Deloc prefaţă

Citiţi un fragment din această carte.


Cezar Paul-Bădescu - născut la 7 august 1968. Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, în 1994. Între 1994 şi 1995, urmează cursurile de masterat ale aceleiaşi facultăţi, secţia "Teoria literaturii şi literatură comparată". Din 1996, este redactor-coordonator al secţiunii culturale şi, periodic, al numerelor tematice la revista Dilema. Colaborator la numeroase reviste din ţară şi străinătate, printre care: Secolul XX, Observator cultural, Adevărul literar şi artistic, LA&I, Apostrof, Interval, Monitorul de Braşov, Monitorul de Iaşi, ProCinema, l'Adige (Italia), Pontes (Croaţia), Contrafort (Republica Moldova) etc. A publicat, în colaborare, volumul Tablou de familie, proză scurtă, Editura Leca-Brâncuşi, 1995 (Premiul pentru debut al revistei Tomis şi nominalizare pentru premiile ASPRO), şi a coordonat volumul Cazul Eminescu, publicistică, Editura Paralela 45, 1999. În anul 2000 este decorat cu medalia "Mihai Eminescu", conferită de Preşedintele României pentru merite culturale deosebite.

La prima vedere (şi ultima, de obicei, pentru mulţi critici), Tinereţile lui Daniel Abagiu este o carte simplissimă: un autor cam stîngaci îşi povesteşte copilăria şi adolescenţa. Nu vrea să-nfrumuseţeze nimic, nu vrea să facă literatură. Personajul central, "el însuşi" în măsura în care Nică este Creangă (şi, orice-ar zice teoreticienii literari, el este în mare măsură), nu numai că n-are nimic exemplar, dar acumulează o doză de jalnic şi de ridicol cum rareori întîlneşti în literatură. Cum se spune în comentariile literare, chiar numele lui este semnificativ (nomen omen): masturbarea, fie ea fizică sau intelectuală, nu e nicidecum ultima dintre preocupările personajului. Din acest punct de vedere, titlul cărţii se-nscrie cu cinste între cele trei din literatura română mai recentă care pun deschis problema filozofică a solipsismului, alături de La Baaad şi La bătrîneţe, lupii tineri...

Cartea lui Cezar Paul-Bădescu, apoi, arată ca o supă în care plutesc bucăţi solide: carne, găluşte, zarzavat. Zeama este un lung discurs despre "formarea personalităţii" unui ins fără personalitate, în care defilează episoade-standard ale "biografiei" celor fără biografie - marea masă a tinerilor crescuţi în atmosfera specială a ultimilor ani ai comunismului. Copilul Dănuţ merge la şcoală, se-ndrăgosteşte de mai multe pioniere, suferă persecuţiile "tovarăşei". La liceu, Abagiu Daniel face muzică, fumează la closet tot soiul de ţigări, debutează în viaţa sexuală cu o intensă ipsaţiune, iar în cea intelectuală cu existenţialismul francez (convergenţă deloc întîmplătoare), apoi inevitabilul Emil Cioran intră în viaţa lui. Atît de cîntatele de poeţi "primul sărut" şi "prima noapte de dragoste" sînt printre cele mai ruşinoase experienţe pentru protagonistul nostru. Ultima, cel puţin, e de o scîrboşenie care te face să te gîndeşti de două ori cînd mai vrei să te apuci de aşa ceva. Eroul ajunge la Facultatea de Litere, îşi face un cerc de prieteni, adoratori ai lui Nichita Stănescu (fireşte!), cu care amici poartă lungi discuţii literare şi metafizice, joacă jocuri sadic-dostoievskiene, bea în neştire şi scrie poezii. Îl are, printre profesori, pe un oarecare Cărtărescu, care-l ajută să publice cîteva texte într-o antologie cu mai mulţi autori. Cunoaşte iubirea, care i se prezintă, ca unui copil freudian sau ca lui Maitreyi, pervers-polimorfă: iubeşte o fată, un cuplu, un motan (parcă) şi nu mai ştiu ce. Scrie un tratat despre gîndacii de bucătărie. Îşi prezintă prietena părinţilor, prilej cu care se bate (!) cu taică-su într-o altă scenă pe care e greu să o reciteşti fără să intri-n pămînt de ruşinea personajului. Toată biografia asta e un fel de jale veselă de la un capăt la altul. E ca în filmele comice din vremea cinema-ului mut: dacă un personaj ia un şut în dos, ţi se pare penibil, dar dacă ia zeci de şuturi de la toată lumea, te cuprinde un rîs nebun.

