Geo Bogza, Poemul Invectivă şi alte poeme,
prefaţă de Paul Cernat, cronologie şi referinţe critice de Teodora Dumitru,
col. Biblioteca pentru toţi, Ed. Litera / Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010, 384 p.
Majoritatea textelor din Poemul Invectivă sînt lucrate foarte strîns şi concepute în logica unei demonstraţii dinamitarde. Diferitele "lecţii" comunică între ele şi pot fi văzute ca secvenţe ale unui modul (anti)educaţional. Antiromantica e titlul unei poezii scrise de Geo Bogza în aceeaşi perioadă şi care se va regăsi în Orion, antologia din 1978. Însă nu toate volumele tînărului Bogza ilustrează revolta şi scandalul; după cum, în cuprinsul unuia şi aceluiaşi volum, apar diferenţe semnificative de abordare şi conduită poetică.
Maturitatea lui Geo Bogza se vede şi din modul conştient în care el selectează un anumit cod pentru versurile ce urmează a fi paginate. Jurnal de sex (1929) nu arăta o maturitate artistică, dar una de concept, da. Poemele debutului editorial diferă numai prin termenii lexicali. Ele sînt aproape identice ca formulă şi respiră, toate, inconfundabilul aer arghezian. Junele îşi imită, ca un elev studios, maestrul de impudoare expresivă, folosind acelaşi gen de titlu (un verb substantivat) pe toată întinderea plachetei: Începeri, Coborîri, Lunecări, Unduiri, Creşteri, Lepădări... Sub asemenea aerate, "poetice" titluri este plasată obsesia erotică, netransformată încă, la Bogza, într-una sexuală. "Am pus o bucată de carne în fiecare cuvînt", scrie arghezian foarte tînărul poet în ale sale Fugiri. Însă, pe de o parte, arta densificării şi corporalizării cuvîntului nu poate fi aşa uşor preluată. Iar pe de alta, "lepădările" lui Geo Bogza de Arghezi vor fi extrem de anevoioase.
După ce Jurnal de sex se înscrisese, relativ cuminte, pe unul dintre culoarele deschise de Cuvinte potrivite (1927), Poemul Invectivă (1933) nu se poate smulge - şi încă în unele din piesele lui de rezistenţă - de sub fascinaţia extraordinarelor Flori de mucigai (1931). Scenele de umanitate claustrată, developînd instincte bestiale, păcate grele şi vicii oricînd practicate, sînt "împrumutate" de la deţinutul din altă generaţie şi din alt război pentru a fi reluate au ralenti, cu o vizibilă satisfacţie demistificatoare. În Flori de mucigai, din orduri se putea naşte o mare poezie. La tînărul Bogza, insistenţa e pe reportajul aberaţiilor sexuale şi pe desfăşurătorul de perversităţi ale naturii umane. Dincolo de accentuarea diferită, structura poemului este practic aceeaşi: "La închisoarea de hoţi din Doftana/ Era şi Vasile Gheorghe State/ De undeva de pe lîngă Comarnic,/ Vinovat era - şi încă grav/ Trăise cu mamă-sa/ Dar nu numai atît/ Gelos de tată-su, îl ucisese ca pe un cîine/ Îl făcuse bucăţi, bucăţi/ Şi-l îngropase în pivniţă sub putina cu varză;/ Avea să facă şase ani/ Mamă-sa venea să-l vadă uneori/ Frumoasă şi încă tînără femeie/ Şi cînd pleca, se legăna din mers pe şolduri/ Şi sexul i se ghicea în pulpe, provocator ca o garoafă roşie între dinţi,/ Vasile Gheorghe State o privea printre gratii cu jind.// La închisoarea de hoţi din Doftana/ Mai era şi moş Nicolae zis Hăplăugu/ Şi ăsta era vinovat/ Avusese două fete/ Şi trăise pe rînd cu amîndouă;/ Hoţii îl băteau cu pumnii în cap:/ Moşule fir-ai al dracului şi paştele mă-ti,/ De ce te-ai apucat tu de ele, hai?/ Trebuia să ni le aduci colea, nouă/ Băieţi tineri, de/ Şi făceau cele mai groaznice gesturi obscene,/ Moş Nicolae zis Hăplăugu strivea o lacrimă între dinţi/ Şi se lingea pe buze ca un motan bătrîn.// La închisoarea de hoţi din Doftana/ Mai era şi Mandruli pederastu/ Mai mult un fel de puşlama/ Furase de la stăpînă-su, un cîrciumar hapsîn/ Acum, nu de pervers, ci din spirit de negustorie/ Trăia pentru doi poli cu fiecare/ Şi-şi făcea planul să deschidă o bodegă la liberare.".
