În La condition fœtale. Une sociologie de l'engendrement et de l'avortement (Gallimard, 2004), Luc Boltanski vorbeşte despre invizibilul, despre nenǎscutul, despre inexistentul şi neconstituitul social, în sens categorial (implicit), pe care tocmai sociologia trebuie, pe linia Durkheim-Bourdieu, sǎ le moşeascǎ. Obiectele sociale vizibile, evidente, frecventate, mai cu seamǎ atunci cînd sînt (hiper)focalizate şi, desigur, încadrate (citeşte: suprafenomenalizate) mediatic, sînt nişte "proaste obiecte pentru un sociolog". Prin "distanţare", "neutralitate axiologicǎ" şi "modelizare", sociologia autenticǎ trebuie sǎ elaboreze obiectele pertinente de studiu. În România actualǎ, abandonǎrii politice preliminare (funcţionînd ca însǎşi condiţia de realizare a socialului) îi corespunde cît se poate de natural, de firesc, nu atît demisia, care ar presupune un prealabil activ, cît neconstituirea ca atare a funcţiei sociale a sociologiei ca disciplinǎ investigativ-criticǎ fenomenalizatoare. În România, meseria de sociolog a fost redusǎ abuziv şi comod, criminal, din interiorul disciplinei înseşi, la aceea de "sondor" aflat în slujba politicului imediat reactiv. Trǎim, social şi, dublat, consolidat sociologic, în vag, în neformulat, în preexistent, în larvar. Neconstituirii sociale fie şi cu forcepsul nefast al biopoliticii îi corespunde fǎrǎ seisme nonelaborarea sociologicǎ. Or, fǎrǎ obiect, nici o şansǎ de subiect. Fǎrǎ cunoaştere, nici o luptǎ. Zumzet pe post de uruit şi de vuiet.
Aseptizate, medicalizate, tehnicizate, naşterea şi avortul presupun şi au dezvoltat în societǎţile occidentale actuale tehnici gramaticale de evitare, de nonobiectivare, demonstreazǎ Boltanski. El vorbeşte, astfel, metodologic, despre "diferenţa dintre componentele lumii sociale care, la un moment dat, sînt supraexpuse şi cele care, fǎrǎ a fi cu totul necunoscute, rǎmîn totuşi ignorate, ca şi cum cu privire la ele ar exista un acord tacit de a închide ochii". De aici, fenomenul "relei-credinţe sociale", al "separǎrii dintre ceea ce se cunoaşte în mod oficial şi ceea ce se cunoaşte în mod oficios sau, altfel spus, la modul cunoaşterii tacite". O astfel de abordare care distinge "momentele în care deschidem ochii de cele în care închidem ochii" calificǎ "sociologia moralǎ", care studiazǎ "procedurile de evitare" şi analizeazǎ "dispozitivele sociale menite a atenua sau a ocoli anumite contradicţii".
Analizînd ocultǎrile, deci categoriile implicite în funcţie de care societǎţile occidentale actuale (ne)gîndesc apariţia viului - deci, altfel spus: modul în care ele fenomenalizeazǎ fenomenul prin excelenţǎ: naşterea şi reproducerea vie a vieţii -, Boltanski stabileşte o opoziţie de bazǎ: aceea dintre fǎtul-proiect şi fǎtul-tumoare.
Fǎtul-proiecteste fǎtul accentuat autentic, cel care face obiectul, ba chiar, deja, subiectul, "presubiectul" unei "naşteri prin proiect", programate. Nenǎscutul este anticipat încǎ dinainte de a fi conceput, e "deja bebe", deja o persoanǎ: pre-individualizare. E aşteptat, se vorbeşte nu doar despre el, ci cu el, întregul microcosm familial este deja reorganizat, secularizat-mesianic, pentru venirea lui, în funcţie de el. Fǎtul-proiect este vizualizat tehnic, mama-mediu dialogheazǎ cu el, el nu este nici o clipǎ un necunoscut, fiind complet predeterminat. Evenimentul noului, cum ar spune Derrida, este perfect conjurat, socializat.