Bucăţile care plutesc în derivă, ca un fel de ilustraţii, prin acest sordid "Bildungsroman" sînt micile povestiri "cu Dănuţ" publicate în zisa antologie, unul sau două articolaşe din publicaţii eterogene - una dintre ele, o revistă pentru tinerele mame, dacă-mi aduc bine aminte -, ca şi o povestire finală care e, cum se zice, "din alt film". Şi asta-i tot (sau aşa pare după prima fuşereală ; a doua fuşereală ne va limpezi, poate, cîteva lucruri).

După acest rezumat conştiincios (cu care nu urmăresc nicidecum să iau locul cuiva în fruntea ierarhiei academice), recomand totuşi lectura în continuare a Tinereţilor..., începînd cu ce a mai rămas din prefaţa mea şi continuînd cu cartea propriu-zisă. Pentru că nu întotdeauna lucrurile sînt cum par. Vezi uneori, la cursele de semifond de pe pistele atletice, două grupuri de sportivi alergînd unul în spatele celuilalt, la 7-8 metri distanţă. Un inocent ar vedea în cei dintîi fericiţii cîştigători, pe cînd ultimii i-ar părea nişte losers. Dar cel care-a urmărit cursa de la început ştie că ordinea asta e iluzorie: în realitate, cei din faţă sînt, de fapt, cu o tură în urma celorlalţi şi vor fi repede ajunşi şi depăşiţi de ei. Numeroşi scriitori ai acestui moment, pe care deocamdată puţini îi remarcă, se află, faţă de consacraţi, în această situaţie. Par mai rudimentari, mai puţin artişti, mai dezordonaţi ; în realitate, ei sînt pe o spiră mai sus a evoluţiei formelor literare (uite că am spus-o, deşi mi-am propus să fiu aici cît se poate de puţin pedant).

Înainte să vedem ce-nseamnă această carte, o să profit de faptul că - ducînd doar o tavă - sînt totuşi personaj în ea şi o să-mi aduc şi eu aminte de cîteva episoade din propriul meu "Bildungsroman", în măsura în care ele luminează aspecte obscure ale hagiografiei danielabagiene. În 1990 am venit asistent la Facultatea de Litere. Prima mea grupă de seminar a fost pentru mine un şoc pe care nu l-am uitat niciodată. Din fericire, de treisprezece ani situaţia de-atunci nu s-a mai repetat. Pur şi simplu, studenţii din acea grupă erau la fel de buni, şi pe alocuri mai buni, decît mine! Era de neconceput, nu-i puteam stăpîni. Mi-i amintesc doar pe Andreea Deciu, pe Romaniţa Constantinescu, pe Svetlana Cârstean, pe un băiat din Bîrlad al cărui nume îmi scapă şi, last but not least, pe viitorul Daniel A., purtînd pe-atunci doar numele curios de Cezar Paul-Bădescu, dar aproape toţi ceilalţi erau foarte buni. Ce puteau să-mi facă! Aproape că nu mă lăsau să vorbesc, mă contraziceau la tot pasul (mai ales Andreea, care era de-o obrăznicie devenită apoi proverbială). Cum sînt un om timid, combativitatea asta mă inhiba, mă făcea să mă-ncurc, mai ales că n-aveam mereu timp să mă pregătesc. Cezar domina, ca un Ceahlău cu fruntea-n nouri, săliţa meschină şi prost luminată. De altfel, i-am făcut pe undeva un portret complet greşit în detalii, dar adevărat pe ansamblu (susţin şi acum), pe care-l reiau aici din lenea de a face altul: "Junele masiv, cu o barbă aurie, o pipă afumată din care muşca din cînd în cînd cu gravitate şi ochelari chihlimbarii, purta un costum demodat, cu vestă şi lanţ de ceas, toate aceste accesorii dîndu-i un aer puţin pedant şi crispat. De aceea păreau nepotriviţi pe faţa lui ochii rotunzi şi naivi, cu sprîncene întrebătoare, de fapt ochii lui Dănuţ, personajul ingenuu al prozelor lui". Nu era el chiar aşa, dar eu n-am simţ de observaţie. Scriind odată despre Crohmălniceanu, am vrut să-i fac o plăcere amintindu-i în articol şi cîinele, pe multiubitul lui Ronţ. "Dragă", mi-a spus profesorul, zîmbind, cînd ne-am întîlnit apoi prima oară, "ai scris minunat despre Ronţ, doar că i-ai greşit rasa, culoarea şi sexul!"... Ceea ce scriam în continuare despre Cezar era mai important: "...este, asemenea lui Flaubert, fascinat de nesfîrşitele teritorii ale subculturii, ale kitsch-ului, în cele din urmă ale prostiei omeneşti sub toate formele ei. Lucrarea lui de licenţă a avut ca subiect "oracolele" elevilor, carcinoame culturale monstruoase, uneori însă de o expresivitate involuntară stupefiantă". Vorbind despre Flaubert (cu care-am început, în această prefaţă, name-dropping-ul), mă refeream, fireşte, la dicţionarul lui de idei primite de-a gata şi la Bouvard şi Pčcuchet. Dar anticipez puţin. Deocamdată, Cezar era doar un student care, deşi mai puţin zavragiu decît ceilalţi, avea şi el curajul să mă contreze de cîte ori mă prindea cu cîte o eroare. O făcea însă grav, sfătos, vorbind în faimoasele lui clişee din care, deodată, ieşea cîte o-ntorsătură ce arăta multă inteligenţă acolo unde crezuseşi că e doar platitudine.

