalism
Biopoliticii comuniste deficitare, vetuste, prin care revoluţionarea politico-industrialǎ a umanului nu urmǎrea decît consolidarea unei structuri arhaice de tip teritorial feudal şi chiar tribal-clanic (marcǎ a retromodernitǎţii de lungǎ datǎ a societǎţii româneşti), i-a urmat, acum, absenţa oricǎrei biopolitici, în condiţiile unei aşa-zise liberalizǎri a societǎţii. Or, cel puţin de la Michel Foucault (cel din cursul despre Naşterea biopoliticii) încoace, ar trebui sǎ ştim cǎ liberalismul presupune tocmai elaborarea unei biopolitici eficiente şi detaliate, prin care viul uman, pentru a putea sǎ fie exploatat din punct de vedere economic, adicǎ fǎcut sǎ producǎ cît mai mult şi cît mai bine, mai economic, realizînd o adevǎratǎ economie politicǎ (în sensul de teorie economicǎ vizînd economisirea puterii), trebuie sǎ fie cultivat, întreţinut, asigurat: medicalizarea societǎţii.
Avem noi astǎzi, în România, aşa ceva? Nu. Nici pomenealǎ. Politicul prelevǎ şi consumǎ orbeşte resursele naturale ale unei societǎţi neîntreţinute şi necultivate, operînd minimal, dar nu în sens liberal: nu se implicǎ, nu-i pasǎ. Nu existǎ, în România, nici urmǎ de politicǎ liberalǎ a vieţii, deci nici urmǎ de biopoliticǎ şi de ratio guvernamentalǎ. Politicul acţioneazǎ aici minimal în sensul de orb şi de întîmplǎtor, de strict reactiv, circumstanţial. Şi nu constituirea vreunui Pilot (pe urmele Marelui Cîrmaci-Cîrpaci), pe care tot mai mulţi intelectuali demisionarzi o reclamǎ, ar putea fi, în momentul de faţǎ, soluţia, şi aceasta pentru simplul motiv cǎ respectivul cǎlǎuzitor n-ar avea cîrmǎ. Între Conducǎtor şi corabia societǎţii releul politicului nu doar lipseşte, ci face obstacol şi, literal mediatic, ecran: de aici, lipsa de guvernare. Departe de a fi anarhic neguvernabilǎ, populaţia româneascǎ aşteptǎ încǎ sǎ fie constituitǎ, fie şi dezastruos, disciplinar biopolitic, rǎtǎcind pe loc, nomadism sedentar, sub spectrul unor sǎlbǎticiri care, însǎ, ameninţǎ dinǎuntru, nu din afarǎ. "Biologizarea" societǎţii româneşti nu este una programatǎ politic: Pǎstorul este el însuşi o oaie, cînd Ţap, cînd Berbec. Anumiţi gînditori occidentali pot, sînt perfect îndreptǎţiţi, aşadar, sǎ denunţe excesiva şi îndelungata rafinare a dresajului biopolitic. Românii se aflǎ, în schimb, mai curînd în situaţia blocantǎ, aporeticǎ, de a deplînge inexistenţa politicului ca atare, pur şi simplu, chiar şi în nefastele lui variante pastoral sau liberal biopolitice. Ne aflǎm într-o situţie de libertate neprodusǎ, nefabricatǎ şi necultivatǎ, neîntreţinutǎ: în afara fiinţei, fǎrǎ ontologie istoricǎ.
Abandon, atunci? Ce fel de abandon? Pre-, ante-abandon: tǎcere negramaticalizatǎ, fǎrǎ limbaj, societate fǎrǎ viaţǎ şi fǎrǎ politicǎ (a vieţii), naturǎ fǎrǎ culturǎ. Produse paradisiace ale unei ţarini nedesţelenite. Pîrloagǎ istoricǎ.
Sǎ ne bucurǎm, deci, de absenţa rǎului politic, a ingineriei sociale! Cǎci, la fel ca aproape întotdeauna în istoria ei, în România dimensiunea politicului nu se manifestǎ, nu se exercitǎ, nu se actualizeazǎ, devenind abuzivǎ, decît pe laturǎ externǎ. În România nu existǎ şi n-a existat politicǎ internǎ. Marile probleme ale României nu sînt percepute niciodatǎ decît din perspectiva relaţiilor internaţionale, cîmp al unei perpetue dezorientǎri în care la nesfîrşit ne cǎutǎm tabǎra, epuizîndu-ne eventualele capacitǎţi politice sub obsesia ameninţǎrii permanente cu dispariţia sau amputarea, din care derivǎ marota plasǎrii obligatoriu, imediat optime. Starea de abandon caracterizeazǎ însǎşi politica internǎ în ansamblul ei. Stǎm cu privirile doar peste gard, roatǎ, de veghe la fruntarii cu spatele spre înǎuntru, unde, în absenţa oricǎrei politici, numai înjghebarea şi improvizaţia, reacţia spasmodicǎ la imediat pot sǎ domine. Necultivatǎ şi nedresatǎ, fie şi biopolitic, dupǎ scurtul şi catastrofalul experiment comunist, socialul românesc subdezvoltat nu produce în mod normal (şi normat, normalizator) indivizi şi populaţii, ci doar patologii de margine (în dublul sens al marginalitǎţii şi al extremei) fǎrǎ standard, epifenomene fǎrǎ fenomen ale ingineriei sociale şi ale artelor de a guverna. Pǎstorul însuşi e oaie, cu mai multe blǎnuri sub şezut şi în spate, atît. Agriculturǎ umanǎ neindustrializatǎ politic. Din punctul de vedere al ontologiei politice, antropogeneza româneascǎ n-a ajuns încǎ la om. În România, natura nu se cultivǎ, nu se dreseazǎ, nu se civilizeazǎ, viul nu este nici mǎcar, catastrofic, manipulat. Imanenţa fǎrǎ transcendenţǎ nu poate constitui taberele, lupta nu are loc: istoria - dinǎuntru - n-a început. Doar turbioanele şi turbulenţele lumii exterioare ne mai forţeazǎ la individuǎri fals eroice, fǎrǎ indivizi însǎ, fǎrǎ produse ale vreunei politici, în absenţa oricǎrei endogeneze alta decît simplele umbre printre şipcile gardului împrejmuitor ale unui exterior perceput întotdeauna în negativ.
(va urma)