Splendor

Irina Balotescu, Florin Balotescu
Splendor
Editura Dacia XXI, 2011


 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro
 

Splendoreste o carte magică, aşa cum puţine se mai scriu în zilele noastre. Textul e ca un incunabul, un manuscris găsit într-o sticlă, în care fiecare frază e aproape un poem. O proză stranie, doar pentru gurmeţi. Un text iridiscent şi arborescent. Ar putea fi inclusiv o carte supremă de înţelepciune, cu vise încastrate. Nu are cum să nu captureze dantelăria percutantă a acestui text desprins din conglomeratul suprarealist. Probabil că suprarealistul cel mai cu tărie din trib şi castă ar exclama, cred, evohe! după citirea acestei cărţi. Eu îl îngân acum şi strig, la rându-mi, evohe! Iată o carte năucitoare. (Ruxandra Cesereanu)

*****
Fragment
 

[...] Visez că vorbesc cu Maia. E foarte frumos, e ca şi atunci când stăteam demult pe colţul patului, e ca şi cum ar fi cald. Eu mă uit la o cărticică de două pagini pe care sunt scrise două rugăciuni. Ea îmi povesteşte despre "două nimeriri" (chiar aşa le numeşte) pe care le-a trăit de faţă cu Preotul (de fapt, din câte îmi dau seama, e vorba despre Dumnezeu). Prima era că ea se ruga, iar când "Preotul" a intrat în biserică, a început brusc să spună aceleaşi lucruri pe care ea le spunea în gând. Apoi, când ea rostea "Tatăl nostru", "Preotul" a intrat din nou, exact pe ultimele versete (cele despre iertarea greşelilor şi despre ispite) şi a început să le spună. Era ca şi cum ea  ar fi scris aceste lucruri, erau alte rugăciuni, deşi purtau aceleaşi nume. Noi ştim în ascuns că ea trebuie să se pregătească pentru ceva important şi, deşi crede că nu merită, lucrurile care s-au întâmplat îi spun că e inevitabil. Mai văd că la sfârşitul rugăciunii a doua, un fel - spuneam - de "Tatăl nostru", scria "Doamne, iartă-mă că nu-Ţi ştiu Valoarea şi nu-Ţi cunosc Maloarea!" Nu ştiu ce înseamnă Maloarea (apoi înţeleg că e vorba despre un fel de... aur) şi o întreb cine a scris acele versuri. Ea zâmbeşte, mă întreabă "Ce versuri?" şi nu spune nimic, doar că nu le-a scris ea, deşi eu ştiu că ea le-a scris.

Totul e ca într-un film - cartea e transparentă, în prim plan, prin ea ne văd pe noi vorbind, aşa, prin paginile ei. Totul e foarte apropiat. Ea e luminoasă şi foarte caldă, exact ca o sobă de la ţară iarna.
          
În vise puteam vedea în mai multe feluri. Unul era de a fi acolo şi a vedea direct. Erau visele din care mă trezeam obosit, smuls aproape, şi care nu se puteau uita. Erau puţine. Altul era când priveam ca la un spectacol, în care eram sau nu, aici interveneau măşti şi simboluri. Scriam doar visele care îmi dăduseră certitudinea, care ţinea probabil de o construcţie particulară, că am trăit în timpul somnului, de fapt am trăi într-una dintre celelalte părţi ale vieţii. În somn se produceau amortizările, în somn cedam la ispite, adică la substitute, necesare de altfel, prin vise se producea un fel de mitridatizare a cărei contrapondere nu putea fi reprezentată decât de feluritele atingeri incipiente ale iubitei. Fără a exista o dispută - între viaţa zilnică, cea care avea un chip masculin, care mă îndemna să-mi exersez abilităţile de constructor la diferite etaje, mai mult sau mai puţin perceptibile şi viaţa nopţilor, viaţa superbă, feminină, care aduna în gesturi deopotrivă diafane şi terifiante rămăşiţele noastre - îmi căutam domeniile, foloseam în aceste sens amintirile şi prezenţele care funcţionau adesea ca nişte feromoni, îngăduindu-mi să recunosc locurile benefice şi să-mi recunosc fiinţa în locuri în care nu mai fusesem. Aceasta era răsucirea celor două vieţi, o răsucire, în fine, androgină care îţi căuta mai departe neutralitatea strălucitoare şi înaripată. Căutam peste tot intruziuni ale adevărului. Aveam douăzeci şi patru de ani şi era singurul lucru pe care îl căutam. Toate celelalte nu erau decât decorul plăcut al petrecerii noastre prin lume. Şi ceea ce scriam pe atunci făcea parte din acel decor. Erau nişte semne, semnele pe care le puteam vedea oriunde, chiar în ceaşca de cafea în care apăreau, de pildă, cruci cu toartă sau oameni albi, păsări cu două capete. Speram să pot nimeri acele lucuri care cheamă experienţele necesare. Uneori, se putea întâmpla prin cuvinte.
 