L-am întîlnit apoi la cenaclul pe care l-am început în facultate cu un an sau doi mai tîrziu. Am aflat cu ocazia asta că existase de mai mult timp un grup de studenţi care-şi făceau în facultate un cenaclu de capul lor. Era un loc special (povestesc aici din auzite) şi care are importanţa lui în evoluţia cîtorva tineri scriitori. Din acel grup făceau parte Cezar, Svetlana, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, poate şi Sorin Gherguţ, ocazional şi Iulian Băicuş, şi alţii. Se întruneau săptămînal şi-şi dădeau teme, care mai de care mai ciudate şi mai anodine: cocoloşul, dunga de la pantaloni etc., iar data următoare veneau cu mici texte scrise pe aceste teme. Era un fel de infraliteratură, un fel de minimalism abia conştient de el însuşi şi de miza lui reală, care era de fapt revolta împotriva literaturii "mari", "adevărate". Nici unul dintre ei nu voia să publice şi să devină scriitor. Le ajungea distracţia aceea într-un cerc minimal. Cînd a apărut cenaclul meu, toţi au migrat totuşi spre el, şi vechiul grup s-a dizolvat. Cu toate astea, "ideologia" iniţială, oroarea de afirmare socială, de bombasticul literar, de calitatea găunoasă de "scriitor", de textele "importante", cu miză existenţială sau morală, le-a rămas şi eu o consider esenţială pentru o întreagă generaţie. Cei mai mulţi dintre oamenii tineri pe care i-am "păstorit" eu, ca şi alţii, foarte mulţi, din aceeaşi promoţie, deşi foarte buni, unii străluciţi, n-au reuşit să se impună în literatura de azi. Motivul esenţial este lipsa oricărei dorinţe de a se impune. Solitari, cu oroare de viaţa literară, n-au constituit grupuri, şcoli, n-au avut ambiţii generaţioniste. S-au dezinteresat stupefiant (din punctul meu de vedere) de propriile lor scrieri. Au debutat aproape întîmplător, în tiraje mici pe care nu le-au răspîndit deloc, apoi n-au mai scris cine ştie ce, s-au dus în alte direcţii - presă, scenaristică, advertising, grafică pe computer - şi deodată s-au pomenit că au depăşit vîrsta de treizeci de ani fără ca notorietatea lor să le reflecte valoarea reală. Ei sînt, într-un fel, produsele erodării ideii de literatură (înaltă) - şi, la rîndul lor, au contribuit la erodarea ei şi mai adîncă. Într-un fel, sînt primii dintre mutanţi. Întrebarea rămîne dacă această disoluţie a prestigiului literar nu este cumva şi o mare şansă.

