27.03.2011
Într-un al doilea "timp", vom fi izbiţi de aspectul totuşi fals, înşelător negativ al abandonului: prin abandon facem totuşi întotdeauna ceva, dar asupra noastră, chiar dacă abandonul are întotdeauna ca obiect alteritatea. Abandonîndu-ne abandonului, devenim subiecţii delegaţi, refuzaţi ai unei energice distrugeri de sine: creaţie şi producere prin abandon, "advenire" fenomenologică nonintenţională. Ne sustragem astfel, ne punem astfel la adăpost, printr-o acţiune, faţă de acţiunea - individuală, politică, socială, istorică - însăşi. A abandona înseamnă - trebuie să însemne - a "acţiona" pentru a nu acţiona, pentru a delega şi a evita acţiunea însăşi; pentru a o diferi şi a o deferi, ferindu-ne de acţiune prin devierea ei. Prin abandon, aşa cum am văzut, socialul se lasă de-structurat regresiv: demisiei spontane a societăţii româneşti îi corespunde instituţional, "suprastructural", demisia sociologiei, care se fereşte ca de dracul să constituie categorial-gramatical faptul abandonului, menţinîndu-l în implicit. Abandonul se cere, atunci, abandonat, ca o abandonare pasivă a activului, ca o decizie activă şi chiar energică de neconstituire de sine, de refuz pre(a)ocupat al naşterii, de persistenţă în nonindividuat. Nu pot fi abandonaţi, nu pot deveni pradă a abandonului proliferant-retroactiv şi, deci, producători frenetici de abandon decît cei care se abandonează, introducînd astfel abandonul. Abandonare a abandonului: şanse în creştere de viitoare revolte urbane subpolitice, de delincvenţă punctual-mediatică, de invizibilitate asigurată. Neconstituire a legăturii sociale, sau constituire a ei tocmai după modelul abandonului.
 
Astfel, abandonul e invizibil, nu se fenomenalizează dar se hiperepifenomenalizează, circulă crescînd pe măsură ce nu se vede: a nu mai fi nici măcar obiect social! A fi abandonat, nu eliberat, pînă şi de tentaţiile vreunei biopolitici! A nu intra, a nu fi admis, fie şi doar ca obiect, în "obiectivitatea lumii".
 
Pe copiii abandonaţi nu-i vom putea vedea, percepe, gîndi intrasocial şi transcendent (obiectivant) sociologic atîta vreme cît vom refuza să ne vedem pe noi înşine, în abandonurile noastre hiperactive, subtile, invizibile: invizibilul hrăneşte invizibilul. Invizibilul social decurge din "acţiunea" de a închide ochii, de a ţine cu străşnicie, pînă la epuizare, ochii închişi pentru, cu scopul nedeclarat de a nu ne vedea pe noi înşine. Nu pe aşa-numiţii copii ai străzii, de pildă - pe care, iată, numindu-i i-am şi salvat atribuindu-i -, îi evităm noi, abandonîndu-i abandonării şi abandonînd abandonul, ci pe noi înşine ca ei. Refuzăm să ne autoobiectivăm pentru a nu ne trezi obligaţi să acţionăm, deci să ne naştem ca subiecţi responsabili. Abandon, prin urmare, de sine, politică a struţului prin delegare subpolitică necontractuală a prerogativelor subiectale, a puterii, care întotdeauna este putere constituantă, de constituire.
 