Visez că sunt cu cea care îmi este acum iubită într-o casă despre care ştiu că a fost a lui Grande (pe care îl voi visa mai târziu, de două ori, de fiecare dată vorbind cu mine, de fiecare dată incredibil de fericit, de fiecare dată poeţii şi scriitorii din jur mirându-se că el vorbeşte cu mine). Nu seamănă cu cea de acum, seamănă cu cea de atunci. Sunt puţini oameni şi se vorbeşte despre transformarea camerei într-o ceainărie-librărie, mă rog. Mie nu-mi place, mă gândesc că oamenii ar fi prea aproape de vitrine şi rafturi cu cărţi. Ea spune că a obosit şi se transformă într-o mică şopârlă, ca o broscuţă, şi adoarme. Cade pe jos de pe masă, iar la masa de lângă noi sunt trei bărbaţi, unul cu spatele, genul birou-afaceri etc. Ei o strivesc cu piciorul, cel întors cu spatele spune să nu facă aşa, dar fără prea mult interes; oricum, pe ei nu-i interesează. Sunt foarte supărat. O iau de jos, îi insult îngrozitor, îi înjur, ne certăm foarte tare. Ea se transformă într-un mic telefon argintiu, ca de mercur. Eu o caut printre lucrurile scrise prin  telefon, ca şi cum aş vorbi. În cele din urmă apare un mesaj care spune ceva ca "Je viens" sau "Tu viene", e scris oricum incorect, parcă în grabă, dar nu contează, înţeleg că ea va veni. Apoi se transformă la loc - iar în acest timp văd ceva ca şi cum aş ridica-o de pe o fereastră pe care se aplecase prea mult undeva, spre o curte plină cu dale de piatră şi acoperite de umbră şi muşchi; îmi zice doar că trebuia să-i spun mai demult că o voi salva.
 
Lucrurile printre care am umblat câţiva ani s-au legat de un fel de pact a cărui nerespectare m-a salvat de la o amorţire completă. Apoi a urmat legământul pe care l-am făcut pe o noapte ploioasă, eram numai eu în locul acela strâmt ca o criptă care avea să-mi fie străin şi de aceea aveam să îndur nenumărate alte chinuri pentru a reface drumul firesc până acolo; am rătăcit prin oraş, încercând să fiu disperat, am făcut câteva legături ciudate într-o sală de computere, legături ce ţineau de o descărcare fiziologică, rareori acceptabilă, apoi m-am culcat acasă, m-am trezit în toate minţile.

