Puţin sex, puţin mister - Tinereţile lui Daniel Abagiu

Mi s-a mai întîmplat o dată ca o fată să dispară aşa, inexplicabil, din viaţa mea. Eu aveam vreo şaptesprezece ani, iar povestea a fost, desigur, una de dragoste. Spre deosebire de dispariţia Aurorei însă, cea a Ioanei a fost prea puţin misterioasă şi, cu toate că la momentul respectiv mi-a creat un puternic sentiment de absurd, a avut, în realitate, explicaţii mult mai terestre.

Am cunoscut-o pe Ioana într-un fel de club. Era pe vremea lui Ceauşescu şi, într-o clădire unde mai funcţionau şi un cinematograf şi BTT-ul local, aveau loc tot felul de activităţi: cercul de dansuri populare, cercul de go, cel de şah sau cel de modelism. În această ambianţă propice dezvoltării tinerelor talente, un inginer, Biţă, dădea săptămînal, seara, ceea ce se numea o "audiţie muzicală". Tipul era dotat, avea rude în străinătate, o groază de discuri şi o bibliotecă întreagă cu benzi de magnetofon. Se asculta "muzică bună", adică: Jethro Tull, Pynk Floyd, Santana, Van der Graaf Generator, Deep Purple, Robert Fripp, Emerson, Lake & Palmer, Led Zeppelin, Rush, Black Sabbath, Jimi Hendrix etc. etc. Din cînd în cînd, fără să zică ce pune, Biţă mai băga şi cîte un Phoenix - gest de maximă dizidenţă - şi atunci toţi ştiam ce înseamnă "lasă, lasă, lasă, lasă, las-o dracului de casă" sau "domnule în negru, ca un car funebru" (adică emigrarea şi Ceauşescu). Odată, în timpul unei astfel de audiţii ilicite, a venit tovarăşul director al stabilimentului şi l-a luat pe Biţă şi i-a frecat ridichea rău de tot; tipul s-a întors spăşit şi a schimbat repede Phoenix-ul cu o lăbăreală gen Queen.

Ei bine, la o astfel de activitate a oamenilor muncii am cunoscut-o pe Ioana. Ea era bucureşteancă şi venise în Piteşti la sora unui prieten de-al lui Biţă. Terminase liceul Tonitza şi dăduse la Arte Plastice, unde fireşte că nu intrase ("fireşte", pentru că "acolo nu intri pe merit, sînt doar patru locuri în fiecare an şi, dacă n-ai pile, nu eşti copilul vreunui ştab sau prof sau nu te culci cu vreunul de-acolo, nu pupi Grigorescu!").

La subsolul stabilimentului se afla un bufet unde puteai fuma şi puteai "servi o gamă" absolut nevariată: Cuic forever, cu momente rarisime de Brifcor (nu te servea nimeni - cumpărai Cuicul de la o mamaie care era de fapt o femeie de serviciu şi te aşezai să-l dai pe gît la o măsuţă). Dar, de fapt, Cuicul nu conta - principalul era că puteai fuma şi aveai ocazia să discuţi cu ceilalţi. Coboram la "bar" cînd băga Biţă vreo formaţie mai nasoală, gen Nazareth sau Electric Light Orchestra, şi aveam timp să stăm acolo vreo 45 de minute, cît ţinea muzica. Ei bine, cînd am cunoscut-o pe Ioana, am stat, desigur, mai mult de 45 de minute, de fapt am rămas pînă la închiderea programului, cînd mamaia şi-a scos cu mişcări lente halatul, l-a agăţat într-un cui în spatele tejghelei şi şi-a schimbat şlapii cu pantofii de oraş.