Precaritatea puterii: abandonul întemeietor
 
Căci despre putere, constituire şi despre genealogia lor locală e, tocmai, vorba. Despre tipul de contract implicit prin care puterea se constituie, tradiţional, în România. Despre mentalul negîndit al ontologiei puterii în România. Istoria regimurilor de putere şi a regimurilor puterii în România a fost interiorizată şi s-a sedimentat practic ca habitus social. Or, în România, puterea s-a constituit întotdeauna în nişte moduri pe care le-am putea numi "capitulative" sau "capitulaţioniste": contracte sociale inverse, răsturnate, încheiate nu prin transcendere delegată din sînul imanenţei sociale, ca mediaţie intrasocială, dinăuntru către afară, ci venind dinafară spre înăuntru, impunîndu-şi condiţiile şi obligîndu-şi subiecţii la infinite tranzacţii: constituindu-ne ca subiecţi din condiţia de obiecte. Nu ocupîndu-ne colonial, ci subordonîndu-ne mascat, ca falsă putere "proprie", "dinăuntru". Abandonul de suveranitate apare astfel, conform aceleiaşi structuri "apriorice", regresiv-anihilante, ca fiind nu ulterioară, ci originar-întemeietoare, ca însuşi modelul ancilar de constituire a suveranităţii pentru români. La noi, puterea a fost întotdeauna exterioară (nu exteriorizată), manifestîndu-se exterior ca putere internă, nefiind însă constituită dinăuntru. N-am generat niciodată, imanent social, putere, ci am exercitat o putere delegată, lăsată, permisă în mod precar (ca drept precarius): enclave de suveranitate pe fundal de puteri imperiale, neputînd să funcţioneze altfel decît derivat, mimetic imperial, în imperiu (străin) fără imperiu. La putere delegată, subiectivitate temporară, delegată, precară, drept temporar acordat de subiectivitate istorică, putere pe împrumut, cu, pentru dobîndă. Politica românească internă a fost aproape întotdeauna, în grade diferite desigur (tocmai în aceasta şi constînd istoricitatea ei), putere acceptată, agreată, tranzacţionată: putere exterioară mascată, suveranitate îngăduită - nesuveranitate deplină care tocmai de aceea a şi putut să înnebunească sau să se prostească atît de des. Fără temelii proprii, puterea şi-a încercat întregirea, constituirea de fapt prin totali(tari)zări ale societăţii. Numai puterile im-proprii devin abuzive, nesubtil masive şi masificante. O astfel de putere nu se poate visa, organic, biopolitică. Forcingul ceauşist a dovedit-o. Numai puterile organice (la care noi sîntem condamnaţi doar, neîncetat, să visăm) pot ajunge să se împletească cu societatea, ocupîndu-se de corp şi de organism: social, individual etc. Puterile primite, delegate din afară spre înăuntru şi de sus în jos, nu dinăuntru spre afară şi de jos în sus, nu au putere, doar prelevează. Nefiind crescute din populaţie, concrescute deodată cu aceasta, pot cel mult să fantasmeze "popoare", neputîndu-le însă şi cultiva agro-cratic.
 
Conform acestei structuri privind lucrurile, abandonul, starea activă şi destructiv-reflexivă de abandon apare ca inevitabilă şi primordială, întemeietoare: prin abandon - aşa-numita "retragere aureliană" - ne-am născut, "cezarian", adică simulat cezaric trăim. Subiectivitatea românească, la toate nivelurile ei, este una neconstituită, care se poate autodistruge, dar nu şi întreţine ca obiect. O subiectivitate lăsată, îngăduită precar nu poate decît să subziste prin abandon. Putere abandonată şi suveranitate prin abandon, putere a abandonului, putere de a întreţine tocmai şi numai sub formă de abandon.
 
Copiii Domnului
 
Politică internă pe post de politică externă, politică externă în politica internă, capitulaţii pe post de contract social, existenţă pur inter-naţională: nu devenim nici măcar obiecte, fie şi asistate, ale unei puteri care nu are subiect propriu, ci doar se exercită precar, temporar, precarizînd şi temporizînd tot ce atinge. Pentru România, abandonul nu este ulterior unei posesii sau exercitări, ci constituie menţinerea, neieşirea, rămînerea în starea istorică de neconstituire, de constituire incompletă şi de abandonare în fiinţă.
 
Abandonîndu-ne social în fiinţă, lăsaţi în fiinţare, e inerent ca naşterea să fie, la noi, un avort, ca avortul să constituie chiar unica formă de în-fiinţare, de naştere prin neconstituire. Creaţiei ca avort îi corespunde "firesc" societatea avortată. În aceasta trăim, născîndu-ne avortaţi, avortoni lăsaţi ca atare să fie, fără proiect, dînd fiinţă neantului.
 
Nici programaţi, nici avortaţi, ne naştem copiii întru Aba(n)don, pregătind Diavolul de care să ne temem şi cu care să avem a lupta istoric.

0 comentarii

Publicitate

Sus