La polul opus, dar în interiorul aceleiaşi scheme şi prin intermediul aceleiaşi tehnici generale de preîntîmpinare -, fǎtul tumoral. Şi el este elaborat, constituit obiectual, dar nu în direcţia fiinţei, ci în cea a neantului, conform altei direcţii implicit "gramaticale". El nu mai este însǎ "aspirat cǎtre viitor", asemeni fǎtului-proiect creat înainte de a fi fost procreat, ci este "tras înapoi spre neantul din care abia a ieşit": "proiectul" care-l priveşte este ca el sǎ lase cît mai puţine urme posibil, inclusiv şi mai ales în memorie. Avortul trebuie cu desǎvîrşire şi imediat uitat. "Se face absolut totul pentru a se investi cît mai puţine reprezentǎri cu putinţǎ în el." E conceput - pozitivare malignǎ a negativului - ca o tumoare, corp strǎin care vine sǎ afecteze negativ, ameninţǎtor, dat fiind cǎ ascultǎ de o "logicǎ oarbǎ", corpul propriu. Avortul este privit ca o operaţie, ca o intervenţie chirurgicalǎ. Avortul medicalizat aseptizeazǎ, neutralizeazǎ definitiv avortul clandestin: noul corp dispare cu desǎvîrşire înainte chiar de a fi apucat sǎ aparǎ, şi tocmai pentru a nu mai apuca sǎ aparǎ. Mai mult, mai pregnant chiar: el nu e nimic, nu apucǎ sǎ fie constituit în ordinea existentului, nu i se îngǎduie accesul nu numai la umanitate, ci şi la memoria personalǎ. "Traumatismul naşterii" nu trebuie sǎ se producǎ nici mǎcar în ordinea negativului. Fǎtul-tumoare e invizibil: nu intrǎ în "obiectivitatea lumii". Finţǎ-nihil, eliminatǎ terapeutic ca boalǎ, şi ca însǎşi adiere a nimicului, fǎtul tumoral este forclus printr-un limbaj perifrastic care evitǎ fie şi doar sǎ-l obiectualizeze, sǎ-l în-fiinţeze verbal. E non-obiect şi non-subiect.
În plus, tehno-fǎtul manifestǎ capacitatea magicǎ a tehnicii de a media-evita traumatismul, pozitivat sau negativizat, al naşterii şi în ordinea lucrurilor, dar şi în cea a cuvintelor. Carnea şi memoria proprii ale personei rǎmîn astfel neafectate de acest eveniment-incident.
Or, în atare condiţii, cum ar putea drepturile omului sǎ priveascǎ, sǎ acopere ceva ce nici nu apucǎ sǎ fie om? Deconstructiv vorbind, ce este, unde este, pînǎ unde este umanul? Înseşi conceperea ca atare, prin secţionare, prin desprindere, a drepturilor copilului distruge, restrînge fatal sfera drepturilor omului, ale umanului.
Fiinţǎ cu "poziţie ambiguǎ", fǎtul "destabilizeazǎ separaţia categorialǎ dintre fǎtul autentic şi fǎtul tumoral". Şi aceasta deopotrivǎ în ordinea reprezentǎrii, în cea a vizibilitǎţii şi în aceea a experienţei corporale.
Mic tratat despre abandon
Ne abandonǎm abandonului şi abandonǎm abandonul. Abandonul devine imediat o structurǎ aprioricǎ regresivǎ şi proliferantǎ, care îmbrǎţişeazǎ (abandonînd) totul. Abandonul nu survine şi nu rǎmîne aproape niciodatǎ accidental, punctual, parcelar, ci coboarǎ/urcǎ pînǎ la nivelul condiţiei de posibilitate a unui cîmp - tocmai astfel omogenizat, unanimizat - de realitate.
Abandonul se autoabandoneazǎ şi se autooculteazǎ în trepte. Structura categorial-"gramaticalǎ" a abandonului este una perifrasticǎ, de (auto)evitare. Într-un prim "timp", a abandona pare a fi o non-acţiune, opusul însuşi al acţiunii: presupune un subiect şi un obiect, manifestîndu-se ca acţiune autocontradictorie, denegatǎ: a abandona înseamnǎ atunci, tocmai, a nu face, a nu interveni, a lǎsa lucrurile sǎ decurgǎ de la sine, a asista fatalist, neoferind asistenţǎ. Falsǎ tranzitivitate, aşadar, a acestei acţiuni, care de fapt este reflexivǎ, mai precis pasiv-reflexivǎ, altfel spus retroactiv anihilantǎ şi descurajantǎ. Aceastǎ "acţiune" (cuvîntul, aici, se cere în acelaşi timp subliniat şi subminat: tocmai sub-linierea sub-mineazǎ) contamineazǎ şi distruge subiectul: subiectul faptului, al actului de a abandona devine, prin chiar acest fapt-act, un fals subiect, un pretins subiect, un subiect infinit delegant: în locul sǎu abandonat se poate instala oricine, orice. Niciodatǎ nu se poate şti cu precizie cine abandoneazǎ pe cine/ce: abandonul nu are origine, ci creeazǎ, manifestǎ doar stadii imediat terminale. Abandonul este o acţiune de fiecare datǎ - şi imediat - reuşitǎ, care-şi atinge nezmintit, fǎrǎ greş, termenul. Prin "acţiunea" de a abandona sîntem (devenim) obiecte ale abandonului, ale "propriului" abandon.
(va urma)