Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Tînărul Geo Bogza (I) - Poemul Invectivă şi alte poeme, de Geo Bogza


Daniel Cristea-Enache

18.04.2011
Observator Cultural, aprilie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică




Geo Bogza, Poemul Invectivă şi alte poeme,
prefaţă de Paul Cernat, cronologie şi referinţe critice de Teodora Dumitru,
col. Biblioteca pentru toţi, Ed. Litera / Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010, 384 p.


Există un nex cauzal, dar şi unul paradoxal, în receptarea operei lui Geo Bogza. Mai multe generaţii de comilitoni şi cititori cunosc diferite faze şi faţete ale creaţiei sale, interpretîndu-l pe autor în funcţie de una dintre ele. Avem, astfel, un Bogza avangardist, iconoclast, turbulent, nesupus, din anii '30. Apare apoi un Bogza academizat şi convenţionalizat pe tipicul epocii realismului socialist, în anii '50. Şi se manifestă, ulterior, un Bogza emfatic şi grandilocvent, dar şi parabolic, rezistent, subversiv, în anii '80.

Dacă generaţia mea a fost intoxicată cu Cartea Oltului, introdusă în manualul unic şi în nişte conştiinţe în formare, adolescentine, care nu puteau decît s-o respingă, mult mai puţini "decreţei" au avut acces la ediţia din Poemul Invectivă scoasă în 1986 la Panciova, în Iugoslavia, în româneşte. Pînă la această remarcabilă antologie recuperatoare, Poemul Invectivă şi alte poeme, textele de bază pentru înţelegerea tînărului Bogza nu au circulat şi nu au fost difuzate, într-un areal socio-cultural căruia totuşi ele i se adresau provocator. Provocările de juneţe ale expeditorului poetic Bogza au rămas, aşadar, fără "andrisant" şi fără întregul context proiectiv-reactiv în care versurile respective au fost gîndite. Şi în care ele îşi plasau, îşi anunţau, îşi apăsau miza.

E suficient să parcurgem, acum, Poem ultragiant pentru a vedea cum întreaga tinereţe iconoclastă a lui Geo Bogza ţîşneşte din nou într-un jet de cerneală: "Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare/ Totul a fost pe neaşteptate - şi aproape fără voia mea/ Era undeva într-un oraş murdar de provincie/ Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.// Într-o seară am rătăcit singur pe străzi - şi cînd m-am întors/ Servitoarea făcea patul în camera mea/ Era o servitoare tînără şi negricioasă/ Mi-a spus că toţi ai casei sînt plecaţi în oraş la plimbare/ A zîmbit/ Şi a trecut pe lîngă mine de nenumărate ori.// Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste// Dar servitoarea era tînără/ Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani/ Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptînd/ M-am apropiat zîmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.// Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria/ I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,/ Cred să fi fost aproape de miezul nopţii/ Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului/ Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile/ Aici eram numai eu şi servitoarea;/ Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.// Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape/ Şi mirosea foarte rău a sudoare/ O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie/ Pe cînd eram destrămat şi stăpînii tăi lipseau de acasă/ Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată/ Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere,/ Servitoare cu pîntecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel/ Servitoare cu sexul ca o mîncare de pătlăgele vinete/ Scriu despre tine poemul acesta/ Pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze/ Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili/ Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori/ Nu vreau să le cînt/ Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră/ În lingeria lor/ În pianul lor/ Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.".

Un al doilea poem-cheie pentru decodarea nonconformismului de profunzime, nu numai de gesticulaţie, al tînărului autor îi este dedicat lui Ilarie Voronca. Pe lîngă el, Poem ultragiant pare aproape cuminte, cu funde şcolăreşti. Căci în modest-intitulatul Esseu, de numai două strofe, Bogza va sfărîma tot: "Ce frumos era la piatra neamţ/ Aerul tare ca vorbele într-un poem de geo bogza/ Şi munţii deranjaţi de ultima furtună/ Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor/ La trecătoarea de stînci colţuroase bratocea/ Unde ciobanul întîlnit se masturba în aer liber/ Şi cîinii de la stînă lingeau pe piatră sperma.// Era frumos ciobanul şi cît de feciorelnic/ Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor/ Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste/ Sămînţa, ca un scuipat, făcea pe stîncă: plici/ Cîinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie/ Nu rămînea nici o murdărie/ Şi totul era atît de frumos, atît de pur".

Să recitim cu atenţie aceste poeme, după ce provocarea şi-a atins efectul scontat: de indignare. Să ieşim din această reactivitate de primă instanţă, emoţională şi moralicească, şi să ne "răzbunăm" pe tînărul poet nu altfel decît identificîndu-i mecanismul, observîndu-i compoziţia, demontîndu-i construcţia. În Poem ultragiant, de o pagină şi jumătate, am fi putut găsi cuvinte şi imagini în plus, asocieri avangardiste extravagante sau "autenticisme" suprapuse cu fragmente şi felii de ego-viaţă. Textul era suficient de lung pentru ca autorul, urmărindu-şi ţinta, să dea totuşi impresia (şi configuraţia) unei incertitudini poetice. Dacă nu un halou de poezie, dacă nu lirism, precum în Jurnal de sex, atunci baremi mici ocoluri, deviaţii, perturbaţii, aspecte sau elemente centrifugale care să deschidă textul către mai multe lecturi şi interpretări posibile. Poemul de faţă este, dimpotrivă, foarte strîns; şi e o ironie a istoriei literare că el intră perfect în tiparul şi formatul unei ars poetica. Nu întîmplător el încheie volumul din 1933, urmat fiind de trei rînduri date cu italice, la capătul ultimei pagini, de către autorul căruia tot nu-i ajunge: "... Şi ca un zîmbet de provocare azvîrlit continentelor, invectivele urmează mai departe sub degetul de gheaţă al profeţilor viitori.".