Cezar Paul-Bădescu este, din acest punct de vedere, cu totul tipic. Nu prea s-a auzit de el în ultimii zece ani. Nici el n-a făcut mare lucru ca să se audă. Lipsa de ambiţie şi greutăţile vieţii nu sînt însă cea mai adîncă explicaţie pentru obscuritatea în care s-a complăcut. De fapt, ca şi la alţii, a fost un fel de bizară formă de protest. Faptul că "eşafodajul" literar i s-a părut întotdeauna un fake dezgustător (cum şi este în bună parte) iese limpede în evidenţă cînd ne gîndim că faimosul - sau, cum spun americanii, in-famous - număr despre Eminescu al Dilemei e creaţia lui. La demistificarea mitului eminescian au contribuit atunci, cu texte fioroase, şi T.O. Bobe sau Răzvan Rădulescu, din acelaşi fost cenaclu contracultural. Mai tîrziu, Cezar a editat o carte în care a adunat toate reacţiile - furibunde sau aprobatoare - la intervenţiile din acel număr (unde scrisesem şi eu, în nemernicia mea, că Eminescu era păros pe picioare). În totului tot, văd în această atitudine demistificatoare faţă de cultura înaltă (şi de valorizare, în paralel, a culturii "populare") prima axă de ghidaj ideologică a viitoarei biografii a lui Daniel Abagiu, biografie ce urma, de fapt, să poarte chiar numele Deloc literatură. Prin această atitudine se explică lumea pe dos din această carte.

Într-un film de Bunuel, mi se pare (cum se vede, name-dropping-ul meu merge mai departe şi va ajunge şi mai departe), totul se petrecea invers: oamenii mîncau separat, în cămăruţe înguste, dar scaunele de closet erau aşezate în cerc, în sufragerie. Ilustratele cu monumente arhitectonice erau considerate obscene şi şcolarii le priveau pe sub bănci, în schimb toţi trimiteau acasă, din concediu, ilustrate cu femei goale etc. Aşa se-ntîmplă şi-n Tinereţile..., unde orice procedeu de "înfrumuseţare" literară este persiflat, deconspirat cu silă. Cartea nu are, intenţionat, construcţie, fraza nu are stil (uneori enervează prin eterne gerunzii şi infinitive), tot ce-ar putea fi frumos, măreţ, etic, romantic etc. îşi are reversul său în această mare deriziune. Mulţi critici vor vedea în carte o însăilare - şi, luată-n sine, asta şi e. Dar contextual ea este o palmă dată, în sens avangardist, literaturii. Gioconda cu mustăţi a lui Duchamp e o tîmpenie din cele de care-s pline cărţile de şcoală, dar cît de semnificativă, cît de nemuritoare tîmpenie! Ce şansă uriaşă pentru Gioconda! La fel, Daniel Abagiu este reversul celor mai multe personaje masculine din literatura noastră modernă, un anti-macho, un anti-Don Juan. În loc de viaţa plină de semnificaţie a eroilor lui Preda, Breban, Buzura (nu mai vorbesc de Paler), viaţa lui Abagiu e o suită de eşecuri, şi acelea mediocre, fără pic de tragism. Personajele "care se respectă" sînt etaloane morale, Daniel e cu totul şi cu totul amoral: îşi descrie pînă şi pe cei mai apropiaţi semeni, părinţi, prieteni, iubite, nu cu mai multă empatie decît pe gîndacii de bucătărie din cunoscutul său tratat. În fine, sfidarea supremă a literaturii este ignorarea totală, deliberată, a caracterului ei ficţional. Cei mai mulţi autori mai tineri de azi, în poezie şi-n proză, sînt "biografişti", adică tind să identifice realitatea despre care scriu cu datele imediate şi reale ale biografiei lor: cel care spune "eu" are datele recognoscibile ale autorului însuşi, prietenii şi toţi cei din jur sînt numiţi cu numele lor reale şi au toate datele după care pot fi recunoscuţi. În această perspectivă, Nică e literalmente Ion Creangă. La fel, autorul din cartea de faţă accentuează de cîte ori poate caracterul nonficţional, direct autobiografic, al textului. Daniel Abagiu tinde să fie nu numai literalmente Cezar Paul-Bădescu, ci un Cezar mai adevărat încă decît cel din realitate. Cînd cineva îi reproşează că povestirea în care sora lui mănîncă găinaţ e o reminiscenţă din Marquez, autorul protestează: păi, sora lui chiar mînca, independent de Remedios, găinaţ cînd era mică! Cu excepţia lui Nicolae Iliescu (dar cu cît mai mult farmec!), Cezar merge pe linia aceasta mai departe decît orice autor de azi.

