în mîna ta umbrela roşie arăta toate orele dintre mine şi o posibilă imprecaţie despre tot soiul de lupte despre tot soiul de rupturi despre înţelesuri stîlcite. ar fi fost o discuţie despre cum să ne întindem unul în altul cuvîntul tău în începutul meu de discurs piciorul meu între coapsele-ţi aducătoare de moarte
era un text cu care aş fi ascuns mult mai mult decît o tăcere cînd toţi se uită la tine ca la un castravete timid pe masa de lucru al unui expert în bucătarii exotice şi lecţii despre colaterale cînd te desfac indecişi să te termine, un soi de moarte abia ajunsă din vîrful buzelor, mai istovitoare ca viaţa şi trag de carnea voit cenuşie înspre marginile destul de aproape de ei.
(verde timid e de fapt expresia ca sa fiu mai sigur că mă înţelegi)
stăteam pe banca din faţă şi mă uitam la cuvintele tale şi la balansul umbrelei n-aş fi auzit nimic daca nu întrezăream calda coapsă stîngă zîmbindu-mi în balansul umbrelei roşii carnea ta rozacee linsă la gust alunecoasă şi zîmbitoare balansul umbrelei...