Nu mai conta decât că scăpasem dintr-o lume lucioasă, mecanică, hipnotică, militară. Conta şi era surprinzător că lupta nu mai era grea, nu mai era deloc, acum era doar o viaţă de care uitasem. Exersam un fel de asceză plină de vitalitate. Îmi plăcea şi alegeam ca poartă a iubitei mele acel an care începea o dată cu apariţia unor ramuri din colţurile cubului ce ne determina încă. Pe mine răsăreau ochi prin care intuiam existenţa secretelor şi necesitatea respectării legilor intime, legile corpului cu minte şi inima lui, ochi pe piept, pe palme, pe cap, pe picioare. Puterea de a visa mă determina să accept calendarul ca pe unică ofrandă - în definitiv, primisem pe 7 octombrie 1980 o unică şansă. Nu aveam decât un baston străvechi şi ochiul care însemna totalitatea experienţelor înţelese, erau şi nişte desene pe care le făcusem. M-am culcat lângă ea, lângă iubita mea dragă, m-a odihnit mii de ani, ce minune e somnul acesta de zeci de ore în şir, letargiile vitale, totul. Apoi un spital, odihna completă şi celelalte.
 
[...] Era vremea pansamentelor, a cusutului pe burtă, a ochilor deschişi-închişi. De afară, lupoaica păzea ieşirea. O vedeam foarte bine, mă uitam ţintă în ochii ei galbeni ca aurul. De câte ori iubitul meu se pregătea de călătoriile zilnice (care urmau, ştiam, acelaşi traseu) ea îşi lingea labele mulţumită, pleca după el, îngâna ceva, părea că-i mulţumeşte. Eu rămâneam în uşă, cădea zăpada şi cântam, când îi pierdeam deja din ochi:

Melc, melc, codobelc,
Fii atent că-ţi intră-n casă
Gerul rău ce poartă coasă.

Ştiam că vorbele mele, aşa cum le rosteam, se uneau unele cu altele undeva, ca nişte puncte luminoase şi în locul acela de întâlnire, produceau un fel de explozie magică.