Ar fi însă o greşeală şi o simplificare să vedem în carte doar un antitext literar. De fapt, dincolo de efectele de mare ilaritate produse prin contrastul dintre normă şi realitatea artistică, există aici şi fragmente de cea mai bună calitate literară în sensul "înalt" al cuvîntului. Din mijlocul unor întîmplări anodine cu copii jucîndu-se la ţară, la mare sau în spatele blocului se desfac deodată perspective mitice şi fantastice în sensul realismului magic sud-american: o schijă din timpul războiului se plimbă dintr-un loc într-altul pe sub pielea unui veteran ; o fetiţă de la bloc primeşte de la Dănuţ un misterios inel de aur, după care... dispare pentru totdeauna ; conflictul surd dintre tată şi fiu se concretizează printr-un vis al fiului, care se vede în chip de peşte, pescuit de tată. O cruzime foarte expresivă, de copil autist, e una din dominantele perspectivei narative (pedanteria, bat-o vina...): bunica moare de un cancer îngrozitor, descris cu seninătate, infarctul unui coleg e expediat într-o frază ironică, un pui de vrabie moare cu totul altfel, mult mai crunt, decît în Brătescu-Voineşti... Fireşte, cel mai mare sadism, devenit masochism curat, e îndreptat spre sine însuşi: se descriu cu mare voluptate tot felul de umilinţe suferite în faţa celor apropiaţi, se citează poezii scrise de Daniel în liceu, absolut penibile. Ultima povestire din carte, anexa ei, numită "O călărire în zori", ar merita o discuţie mult mai lungă. Niciodată n-am putut crede cu adevărat că povestirea asta a fost scrisă de Cezar. Este-n ea o perfecţiune stilistică şi de viziune străină tuturor celorlalte texte ale lui şi care-mi aminteşte de mari virtuozi ai prozei americane de azi, Robert Coover, de exemplu, sau Donald Barthelme. Subiectul sofisticat, filmarea şi eclerajul foarte subtile, fraza flexibilă fac din "Călărirea în zori" paradoxala capodoperă a lui Paul-Bădescu, total nepaulbădesciană (hm!). Prin prezenţa ei, cartea devine un codex, o compilaţie din doi autori, şi să găseşti ceva comun lor devine o sarcină din Uqbar-ul lui Borges. Fireşte, n-aş vrea să se creadă că-l acuz pe bietul Cezar că a furat povestirea de undeva. O explic mai curînd printr-un fel de transmisie ocultă, extrasenzorială, sau printr-o subită iluminare...