Dar, pînă la această inserţie a vocii de intenţie auctorială, peisajul din Poem ultragiant nu e transcontinental, ci local. Şi pus, de la început, într-o balanţă în care secvenţele de decor interior comunică edificator cu cele de entertainment urban. Geo Bogza îşi alege cum nu se poate mai bine locul conflictului său avangardist cu spiritul burghez. E un "oraş murdar de provincie", şi totuşi oraş, nu sat, adică un spaţiu în care se află "teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile", cu o viaţă socială trepidantă în care - dacă se reuşeşte, se parvine - reuşita în această expunere de Centru se măsoară.

Personajul "decident" al lui Bogza se distanţează, oarecum scîrbit, de condiţia de reuşită şi vizibilitate, de vitrina centrală atît de jinduită în romanul balzacian, pentru a se izola şi a se regăsi: "locuiam la prietenul meu din copilărie", "într-o seară am rătăcit singur pe străzi", "mi-a spus că toţi ai casei sînt plecaţi în oraş la plimbare"... Însă el nu se izolează, în poze romantice sau moderniste, ca autorul să facă, prin acest scenariu de evaziune, poezie. În Poem ultragiant, pentru ca provocarea să-şi atingă ţinta şi să-şi satureze miza, o anume participare publică devine esenţială. Prin urmare, important nu este atît episodul sexual consumat cu o servitoare cu "nume oarecare" ("mi se pare că Maria"), cît faptul că acest episod e contrapus acelor poveşti de succes din imaginarul colectiv. Totul se petrece parcă deodată, acum, aici, în imediatul proiectat de poet; şi personajul "destrămat", fără vreo poftă de a face dragoste, se mobilizează exemplar, cu gîndul la ceea ce se petrece afară, în centru, în miezul "lumii bune". Ochiul crud şi percepţia olfactivă atît de nepoetică ("Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape/ Şi mirosea foarte rău a sudoare") se fixează pe figura modestei servitoare. Foarte rapid, însă, detaliile intime, jenante, sordide sînt convertite în elemente ale unei lecţii exemplare. O lecţie servită, tocmai, celor pretins distanţaţi, prin naturelul lor simţitor, de adevărata natură umană. De componenta biologică ascunsă sub aparenţe ce trebuie mereu salvate; de condiţia primară, animală, a cetăţeanului-model, ipocrit, autofalsificat, deodată răsturnat în negativul său.

Educaţia tinerelor fete este parte importantă a "frumuseţii" lor. De acum încolo, ghilimelele nu pot fi decît ironice, sarcastice. Căci exact aceste adjuvante (zestrea, numele bun, pianul) apar ca respingătoare, pentru personajul subit copleşit de farmecul animal al simplităţii transpirate. De remarcat însă că, în timp ce eroul anti-civilizator face sex cu servitoarea cu gîndul zburînd aiurea, populistul Bogza e un populist intenţional şi oblic. Adevăratul protagonist din Poem ultragiant nu este tînărul macho, cu atît mai puţin servitoarea oarecare, ci spiritul burghez în multiplele lui manifestări de proprietate şi posesiune. Acestui joc predictibil al succesului social i se sustrag demonstrativ - şi deopotrivă - personajul masculin şi poetul care îl mînă în luptă. Ca să zic aşa, împreună urinează ei în cutiile cu pudră, lenjeria, pianul şi toate celelalte componente de success story expuse şi clişeizate de la începuturile senioriale ale culturii înalte şi pînă la telenovelele de astăzi.

În Esseu, lupta tînărului Bogza cu convenţiile burgheze şi inerţiile ce ajung să includă şi să anihilieze revoltele (dovada cea mai bună: evoluţia scriitorului nostru de la această tinereţe turbulentă la maturitatea conformistă a autorului realizat) se mută în cu totul alt decor. Mai exact, poetul îşi creează un nou spaţiu, a-social, şi extinde domeniul luptei pentru a dinamita un alt tip de reprezentări, miteme, stileme... El rupe acum cu o întreagă tradiţie mitologică şi mitologizantă, cu o filozofie "mioritică" şi un stil "pastoral", cu toată acea atmosferă de început de lume; sau de ieşire, prin poarta mitului, dintr-o istorie evenimenţială şi factuală. Dacă raportăm Esseu la nunta cosmică din Mioriţa, sesizăm imediat impactul grotesc-devastator al textului bogzian. În Poem ultragiant, tînărul Bogza îşi direcţionează rafala distrugătoare spre spiritul şi osatura unei societăţi aşezate, prea aşezate. În Esseu, el îşi îndreaptă armele, dinspre socialul care falsifică şi se lasă falsificat, spre literatura însăşi: o minciună încă mai periculoasă decît o realitate prost alcătuită şi un limbaj clişeizat.

Tînărul Bogza nu scrie nici aici, nici în alte pagini din Poemul Invectivă o mare poezie, comparabilă cu a lui Arghezi din Flori de mucigai. Dar ceea ce a făcut el, în 1933, pentru distrugerea tabuurilor şi eliminarea clişeelor ce ajung să sufoce expresia n-a mai făcut, înainte, nici un alt poet român. În virtutea acestui pionierat, Geo Bogza a fost dus la închisoare de două ori: pentru "atentat la bunele moravuri", în noiembrie 1932, şi pentru "pornografie", în aprilie 1937.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer