Privind prin clădire

A face edificiile publice transparente pare să reprezinte contribuţia arhitecturii moderne la procesul general de democratizare a societăţii, prin care instituţiile nu sunt doar alese de către comunitate, dar şi dau seamă despre mandatul lor pe parcurs. În acest sens, a face transparent mediul în care lucrează instituţiile pare să înceteze a fi apanajul metaforei, sintagma căpătând un sens din ce în ce mai propriu. Vizibilitatea publică pătrunde în clădire. Este un proces treptat: mai întâi mediat şi subiectiv, prin intermediul presei acceptate la dezbaterile parlamentare, apoi mediat dar mai "obiectiv", prin televiziunile care transmit în direct asemenea dezbateri. În fine, prin accesul vizual nemijlocit, fie acceptând publicul direct în aulă, fie îngăduind o permanentă vizibilitate a aulei din exterior şi de deasupra.

Se pare că există o tendinţă irepresibilă în ţările democratice ale secolului al XX-lea de a destabiliza monumentalitatea ca agent al autorităţii instituţiei asupra Locului public. Deja arhitectura modernă fusese criticată vehement pentru că părea incapabilă să producă arhitectură monumentală de sobrietatea celei de descendenţă clasică, odată ce a abandonat simetria - instrument central în investirea cu "eroism" a unui edificiu. Concursurile pentru Palatul Naţiunilor de la Geneva şi pentru Palatul Sovietelor câţiva ani mai târziu au fost pierdute de arhitecţii modernişti şi din cauza acestei pre-concepţii care îi defavoriza din start. Abia lucrările lui Le Corbusier pentru Chandigarh şi Islamabad, sau cele ale lui Niemeyer pentru Brasilia au dovedit contrariul: statul şi arhitectura modernă ca "agent de propagandă monumentală" al acestuia pot coexista în armonie.

Ultimele astfel de simbioze s-au produs în Parisul lui Mitterand, unde "les grands projets" au împins arhitectura modernă până la limita gigantescului [1] dincolo de care, aşa cum a dovedit-o contemporana lor, Casa Republicii din Bucureşti, nu stilul contează, cât dimensiunile colosale. Acestea, va observa ulterior Koolhas în teoremele sale despre Bigness, au o capacitate de a impresiona la primul contact, dincolo de bine şi de rău, dincolo de orice judecată de valoare. Din nefericire, acest efect paralizant, strivitor al colosalului este confundat adeseori, ca în cazul amintitei Case a Republicii, cu valoarea estetică: ea este "frumoasă" pentru că este nespus de mare.

[1] Ministerul de Finanţe de la Bercy, cu un picior în Sena, sau Ministerul Comunicaţiilor şi Transporturilor - cubul gol care închide axa Piramida de la Louvre - Arc de triumf - Defénse.