Tot timpul am discutat chestii intelectuale, despre sinucidere, Mitul lui Sisif, Camus, Cioran etc. Era domeniul meu şi am epatat-o pe fată. A fost foarte mirată că în Piteşti a putut să găsească un om care să vorbească despre lucrurile ălea. Pe de altă parte, epatarea a fost reciprocă. Într-adevăr, în Piteşti eu nu întîlnisem pe nimeni cu care să discut despre Cioran, angoase şi absurdul vieţii (asta nu înseamnă însă că nu existau astfel de exemplare, ci doar că eu nu aveam nici un contact cu ceea ce se numeşte "mediile literare şi artistice") ; discutam cu Preotu', dar pe el mi-l formasem singur în acest scop. Iată că, dintr-o dată, găsesc pe cineva cu care să pot vorbi despre ideile cultural-acneice care mă obsedau şi, în plus, mai e şi tipă. E clar că toată chestia m-a dat pe spate!

A doua zi de dimineaţă ne întîlneam din nou. Ne întîlneam, de fapt, să mergem la o expoziţie ("Ce expoziţii sînt pe-aici, pe la voi? Aş vrea să văd şi eu ce fac artiştii de-aici..."). Era una de grup, unde nu ştiu ce pictori locali îşi expuneau producţiile. Am dus-o acolo, numai că, în ziua aceea, expoziţia era închisă. După aia ne-am mai plimbat, am discutat tot chestii deştepte, iar la despărţire ea m-a pus să-i promit că voi vizita expoziţia a doua zi (urma să plece în după-amiaza respectivă) şi îi voi scrie despre ea. Ne-am schimbat, fireşte, adresele şi numerele de telefon.

Ziua următoare, la ora deschiderii, eram la uşa expoziţiei, cu un carneţel în mînă. Mi-am notat toate titlurile tablourilor, formatul şi tehnica de realizare. În plus, despre ce era fiecare lucrare: "un cap de cal pus pe un piedestal", "o plajă goală", "un ghemotoc încîlcit de linii" etc. Ajuns acasă, am luat din bibliotecă cîteva cărţi de la Meridiane şi am început să citesc despre pictură: pictura renaşterii, Degas, pictura bizantină etc. Documentarea şi scrierea scrisorii-cronică-de-expoziţie au durat o săptămînă. Am luat la rînd fiecare tablou şi am debitat tot ce-mi trecea prin cap, convins fiind că spun lucruri esenţiale. Eu, care nu vizitasem prea multe expoziţii înainte... I-am trimis scrisoarea şi, pînă cînd am invitat-o la mine acasă, nu am mai luat legătura cu ea.

Cum am invitat-o? La vreo două-trei săptămîni, ai mei s-au decis să plece, într-un week-end, la ţară. Eu am făcut mofturi că am de învăţat, ca nu pot să merg şi am obţinut favoarea să rămîn singur acasă. Ştiam ce voi face, aşa că, înainte să plece ai mei, i-am dat telefon Ioanei şi i-am zis să vină a doua zi la mine. Tipa a acceptat fără să stea pe gînduri.

Între plecarea părinţilor şi sosirea trenului cu care venea ea erau doar vreo două ore, timp în care, în mare fugă, am dereticat prin casă şi am dosit lucrurile care dădeau rău în peisaj (am dus într-un dulap de pe balcon un ibric ruginit din baie, cîteva borcane nasoale de sub chiuveta de la bucătărie, sticla cu apă oxigenată a maică-mii din toaleta de serviciu etc. ; am notat sîrguincios pe hîrtie toate lucrurile mutate - ce unde era -, pentru ca apoi să le pun la loc exact în poziţia în care fuseseră, să nu intre ai mei, cumva, la bănuieli).