Mă îndreptam şi eu către lucrurile vremii. Întindeam o ureche, dar cu ochii închişi, auzeam sunetele de afară, pansam iar urechea să stea lipită de cap. În vremea aceea erau adesea seisme sau explozii solare, ploua cu cioburi. Stăteam mai mult cu ochii închişi sau cu ochelari de mare protecţie, cu un performant filtru uv... de evacuare a particulelor de nisip sticlos. Ba mai şi ningea după o astfel de zi toridă eclipsoidă. Ningea întruna. Potopea. Când se făcea gheţuş, mă duceam repede la o apă, îmi dădeam drumul pe gheaţă, nu ştiam să patinez. Zgâriam gheaţa şi ştiam că din colţul de lume în care se afla lupoaica, urechile ei aveau să se ascută şi să se întoarcă, să mă găsească afară şi să mă poftească dincolo, în tărâmul lupilor albi ce dansau în cercuri, dansuri de foc. Doar că ea nu era un lup alb, şi cât şi-ar fi dorit asta, cât i-ar fi plăcut să poată dansa cu ei! Îi auzeam gâfâitul - mi se părea un animal fantastic şi fascinant cu ochii ei de aur şi aveam, într-un fel, încredere în apariţia asta care îmi însoţea iubitul până la cetatea lui şi înapoi. Într-o zi m-am hotărât să-i ating capul cu mâna. Am trecut pragul casei. Nu mai ningea. Lupoaica s-a lăsat  puţin pe picioarele din faţă, m-a lăsat s-o ating, s-a încordat. Părea frumoasă. El m-a privit atunci cu atenţie, poate că a zâmbit. A luat-o înainte, urmat de lupoaică. Eu mergeam după ea, mă uitam bine la urma paşilor ei fără să ridic vreun moment capul. Mi-am dat seama, la un moment dat, că trebuie să ne oprim, după umbra teribilă şi cam mare a zidului din faţa cetăţii iubitului meu. Lupoaica se opri, ochii ei luceau ca doi bolovani de jar de data asta, şi abia atunci am observat că turlele cetăţii păreau nişte poleieli din aur sau poate asta erau? Dar de ce mă îndoiam, atunci, de asta? Cât aş fi vrut să nu mă îndoiesc. Dar mi-am pus inima la bătaie şi am crezut şi aşa. Poate doar am crezut că am crezut. Cred că doar am crezut că am crezut, voiam din inimă să cred că e cetatea de aur. Aici venea el în fiecare zi, iubitul meu venea. Poate că numai capacitatea lui cerebralotactilă, ca o extensie în afară, făcea ca lucrurile să se transforme pe loc, în prezenţa lui, să îşi schimbe substanţa sau natura. Poate că el era... Transformatorul. Apoi iar vedeam cartoane şi poleieli, o lume din ambalaje cu sclipici, dar rămânea vie imaginea Transformatorului. Lângă el, cetatea era adevărată şi vie. Lângă el, era viu. N-am văzut pe drum decât morţii de la distanţă. Şi lupoaica era un mort. Aşteptam, fără să ştiu, să moară de tot, să nu-i mai lucească ochii ăia când galbeni, când roşii. Iubitul însă spunea: eram mic când am găsit-o, era şi ea un pui alb de lup. Şi eu ziceam în minte: deci un pui alb de lup... un pui... alb... de lup... ce poate să-(ţi) facă un pui, mai ales de lup alb, mai bine dă-i lapte, mai bine bagă-l în sânul tău mic de femeie mică, mai bine bagă-l în cap să stea acolo la căldură, la febră, mai bine!!! Uneori iubitul zăbovea şi nopţile în cetate, cu lupul devotat şi lingău la picioarele sale sau chiar la poarta cetăţii. Aşteptam cuminte. Ce cuminte eram, puteam să mor de o sută de ori, de o mie de ori de atâta prostie cuminţenie nebunie. Ne-am oprit. Mă uitam în sus, mi se păruse că în vârful unei turle se agăţase o stea. Steaua mea, steaua mea mică, îngeraşul, deşteapta, mititica, oropsita, mai bine pe ea aş fi luat-o cu mine, mi-aş fi pus-o pe lănţişorul de argint pe care îl purtam mereu de frumuseţe. Atunci, lupoaica s-a ghemuit la picioarele iubitului meu. El a venit la mine, aproape îi strivise craniul, m-a luat în braţe, m-a ridicat de la pământ. În vreme ce-i spuneam încetişor pe nume, din urechea lui stângă au început să tresalte un fel de sunete, ca nişte păpuşi mici. Eu ziceam: "Licorint, cad pietrele din coroană, astupă-ţi urechea cu mâna." El zâmbea, atunci am văzut că lupoaica înghiţea păpuşile acelea frumoase, se lingea pe bot, îi plăceau, îi străluceau ochii, se îngrăşa, era cât jumătate din cetate. Era hulpavă, poate că avea pui. Licorint o atinse cu piciorul, poate din greşeală. Ea terminase de mâncat, se uita la noi, poftindu-l din ochii sătui să intre în cetate. Licorint mă lua de mână. Atunci am observat cum în locul urechii stângi stătea lipit un peşte care dădea din coadă. Îmi făcea cu ochiul, avea solzi frumoşi, strălucitori.
 
- Licorint, te aştept aici. Dacă mi se face foame, tai lupul ăsta, îl pun pe foc şi-i mănânc inima. Fii liniştit. Dacă ţii fereastra deschisă, te aud.

Nu, nu voiam să mănânc inima lupului, de ce s-o mănânc, aş fi leşinat de scârbă. I-aş fi scos inima aia stricată, rugina, tabla care zornăia, tabla aia care o făcea pe lupoaică să se mişte de fiecare dată în acelaşi fel. Inimă de cârpă.
În ziua aceea nu mi se făcu foame. Cântam tare, ca un copil zăpăcit:

Melc, melc, codobelc,
Fii atent, că-ţi intră-n casă
Gerul rău ce poartă coasă.

Cineva mi-a aruncat de după nişte zăbrele o cană argintată cu ceai cald, se uita la mine, nu zicea nimic. Am băut ceaiul, afară era frig, ningea. M-am încălzit. M-am dus mai lângă cetate şi cântam iar, până la venirea nopţii când l-am văzut pe Licorint ieşind, însoţit de lupoaică.
- Nu ţi-e foame? mi-a zis.
- Nu mi-e foame. Am băut ceai. Mi l-a dat cineva, avea şi cuburi de zahăr.