A doua axă importantă a cărţii este ceea ce aş putea numi gombrowiczismul (sau ferdydurkismul) ei. În ultimii 10-15 ani, această literatură "cu copii" sau "cu adolescenţi" a devenit una dintre direcţiile cele mai bătute ale prozei noastre. S-ar zice că avem deja o tradiţie a modernităţii în acest sens, dacă ne gîndim la cîteva cărţi foarte reuşite (persoanele de faţă se exclud) apărute în ultimul timp: Exuviile Simonei Popescu, Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş - cea mai apropiată scriere de atmosfera Tinereţilor... -, chiar şi, venind din alt spaţiu, De ce fierbe copilul în mămăligă a Aglajei Veteranyi. Mult mai puţin artist decît oricare dintre aceştia, Cezar Paul-Bădescu îi bate însă pe toţi de departe prin uriaşa, sfidătoarea şi autodistructiva sa sinceritate, prin luciditatea cu care vede-n sine un jerk absolut, demn de milă şi de silă, prin autoironia împinsă dincolo de limita de unde oricine ar zice: "Gata! Pînă aici!". Dacă Tinuţ al lui Verdeş reuşeşte performanţa să descrie în timp real o săptămînă din viaţa lui printr-o oralitate fără cusur, rămînînd mereu acolo, zidit în propria lui subiectivitate (asemenea lui Holden, căci Verdeş e un pur salingerian), Dănuţ, în schimb, e văzut de sus, dinspre Cezar-ul care avea să devină, şi descris cu o imensă doză de (dacă tot sînt în zodie antipruteniană) self-hatred. Emil Paraschivoiu - de altfel personaj negativ în carte, niţel pe nedrept, aş zice - are un text în care înşiră toate cuvintele din dicţionar care arată calităţi negative. Un astfel de repertoar în registru burlesc este şi nefericitul Dănuţ, un loser total şi fără drept de apel, dar care tocmai prin asta ne devine pînă la urmă nesfîrşit de simpatic, ca de altfel şi autorul lui.

Am lăsat la urmă lucrul cel mai important care trebuie spus despre proza lui Cezar, ultima axă care se leagă strîns de celelalte două. Este vorba despre atitudinea personajului - în ambele lui aspecte, de adolescent şi matur, faţă de lumea pe care o descrie. Şi aici, Tinereţile... se aseamănă cu Muzici şi faze sau cu Exuvii prin imaginea proaspătă, complet neconvenţională a epocii comuniste văzute prin ochii unui copil inocent. În lumea lui Dănuţ nu există Ceauşescu şi cultul lui monstruos, nici Securitatea, nici lipsurile materiale, nici sentimentul de teroare, de carceră pe care autorii "serioşi" se simt datori să le scoată în evidenţă. Autorul nu se simte un "martor", o "conştiinţă morală", nu judecă şi nu condamnă. Dimpotrivă, o mare nostalgie îmbracă imaginea acestei lumi scufundate. Ea a fost lumea copilăriei, cu absurdele ceremonii pioniereşti care păreau atît de strălucitoare, cu cravatele roşii şi inelele lor de plastic, cu defilările de 1 Mai şi 23 August, cu instituţiile şi obiceiurile ei ciudate. Şi mai ales cu obiectele ei definitorii, azi dispărute. Spre deosebire de scriitorii mai vîrstnici, autorii de după anii '80 n-au mai privit înapoi cu mînie spre Iepoca de tristă (dar şi, oarecum, simpatică) amintire, ci şi-au asumat-o ca pe o parte a vieţii lor. Lumina aruncată de ei către ea (mult mai eficientă decît mînia demascatoare) este una a privirii amuzate de un spectacol grotesc. Dănuţ trăieşte-n grotesc, respiră grotescul, dar, cum nu cunoaşte altă realitate, numeşte acest grotesc "normalitate" şi-ncearcă să se bucure, cu puterea şi optimismul tinereţii, de el. Ca-n bancul cu bătrînele care regretau anii '50 pentru că "eram aşa tinere pe atunci!", Cezar Paul-Bădescu este împins de o statornică nostalgie să facă liste întregi de obiecte "comuniste" scufundate-n uitare: ţigări, băuturi etc. de care puştii de azi nu mai ştiu. Anumite episoade din viaţă au darul să te tîmpească iremediabil, dar cu cîtă voluptate trăieşti apoi acea tîmpire! În prima zi de facultate, după ce terminaserăm împreună o armată înfiorător de grea, primul lucru pe care l-am făcut, colegii mei şi cu mine, a fost să ne aşezăm în coloană şi să batem pas de defilare pe culoarul facultăţii, sub privirile uimite ale celorlalţi studenţi. Cînd am fost prima dată-n America, am străbătut New York-ul într-un taxi, împreună cu un bun prieten emigrat de mult, cîntînd în gura mare cîntece patriotice şi pioniereşti! Sigur, făceam toate astea ironic, la băşcălie, dar asta nu înseamnă că ele nu sînt adînc în noi. Tendinţa de a scrie cu ingenuitate (şi chiar nostalgie) despre lumea comunistă este azi foarte răspîndită în ţările din Est, în primul rînd printre scriitorii tineri. Cartea lui Stasiuk, de exemplu, Cum am devenit scriitor, practic nu menţionează nimic monstruos în lumea din jurul tinerilor ce se bucură de viaţă de parc-ar fi fost în America lui Kerouac, şi nu-n Polonia lui Jaruzelski. De asemenea, în fostul R.D.G., Ingo Schultze are mare succes cu povestiri asemănătoare. Această lume a început să fie "studiată" şi la noi de un grup de tineri autori (Ion Manolescu, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici şi Paul Cernat) într-o savuroasă serie de cărţi în care sînt trecute-n revistă manualele şcolare, revistele, poeziile şi cîntecele acestei, în definitiv, (sub)culturi comuniste. Cezar Paul-Bădescu îşi asumă sfidător, cît se poate de explicit, această perspectivă, oricît de inoportună ar fi ea: "Pe unii, cuvinte ca tovarăşa sau tovarăşu' s-ar putea să-i umple de scîrbă sau de indignare. Pe mine, nu. Din perspectiva mea, comunismul a fost ceva îngrozitor, într-adevăr, dar asta numai în plan general - social, politic, economic, naţional etc. Însă pentru mine, ca individ, el nu a fost ceva monstruos. M-am născut în '68, deci comunismul a fost mediul în care am apărut şi am crescut, aerul pe care l-am respirat. Cum n-am luat contact cu alte realităţi, vremurile acelea cu tot ce presupuneau ele reprezentau pentru mine normalitatea.