De la gară pînă acasă am discutat de complezenţă (ce mai făcuserăm în ultimul timp, unde sînt ai mei, cînd se întorc, ce tîmpenie zisese profa mea de biologie) şi am tăcut o mare parte din drum. O dată ajunşi în apartament, am pus în surdină o muzică mai slow (cred că era Eagles) şi am început să discutăm despre expoziţie. Eu cam repetam ce scrisesem în scrisoare, fiindcă altceva nu mai ştiam. La un moment dat, fără nici o legătură cu discuţia, mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis: "E mişto melodia asta. N-ai vrea să dansăm?". Tipa s-a executat fără să zică nimic şi am început să ne bălăngănim, îmbrăţişaţi, de pe un picior pe altul. A mai trecut ceva timp pînă am sărutat-o, dar, o dată începutul făcut, am ţinut-o numai în molfăieli. Nu ne mai păsa că pierduserăm ritmul, dar ne bălăngăneam, în virtutea inerţiei, în continuare. Cînd s-a terminat piesa, am întrebat-o, candid: "Să fac patul?". Era vreo cinci după-amiaza şi nici măcar nu se înserase. Tipa a încuviinţat şi eu am scos aşternuturile apretate (avusesem grijă să le schimb de dinainte), am desfăcut canapeaua, am întins cearşaful cu migală, am pus pernele şi pătura. În timp ce făceam patul şi stăteam cu spatele la ea, Ioana s-a dezbrăcat şi, cînd am terminat, a zbughit-o sub pătură doar în cămaşă şi chiloţi. Era cam penibilă situaţia. Tot timpul ăla mort, în care ne pregăteam în tăcere pentru marea chestie... M-am dezbrăcat şi eu la chilot şi m-am vîrît lîngă ea. Înainte de a mă sui în pat - tipa se uita la mine - avusesem grijă să-mi sug burta şi să-mi bombez pieptul. (Sub pătură n-am mai avut grija asta.) Am început să ne sărutăm şi, la un moment dat, am simţit picioarele ei atingîndu-le pe ale mele. Chestia m-a înnebunit. Pentru prima dată nişte picioare delicate, cu pielea fină, se încolăceau în jurul picioarelor mele. Îmi simţeam, în contrast, picioarele mele foarte păroase (deşi, în realitate, nu erau aşa), şi treaba asta mă făcea să mă consider foarte bărbat. I-am descheiat nasturii de la cămaşa ei încadrilată, iar ea şi-a dat-o jos. Tot ea şi-a dat jos, pe sub pătură, şi chiloţii. La fel am făcut şi eu. N-a fost mare filozofie să intru în ea, dar, o dată ajuns acolo, am rămas nemişcat, neştiind ce mai trebuia făcut.


/Ce expresie idioată, "să intru în ea", de parcă aş fi intrat cu totul, ca în povestirea din O mie şi una de nopţi cu femeia gigantică. Dar există, oare, expresii mai fericite? "Să o pătrund" sună şi mai ridicol (mă şi văd cu degetul la tîmplă, pătrunzînd adevărurile lumii acesteia). Limbajul ştiinţific gen "penisul meu i-a penetrat vaginul" mi se pare mai vulgar chiar decît "mi-am băgat pula în ea". Iar "mi-am băgat pula în ea" nu are nici o legătură cu situaţia în care eram atunci, cu ceea ce gîndeam la vremea aceea. Asta e: limba română are, cel puţin în privinţa termenilor legaţi de sex, lacune serioase./


Dar să revenim. Eram la momentul imediat următor pătrunderii, penetrării, intrării, băgării. Cînd eu stăteam de lemn-Tănase şi nu ştiam ce să mai fac. Îmi închipuiam că asta era tot. După cîteva secunde de aşteptare, ea a început să se mişte şi, imediat, m-am prins şi eu care-i treaba şi am făcut la fel. Chestia era, într-adevăr, foarte mişto. Mult mai mişto decît toate tehnicile masturbatorii pe care le încercasem pînă atunci (cîteva mai inventive: cu gaura din plapumă, cu duşul, cu sticla de lapte - cu sticla de lapte chiar nu era mare scofală, fiindcă nu-mi intra decît vîrful). Totul a fost O.K. pînă am ajuns să ejaculez. La prima încordare, am simţit cum mi se rupe ceva. Mi s-a părut chiar că am auzit un pîrîit - dacă nu l-am auzit, cel puţin l-am simţit. Nu m-a durut deloc, dar, deşi eram în braţele extazului, treaba m-a cam îngrijorat. După ce am terminat, mi-am tras repede chiloţii pe mine, am ieşit de sub pătură şi m-am dus ţintă la toaletă. Acolo mi-am văzut puţa însîngerată şi m-a cam luat cu rău de la stomac. În plus, cînd am făcut pipi m-a usturat îngrozitor. Nu mai vorbesc de usturimile suportate cînd am încercat să mă spăl. Căcat! O beştelisem! Auzisem eu ceva de "ruperea aţei", dar chestia asta nu mă liniştea deloc. Cînd îţi vezi puţa ferfeniţă n-ai cum să nu te pierzi cu firea! Apoi, era clar că nu mai puteam s-o fac în seara aia. Ce o să-i spun tipei?

M-am întors în cameră; ea era tot la baie (la cealaltă, desigur). Cît stăteam s-o aştept, am realizat o altă nenorocire. Uitesem de protecţie. Nu la protecţia de vreo boală venerică mă gîndeam eu, ci la cea de graviditate. Cu mult înainte, în aşteptarea marii chestii, declanşasem o adevărată cursă a înarmărilor în privinţa "mijloacelor contraceptive". Aveam o pastilă maro, pe care o cumpărasem cu bani grei de la un coleg; e adevărat, nu ştiam dacă se ia pe gură sau se bagă direct acolo, dar, la o adică, îmi ziceam că o să i-o dau tipei s-o ia cu puţină apă şi o să aştept ceva mai mult - o dată intrată în sînge, cu siguranţă că tot la fofoloancă avea să ajungă! Mai aveam şi cîteva feluri de prezervative, unele cumpărate de la nişte polonezi, cînd am fost într-o excursie în Nordul Moldovei, altele luate tot de la colegi. De fapt, nu mai aveam aşa de multe prezervative, fiindcă începusem să folosesc din ele cînd mă iubeam pe mine însumi - era o senzaţie faină să o faci cu zgîrciul pe puţă, mai ales că te gîndeai cum trebuie să fie cînd o faci de-adevăratelea. În sacoul de elev, în căptuşeală, loc la care ajungeai prin spărtura buzunarului, aveam de multă vreme un prezervativ Protex, "pentru orice eventualitate", al cărui ambalaj ajunsese să se tocească rău de tot. Oricum, eram foarte prevăzător. Cum se întîmplase, atunci, să uit de asta tocmai în momentul pentru care mă pregătisem cu atîta logistică? Dacă tipa rămîne gravidă? Am încurcat-o!

Tocmai cînd gîndeam aşa, apare şi Ioana cu o faţă plouată şi îmi zice: "S-a întîmplat o nenorocire". "Cum, chiar ai rămas gravidă?" - sar eu. "Care-i chestia cu 'gravidă'?" "Păi, dacă ai rămas gravidă, sîntem terminaţi amîndoi!" Tipa se repliază imediat şi începe, zîmbind condescendent, să marşeze: "Şi dacă am rămas gravidă, ce?". "Cum? Aşa, de prima dată? Mamă, ce ghinion!"

... Şi m-a ţinut aşa cîtva timp, după care mi-a zis că nu mă credea aşa de laş. Lovitură de graţie. Eu, care mă simţisem în sfîrşit bărbat, care tocmai fusesem cu o tipă în pat, în casa mea, fără să mă tem de nimeni, ca şi cum aş fi fost eu stăpînul casei, bărbatul, soţul, tatăl, eu, iată, eram socotit laş.