Ne întorceam acasă. El mă luă în braţe, mă îndesă sub haină. Era bine acolo. Mirosea frumos, a jar, ştiam că de fapt suntem în sania Regelui şi că el ne acoperise cu hermina lui, ca să ne păzească de ger. Lunecam prin zăpadă, auzeam gâfâitul animalului, între timp îşi recăpătase dimensiunile. Atunci am deschis brusc ochii, m-am uitat la Licorint. Peştele din ureche se mutase acum pe umăr, aproape îngheţase, se uscase, bietul de el; lupoaica l-ar fi mâncat, nu îndrăznea, se temea de iubitul meu. Se temea poate şi de mine. Îi luceau ochii în cap de poftă, mârâia, îmi venea să-i dau un picior în bot, tăceam, mă uitam la peşte. Închisese ochii. Se făcea că doarme. Avea aripioare roşii ca două flăcări mici. Era tare frumos. Pâlpâia mic peştele. Pâlpâia. Inima lui ardea. Ea nu era de tablă, nu zornăia, nu era de cârpă. Peştele orb, peştele fără ochi, peştele cu o mie de ochi. Licorint ştia că mă mândresc cu el. Luneca singur şi nu prea repede, să nu mă trezească.

Am întins o mână; barba lui era caldă, ninsoarea nu se prindea niciodată de trupul lui:
- Ce frumos eşti Licorint!
El îmi puse un deget peste cuvinte, era modest. Oamenii nu sunt niciodată modeşti.
 

*

[...] A paisprezecea scrisoare - despre apariţia Micului Desprins

 
De-a lungul uneia dintre cele mai liniştite mişcări ale membranei noastre, când soarele a rămas fixat în dreptul unei ferestre, când o tăcere completă a conturat toate lumile, atunci Iumaea şi-a rupt toate vălurile prin mâinile unei vindecătoare. Atunci am văzut-o cea mai strălucitoare, ea însăşi orbise de atâta strălucire, era albă şi transparentă, purta ochelarii înţelepţilor şi firele prin care curgea lichidul unui somn necesar. Am privit-o împodobită, apoi s-a întors în corturile străine. Prin straturile care ne despărţeau, de data asta eu eram undeva sub lumile ei temporare, am auzit sunete şi îndemnuri. Şi prin faţa mea a trecut Micul Desprins, aproape transparent şi el, dormea regal, în spirale albe. După ce şi-a primit leacurile, după ce am hrănit-o pe Iumaea, nu mai contează nimic altceva, ne-am întors în cortul nostru. Pieile ornitorincului ne-au primit lângă ele, şi-a găsit fiecare locul, eram ca o apă căreia nici o tulburare, niciodată, nu i-ar fi putut schimba forma, substanţa, viaţa şi, mai ales, strălucirea secretă. Vechile vânători s-au transformat în gesturi interioare, continue, pregăteam hainele, hrana, podoabele. Iumaea îl creştea pe Micul Desprins în timp ce el ne dicta momentele viselor, mişcările pleoapelor, corectitudinea noastră globulară. Primeam oaspeţi şi daruri, mulţimile forfoteau, le vedeam rar, aproape deloc. Micul Desprins cunoştea deja mult mai bine ca noi legile somnului, el impunea o puritate, noi îi pregăteam drumuri, îi favorizam odihna pentru vânătorile sale pe care avea să le transforme în ceea ce ar fi avut nevoie. Atinsesem demult temperatura potrivită, acum mergeam cu el de la celălalt capăt, de acolo de unde uitasem. Eram trei, unul şi acelaşi.
 
Noi am fost cei mai trişti din lume şi toate astea sunt pentru tine, Prinţule, de la mişcările tale pornesc toate, tu ai umplut orice aşteptări din întuneric, ai găsit casa oricărei fantome, ai indicat începuturile gesturilor primare. Cuvintele s-au redus pentru tine, au rămas cristalele sclipitoare, cochiliile dantelate şi, peste toate, muţenia ta zâmbitoare. Să fii fericit, Prinţule! N-ai decât să te bucuri.

