nici că ai mai apărut dezghiocînd amintiri, promisiuni, alea alea, doar atît cît să nu mă trag înapoi precum melcul în propria-i cochilie de vise îngropat în sine toată iarna ce mai va să mai vie.
cămara în care coboram mînă de mînă unindu-ne vrăjile de iubire eu năvălind ca-ntr-un joc în cetatea ce nu va fi a mea. n-ai să mai simţi niciodată urmele vagi ale trecerii mele, cu mine fiind, dacă în subteranele mele atît de aproape de poveşti au mai înflorit pietre preţioase, cum nici eu nu voi mai putea să mă trag înăuntru spre-a te vedea în prag cu soarele amiezii din păru-ţi arzînd căutîndu-mă strivindu-mi retragerea cu talpa unei declaraţii de avere. "al meu eşti" şi-ţi sunt risipitor de mult peste anii cu care nu am ce face.
pentru că nu-i nimeni cu care să vrei să începi şi nici cu ce n-ai mai avea de unde poţi doar să te aşezi la margine şi să priveşti, iar cînd, obosit de unicitatea-ţi nefolositoare vei închide ochii nici măcar vise nu-ţi va fi dat să mai mîngîi şi nici culori şi nici mirosul străzilor nu-ţi va desface violent curgerea viselor de pielea în care te ascunzi. te vei lăsa încet pe spate cu ochii la un cer din ce în ce mai departe, de sub anonima frumuseţe a ierbii şi vom prinde cer cu năvodul de pe pereţii căuşului morţii.
deci cumpără tot ce mai e cît nimeni nu vrea să se dea şi mai ales taci cînd cercuri pe apă îţi vor sîngera amintirea de doru-mi măcelărit sub o zodie apoasă.
visul tău, iubito, era un ciob de cînd l-ai luat în palmele-ţi calde să-l învii. cumva a mişcat şi ai crezut ca va fi altcumva, mai aproape de lutul încă moale, dar tot ciob ars deja rămăsese oricît de mult ţi-ai încordat degetele să înmoi crusta rigidă. spărturile mici de sub unghii doar sîngerau tăceri mincinoase, privirile limpezi erau paravane de neasemuire între tine şi discursurile mele precum carele de luptă ale faraonului, acum îngropate de ape. nesăbuinţa unei magnitudini.
să-ţi mai povestesc despre...