"Dar atunci care e nenorocirea?" - am întrebat eu moale. Nenorocirea era că nu mai puteam face dragoste, fiindcă îi venise ciclul. Aşa credea ea, dar de fapt sîngele nu era al ei, ci al meu. Eu m-am bucurat însă că nu trebuie să mai sufăr o umilinţă în plus, să-i spun că mie tocmai mi se rupsese aţa, şi am lăsat-o să creadă chestia cu ciclul. Tot nu puteam să mai facem, ce importanţă avea care era motivul?

Pînă la urmă, faza penibilă a trecut şi noi am luat cina ca un soţ şi-o soţie, am ascultat muzică şi ne-am giugiulit. Îmi dispăruse orice inhibiţie, aşa că, în momentul în care ea m-a întrebat cum mi s-a părut de data asta, mai bine sau mai nasol decît cu celelalte femei de dinainte (auzi tu: "femei", nu "fete" - chestie care a făcut să-mi crească din nou pipota în mine), eu i-am spus fără să mă mai dau pe după deget că la mine a fost pentru prima oară. "Cum? Chiar aşa?... Şi cum ai rezistat pînă acum fără?" Cum am rezistat... am trăit din labă, aşa am rezistat. Fireşte, ei nu i-am dat nici un răspuns şi am lăsat ca întrebarea să pară retorică. Atunci ea mi-a spus că a început-o mai demult şi că, de exemplu, cu ultimul ei prieten, Radu, o făcea cînd avea chef. Dar de o lună nu mai era cu el...

Cu Radu urma să fac din nou cunoştinţă peste vreo două ore, cînd eu mă aprinsesem în urma unei noi reprize de sărutări şi, cum ea credea în continuare că are ciclu, mi-a zis: "Opreşte-te, Radu, ţi-am zis că nu mai putem să facem dragoste".

A doua zi de dimineaţă, Ioana se suia în trenul de Bucureşti - ai mei aveau să vină pe la prînz.

Următoarea dată cînd am văzut-o a fost peste vreo lună, cînd am mers într-o excursie cu clasa la Gura Diham şi am invitat-o şi pe ea. La cabană ne-am cazat eu cu Preotu', iar ea în cameră cu o colegă de-a noastră de clasă, una Izabel, pe care amicul meu o pipăia prin pauze şi îi băga mîna în chiloţi cînd ne dădeau filme educative în laboratorul de chimie. Fireşte că imediat după ce ne-am instalat în camere am facut rocada. Eu cu Ioana, Preotu' cu Izabel.

Venise momentul cel mare. Aveam să fiu bărbat o noapte-ntreagă, nu-mi mai stătea în cale nimic! Avusesem grijă să-mi pun de-acasă şi cei mai faini chiloţi ai mei... Ne-am fîţîit prin cameră, am vorbit drăgăstos unul cu altul, am fumat în linişte (încuiasem uşa, nimeni nu avea cum să ne deranjeze). Aveam timp destul toată noaptea, nu ne grăbeam. După vreo oră şi ceva de program de voie de cabană, am decis că era vremea să ne culcăm - deşi era destul de devreme; dar nu la dormit ne era, vezi bine, gîndul. Am rămas de data asta amîndoi în cămăşi şi chiloţi şi ne-am suit în pat (se pare că asta era uniforma pentru astfel de momente, şi eu m-am conformat). Acolo, desigur, dă-i cu sărutările! Şi, în timp ce ne sărutam noi mai cu foc, realizez într-un moment de respiro că pe hol era o foială de nedescris. Uşi trîntite, vociferări, rîsete şi, din cînd în cînd, vocea dirigului, care mai ieşea (dirigul, nu vocea) şi punea lucrurile la punct. Dă-i încolo! Uşa e închisă, lumina e stinsă - să nu ne repereze inamicul -, noi sîntem aici împreună, ei acolo. Iar eu o să fiu în noaptea asta un bărbat adevărat. Numai că ei erau acolo, dar la un moment dat un grup de iniţiativă (format, probabil, din Romică, Zarzără şi alţii ca ei) a început să facă la uşa noastră ca pe pîrtia de schi în timpul competiţiilor: "Hău! Hău! Hău! Hău!" - din ce în ce mai repede. ... Tot dirigul a fost cel care a curmat euforia generală. Dă-i în mă-sa! Eu voi fi bărbat, ei se vor mulţumi să facă galerie de la distanţă. Şi treci iarăşi la o nouă rundă de sărutări.