[...] E vorba poate şi de un fel de sfârşit şi pentru ca să nu mai fim niciodată întrebaţi nimic, e vorba şi despre un manuscris care e avangarda noastră, adică armura noastră, crescută pe noi ca un alt organ. Care e scris după aceea şi pe margine, e, într-un fel, iluminator, care se pune împotriva oricăror împietriri şi flexibilităţi. Şi care spune, printre altele, că o doamnă frumoasă, de demult, avea cu adevărat în grijă o fiinţă, ea o avea în grijă şi nu invers. La Dame. Iar această fiinţă, pentru că am vrut, o avem şi noi şi nu o atingem decât rareori, cu mare grijă. Ceea ce va urma e doar un vârtej liniştit. Doar una-alta, de toate felurile. E dansul dervişului.
 

Ai auzit?
Am auzit.
Ce fac, mă, ăştia doi acolo
ce-au aprins atâtea lumini
ei nu ştiu cât costă
Tu crezi că pe ei îi interesează ce facem noi...
Nu facem nimic, fir-ar, poate că visăm.
Mă, voi parcă visaţi
Ce, mă, visaţi
Cu visele nu faceţi mă nimic
Şi dacă nu îi interesează,
Mergem şi noi aşa
E bine cât timp o să ne bucure
şi o să ne bucure...
ce o să ne bucure...
ca acum...
o să fie mereu proştii, o să se adune să facă şi ei cor.
Nu mai visăm... Nu mai visăm...
ei nici nu ştiu că visele sunt de acolo spre ei
şi le sunt străine
noi suntem acolo
noi suntem prieteni cu ele...
şi cu altele...
suntem iubiţi de-a binelea şi de-adevăratelea
Nu vă interesează realitatea, mă
s-a terminat cu astea demult
n-aţi învăţat şi voi la şcoală pe ce lume trăiţi
nici nu ştiţi să vă apăraţi
Ba ştim
Nu mai visăm deloc.
 De aici nici nu se mai poate.
 Parcă poţi să le spui ce greu e să stai aici, în...,
 să-i vezi pe toţi, acolo, doare rău... ce coşmaruri...
V-aţi găsit mă
parcă sunteţi două statui
Parc-aţi răsturna voi lumea
Duceţi-vă
Ce coşmaruri, iubitul meu, se văd de aici din vis,
ce linişte e cu tine...
Ce bine-ar fi să rămânem aşa,
poate că am şi rămas aşa,
poate că suntem ca nişte enkidu
şi asta nu se mai termină,
nu se mai termină,
nu se mai termină...
Glllll.... aaaaaaaa...... lllll..... uaaaaaaa.....
Sunetele Lui
 

Şi creştea, creştea din noi
[...] În visul meu eram în curtea unde am trăit toată copilăria. De acolo, într-un fel de seră unde e o pădure minunată. Din pământ iese un fel de statuie mică, grea, tribală, dintr-un metal închis la culoare; statuia cea mică, despre care ştiu că e agresivă (aşa că ne păzim de ea, sunt bineînţeles cu iubita mea), se ridică şi pluteşte, pe un culoar din pădurea aceea, îşi mişcă uşor doar capul, în dreapta şi în stânga, noi îl urmăm şi pe deasupra se simte aerul în mişcare, ca o fiinţă prin care înaintăm, ca într-o citoplasmă. Eu spun, uite, ăsta e de fapt aerul din poeziile lui, nu e altceva, asta e. Apoi ajungem într-un parc pustiu şi totul dispare, după care, iar, curtea aceea... şi pe drumul de ţară se vede o pălărie coborând; e un melon, apoi, apar două picioare mici şi o fiinţă mică - e Benjamin Péret. Aceasta a fost întâlnirea; aerul mişcător, aerul acela e peste tot, doar el leagă lucrurile astea. Asta e. Apoi doar aerul.