Cu adevărat personal şi puternic într-un chip poetic nou va fi emulul mai tînăr, pe acest culoar, în ciclul Nicolae Ilie, neintegrat însă în volumul Poemul Invectivă. Sondorul "căzut pradă păcurii şi focului" e un personaj pe care Geo Bogza îl înşurubează într-un spaţiu geografic şi obsesional specific, iar nu într-un panopticum de intenţionalitate transparentă. Dacă Misterioasa crimă din comuna Buştenari are structura scandalos-reportericească deja brevetată, ciclul Nicolae Ilie merge în direcţia opusă, traversînd un peisaj uman devastat şi pîrjolit, cu "ochii copţi fără de pleoape", "mîinile negre ca tăciunii", "buzele plesnite de arsuri", "mirosul de ţuică şi de dovleac al fecalelor", pentru a ajunge la fotogramele purităţii tragice. Altfel spus, scandalul nu mai e acum provocat, întreţinut şi utilizat de poetul "exasperării creatoare". Scandalul este moartea însăşi - ţinta spre care tînărul Bogza vine în modul său şerpuit, inteligent, oblic, pentru a nu compromite retoric o temă atît de importantă: "Unde eşti Ilie, ce-ai făcut, frăţioare,/ unde sînt banii de pe pămîntul lui taica/ unde sînt, frăţioare, ochii tăi albaştri.// Marioaro, banii sînt în tejghele, la cîrciumari/ iar ochii lui albaştri, scrum." (Nicolae Ilie: bocet). În schimb, Poem petrolifer (1934), animat de un suflet "negru şi inflamabil" şi traversînd "satanicele păduri de sonde", va încerca, invers, să ridice la putere simbolică percepţiile.
Ceea ce înseamnă că poezia lui Geo Bogza nu trebuie încadrată, diferenţiată şi explicată tematic. Aria tematică putînd fi aceeaşi, diferenţierea se face nu prin schimbarea decorului, a personajelor şi chiar a registrului stilistic în care ele se cuprind; ci prin modificarea atitudinii scriitorului, în cîmpul şi criteriul său de poeticitate. Varietatea iniţial deconcertantă a poeziei lui Bogza apare, pentru mine, din dualitatea gîndirii autorului asupra literaturii pe care o scrie. Aceasta aspiră, simultan, spre obţinerea simbolului poetic şi spre de-simbolizarea versului. Autorul vrea să facă literatură din elementele cele mai umile şi din scenele cele mai sordide, văzînd lucrurile într-o lumină care, fără să transfigureze, totuşi transformă. În acelaşi timp însă, efortul său este de a scoate sau măcar a diminua culturalul din literar, şi literarul din textul "penetrantist".
Ca şi mai tînărul Geo Dumitrescu, Geo Bogza va evolua, după al doilea război mondial şi în condiţiile noi, de "lagăr socialist", spre un stil emfatic, parabolic, ulterior subversiv, singurul posibil în context. El se va îndepărta tot mai mult de turbulenţele şi iconoclasmele din tinereţe care - la ambii poeţi - vizează societatea, în configuraţia interbelică, dar şi poezia însăşi, în condiţia ei de generalitate canonică. "Trădarea" mai tînărului Bogza de către vîrstnicul cu acelaşi nume se face pe aliniamentul îngăduit de noua cenzură. Dar poetul nu se va falsifica integralmente, întrucît o parte importantă, o emisferă a artei sale aderă la gruparea faptelor şi topirea realităţilor concrete în simboluri, imagini poetice, parabole cu sensul la urmă.