Problema era însă că, deşi voiam să iasă totul ca la carte (ce carte e oare cu aşa ceva?), îmi cam pierise cheful. Iar rezultatul era că, deşi mi se învîrtoşa ştromeleagul în timpul sărutărilor, cînd voiam să trec la treabă şi să mă sui pe ea, chestia mea se transforma instantaneu într-o puţulică plăpîndă şi neajutorată. Iar mă dădeam jos de pe tipă şi treceam la faza sărutărilor, iar credeam că lucrurile se mai îndreaptă, iar rămîneam în cîteva secunde cu buza umflată şi puţa bleagă. Dar ce zic eu de buză umflată? - de-atîtea molfoleli cred că aveam buzele de-a dreptul tumefiate, deja nu mi le mai simţeam. Pe scurt, am făcut-o de oaie şi de data aceea. Tipa mă săruta din ce în ce mai cu foc şi nu înţelegea ce se întîmplă. Gata! Hai să ne culcăm!


/Îmi dau seama de-abia acum că nu am spus nimic despre cum arăta Ioana. Ar fi trebuit s-o descriu în detaliu, să întîrzii asupra părului, asupra reflexelor aurii ale pielii sau asupra pufului de pe picioare (nu se epila, că nu era nevoie de aşa ceva). Şi, oricum, înainte de toate, să spun dacă era grasă / slabă / înaltă / scundă / blondă / brunetă etc.

Pînă la urmă, ce rost are să fac eu divagaţii poeticeşti despre arcuirea sprîncenelor, rotunjimea fermă a sînilor sau pasul ei de domnişoară? Tot n-o puteţi vedea. Dacă ai încerca să reconstitui femeile din elementele oferite de cei care "le cîntă", ai ajunge la nişte rezultate monstruoase: un gît lung, ca de lebădă, un păr bogat şi negru ca noaptea, două buze foarte roşii, suspendate undeva, între păr şi gît, plus un sîn marmorean şi o gleznă gracilă. Cum ai putea să iubeşti un asemenea obiect?

Ei bine, am să spun doar atît: Ioana era o tipă care arăta foarte, dar chiar FOARTE bine. Şi asta mi se pare de ajuns.

Dar, deşi arăta bine şi nu era "un asemenea obiect", eu, iată, n-o puteam - fire-ar să fie! - iubi./


Ne-am culcat fără să ne mai spunem nici un cuvînt. Amîndoi în cămăşi şi chiloţi, aşa cum rămăseserăm. Eu eram într-o cămaşă albă, elegantă, de poplin. Cămaşă care mi se lipise de spate de transpiraţie (pe de o parte, muncile lui Hercule, pe de alta, căldura insuportabilă pe care o emana soba de teracotă). Dimineaţa m-am trezit tot cu ea lipită de spate, dar de data asta era ca de gheaţă. Îmbrăcasem cămaşa morţii, cum, frumos, se spune. Idioţii opriseră gazele şi în cameră era un frig de-ţi clănţăneau dinţii. Ce s-o mai lungesc? - pînă spre seară făcusem o febră de 42 de grade. Asta am văzut cînd am ajuns acasă şi mi-am luat-o. Pînă acasă, în autocar, avusesem nişte frisoane groaznice, care se lăsaseră cu o criză de spasmofilie de toată frumuseţea, prima din viaţă: mai întîi mi-au amorţit degetele, am făcut ceea ce în limbaj medical se numeşte "mînă de mamoş", apoi braţele cu totul şi, în cele din urmă, picioarele. Nu ştiam despre ce era vorba şi m-am speriat foarte tare. Ioana mi-a oferit o pastilă de Vitamina A, cică să prind puteri. Dirigul, care stătea în faţă, pe scaunul ghidului, era convins că am băut prea mult.