Apoi, de anii '70-'80 se leagă copilăria şi adolescenţa mea. Cum să nu fiu, deci, melancolic ?". Nu numai pionierii şi manifestaţiile, dar şi duplicitarul cenaclu "Flacăra" al lui Păunescu, festivalul "Cîntarea României", pînă şi întreruperea luminii în fiecare seară au avut, spune Cezar, latura lor bizar-pozitivă, de care puştii profitau din plin. Iată cum, într-o nouă formă literară, emerge un nou adevăr: adevărul generaţiilor mai tinere, care n-au cunoscut ororile Canalului, ale deportărilor, şi care-au trăit în lumea comunistă ca viermele-n hrean. Eu însumi pot da seamă de adevărul acestei perspective. La prima ieşire în străinătate, în 1990, la Paris, am spus în faţa unei săli pline de cei care aşteptau de la noi să demascăm ororile comuniste că eu, personal, m-am simţit liber în ciuda opresiunii şi că nu aş fi scris altfel dacă aş fi trăit în Occident. Sala a fost stupefiată. Nici eu, atunci, nici Cezar, acum, nu negăm caracterul odios al comunismului. Negăm doar absolutizarea lui, transformarea lui într-un "adevăr de-a gata", într-un şablon intelectual şi literar. Un scriitor trebuie să scrie despre ceea ce trăieşte şi simte cu adevărat, oricît de inoportun sau inconvenabil ar fi adevărul lui. Şi cred că Tinereţile lui Daniel Abagiu este o astfel de carte cinstită cu sine însăşi.

Antiliteratură, gombrowiczism, privire ingenuă asupra epocii ceauşiste: e cu neputinţă să discuţi cartea lui Cezar Paul-Bădescu în afara acestor trăsături. Dar nu-mi fac iluzia că prin asta am spus totul. E în această scriere şi un - nomen odiosum! - inefabil, ceva ce criticul nu va putea să exprime, dar pe care cititorul îl va simţi din plin. E farmecul ei, solidaritatea pe care-o simţi imediat faţă de simplicitatea ei gol-goluţă, lipsită de orice izmeneală şi pretenţii. E o carte săracă ce te îmbogăţeşte, o carte tristă ce te înveseleşte. Ce să mai zic, conferinţa s-a terminat, urmează filmul.