Stilul înalt al lui Bogza şi stilul, dimpotrivă, acid-plebeian sînt practicate cu aceeaşi dexteritate; şi a le contrapune pentru a obţine o exclusivitate ar fi o eroare. Căci scriitorul îşi va asuma emfaza cu aceeaşi inteligenţă cu care îşi asumă distrugerea emfazei. Va gesticula iniţiatic şi va deveni un oracol cu aceeaşi pasiune lucidă cu care a demistificat iniţierile şi a batjocorit profetismul. Important este că el alege, de fiecare dată, codul potrivit şi îşi selectează materia, cu tot cu unghiul de cuprindere a ei, după funcţia pe care o dă paginii scrise. Astfel, nu va mai mira faptul că un volum de şoc şi groază ca Poemul Invectivă este precedat de un liric Jurnal de sex şi urmat de un lilial Ioana Maria. Şaptesprezece poeme. După cum nu va surprinde comunicarea de profunzime dintre unele poeme expresioniste ale volumului din 1933 şi o "radiografie a exasperării" precum cea din Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte (1945).
Plachetele şi volumele tînărului Geo Bogza, cu stilurile de care aparţin, nu se grupează deci temporal şi nu se succedă în raport cu aşteptările unui cititor, fie el şi profesionist. Scriitorul îşi constituie o manieră pentru a fugi din ea, cu o mobilitate formidabilă a gîndirii producătoare şi o mereu împrospătată capacitate de expresie. La un capăt, avem reprezentată şi desfăşurată prin scenariul poeziei ce tradiţional "înfrumuseţează" zoofilia unui Bucşe-n Bacşe: "La ţară soarele răsare devreme şi frumos/ Vesel pleca Bucşe-n Bacşe văcarul cu cireada la cîmp/ Afară din sat era numai ţară şi Dumnezeu/ Departe, foarte departe cîntau secerători/ Şi se auzeau clopotele bisericilor sunînd,/ Bucşe-n Bacşe asculta cu bîta proptită în pămînt/ Şi un fior mistic îl străbătea din creştet pînă în tălpi/ Iarba plină de rouă pîrîia fragedă sub picioare/ Vacile o păşteau cu poftă mugind încet de bucurie/ Erau vaci văduve şi vaci fecioare/ Unele cît se poate de frumoase/ Şi al naibii Bucşe-n Bacşe s-a dat în dragoste cu ele/ Aveau un sex drăguţ şi galben ca o felie de dovleac/ Şi păreau foarte mulţămite de omenescul lor amant.". Titlul, Prezentarea eroului legendar, este parodic la modul sfidător. La celălalt capăt, avem o patetică şi aproape puberală declaraţie de dragoste, pe care Ioana Maria o primeşte nu doar în Ioana Maria e o corabie de demult, ci preţ de şaptesprezece poeme: "tot ce n-a fost aici şi a fost departe,/ tu ai iubit,/ şi depărtările au fost în tine ca nişte harfe/ şi au cîntat/ toate cîntecele pămîntului/ şi ale mărilor/ cîntece pentru călătorii, pentru corăbieri, pentru pescuitorii de corali/ pentru toţi oameni care trăiesc, visează şi mor departe;/ şi nici un cîntec pentru depărtarea stelară din privirile mele/ cînd mă uitam la tine şi îţi spuneam:/ Ioana Maria eşti cea mai frumoasă floare din lume.".
Dar chiar suprafaţa aceluiaşi volum poate fi una accidentată, nu în sensul eterogenităţii şi al amestecului amatoristic, dar anume în cel al experimentului lucid şi al controlului poetic perfect pe secvenţe antipodice. E cazul volumului de la care am pornit şi la care, în mod firesc, mă întorc în final. În timp ce Jurnal de sex e o plachetă de mono-lirism, iar Ioana Maria... şi, respectiv, Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte vin cu cîte un scenariu repetitiv al unei ipostaze date, volumul din 1933 rămîne platforma pe care se regăsesc mai toate butoanele, firele şi lecţiile bogziene. Iconoclasme şi detabuizări avangardiste, arghezianism de claustrare şi expresionism de funebră ejaculare, baladesc distorsionat parodic, reportaj "realist" făcut cu modificarea subtilă a datelor realului, prozaism controlat şi re-simbolizare, o apropiere extremă de gradul zero al scriiturii şi, totodată, o rar întîlnită mobilitate de poetizare.
Tînărul Geo Bogza.