Au urmat cîteva săptămîni de stat acasă, cu pneumonie şi febră mare. Atunci am citit, în momentele în care aveam mintea mai limpede, volumul de teatru al lui Sartre. Infernul, cică, sînt ceilalţi. Aşa o fi, dacă zice domnul Sartre. Numai că, pentru mine, infernul stătea în cuminţenia şi nevinovăţia puţei mele. Ea preferase să fie cuminte, la locul ei, şi să nu se bage în cîrd cu oamenii mari, care fac prostii.

Tot cuminte a preferat să stea şi după ce am ieşit din boală, cînd i-am făcut o vizită Ioanei la Bucureşti (ai mei nu mi-au refuzat favoarea să mă lase să plec, suferisem atîta! ; m-au îmbrăcat gros şi mi-au dat drumul, fără să-mi ceară prea multe explicaţii). La Bucureşti, am vizitat casa în care Ioana stătea cu părinţii, unde am văzut tot felul de antichităţi, tablouri şi panoplii de arme (chestie care pe mine m-a lăsat cu gura căscată), apoi am mers într-o garsonieră pe care o aveau ai ei şi o închiriaseră unei studente la ASE. Am găsit-o pe tipă acolo. Stătea în bucătărie, cu toate focurile aprinse, să se încălzească, şi citea nu ştiu ce curs. Noi am schimbat cîteva vorbe cu ea, după care Ioana i-a spus că ne retragem în dormitor. Fata ne-a zîmbit cu subînţeles şi şi-a proptit privirea în foile pe care le avea în faţă. Se vedea că nu era prima dată cînd era pusă în situaţia asta.

Toate bune, numai că în dormitor era un frig de nedescris. De fapt, poate că încerc să mă justific, acum, pentru lipsa mea de performanţă. Poate că un bărbat adevărat ar fi făcut-o şi la minus 20 de grade. (Lasă că eu n-am fost în stare nici pe căldura sufocantă de la cabana Gura Diham!) Oricum, cert este că la vremea respectivă nu mi-am acordat nici o circumstanţă atenuantă. Şi m-am socotit, pur şi simplu, un impotent iremediabil, chestie care m-a terorizat mult timp după aceea (vreun an şi ceva), pînă cînd am avut fericita ocazie să-mi dovedesc contrariul.

Cu Ioana am plecat după aceea la gară, să iau trenul, şi, în aşteptarea orei de plecare, am mai stat vreo jumătate de oră pe bancă, în Parcul Gării, lîngă beţivi, cerşetori şi ţărani care-şi suflau în mîini, treceau o sticlă de la unul la altul şi luau din cînd în cînd cîte o bucată de slănină de pe o hîrtie de ziar. A fost o jumătate de oră infernală (infernul, da), dar asta nu pentru că era groaznic de frig sau pentru că eram înconjuraţi de fauna aia, pe care de fapt nici n-o vedeam. A fost o jumătate de oră în care am tăcut aproape tot timpul şi stăteam numai cu ochii pe ceas.
Totuşi, în inconştienţa mea, am crezut că, după asemenea chestii, lucrurile pot merge mai departe. Fapt pentru care am continuat s-o sun pe Ioana, de la Piteşti. Însă ea, indiferent la ce oră sunam, nu era acasă, iar părinţii îmi spuneau că nu ştiu unde este şi nici cînd se întoarce. Era clar ca bună ziua ce se întîmpla. Numai că eu, ca un bun adolescent hipermetrop şi bovaric ce eram, m-am crezut în plin Eliade. Infernul se transformase în mister şi devenise dintr-o dată interesant. Şi viaţa mea, împreună cu el.