Călătoria mincinoşilor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Karen Maitland s-a născut în 1956 şi, la fel ca şi eroii romanului Călătoria mincinoşilor, a umblat mult - şi-a petrecut copilăria în Malta, apoi a ajuns în peisajul de gheaţă al Arcticii şi Groenlandei. După ce a străbătut în lung şi-n lat Regatul Unit, s-a oprit în minunatul oraş medieval Lincoln, unde locuieşte şi scrie în prezent.
Primul ei roman, The White Room, un thriller modern despre terorism bazat pe propriile experienţe din perioada de studenţie petrecută la Belfast, a fost finalist în cursa pentru premiul Authors' Club Best First Novel. Au urmat apoi Company of Liars (Călătoria mincinoşilor) şi The Owl Killers. În SUA, Călătoria mincinoşilor a fost nominalizat la un premiu Macavity - Sue Feder Memorial Award pentru cel mai bun mister istoric din 2008.
Cea mai recentă apariţie a sa este The Sacred Stone, un roman colectiv scris de The Medieval Murderers (un grup de autori specializaţi în conferinţe despre magie şi crime medievale), la care a contribuit cu un capitol.
Karen Maitland este membră a mai multor organizaţii şi asociaţii de prestigiu, precum The Crime Writers' Association, the Historical Novel Society, The Society of Authors şi International Thriller Writers.
Mai multe informaţii despre autoare, cărţile şi proiectele sale pot fi găsite pe site-ul www.karenmaitland.com

***

În această zi de rău augur, ciuma îşi face apariţia în Anglia. Într-o lume sumbră, dominată de credinţă, superstiţii şi frică, nouă străini disperaţi, aduşi laolaltă de soartă, încearcă să fugă de moartea ce se întinde inexorabil în urma lor.
În acest grup pestriţ, fiecare îşi are propria poveste. De la Neguţător, vânzătorul de relicve care va deveni conducătorul grupului, la Cygnus, povestitorul ciung... de la Narigorm, copila ciudată şi tăcută, la un pictor şi soţia lui însărcinată, toţi au un secret. Nimeni nu este ceea ce pare. Iar unul dintre ei ascunde cea mai întunecată taină dintre toate, purtându-i pe aceşti mincinoşi către un destin neaşteptat.

"Plin de atmosferă şi original, un roman încărcat de suspans şi teroare." (Woman & Home)
"... cu ecouri din Tolkien şi Chaucer" (Bookseller)
,,O lectură captivantă, ce aduce un omagiu Decameronului şi Povestirilor din Canterbury" (Bookseller)

***
Fragment
 

Prolog
 

- Aşadar, s-a hotărât, o înmormântăm de vie cu căpăstru de fier. Asta o să-i ţină limba nemişcată.
Hangiul îşi încrucişă braţele, uşurat că în sfârşit se învoiseră măcar asupra acestui aspect.
- Fieru' o să alunge orice blestem de-l rosteşte. Opreşte orice, fieru' ăsta. Una din cele mai puternice arme împotriva răului, afar' de aghiazmă şi ostie. Sigur, ar fi mai bine dac-am avea şi din astea, da' n-avem, aşa cum stau lucrurile acuma. Aşa că merge şi fierul.
Nevastă-sa pufni.
- Asta s-o spui vecinilor. Nu-i uşă ori oblon în sat să nu fie acoperit cu potcoave de fier, dar la cât ne apără, puteam la fel de bine s-atârnăm şi pene de găină pe uşi.
 
Bărbatul o săgetă cu privirea:
- Dar dacă îi închide gura căluşul, n-o să mai poată rosti blesteme, nu? Aşa că, fier sau nu, tot o să meargă.
- Şi dacă nu moare? se văită argatul. Dacă îşi sapă cu ghearele drum din mormânt şi ni se înfăţişează în toiul nopţii? Privi neliniştit în jur, ca şi cum deja ar fi auzit-o zgâriind la uşă. N-am putea să-i înfigem un ţăruş de soc în inimă înainte s-o îngropăm? Aşa am fi siguri că-i moartă.
- Mii de draci, băiete! Tu te-ai încumeta să-i înfigi un ţăruş în timp ce ea stă şi se uită la tine? Că eu unul în nici un caz.
Băiatul scutură vehement din cap şi se făcu mic pe scăunelul lui, parcă îngrozit că cineva avea să-i arunce în mâini un ţăruş şi să-l pună să-l folosească.
 
Cu un oftat de exasperare, hangiul îi cercetă pe cei zece-cincisprezece oameni prăbuşiţi pe băncile cârciumii lui mohorâte. Deşi afară era încă lumină, obloanele erau închise zdravăn şi uşa ferecată. Nu că zăvoarele ar fi fost necesare -era mai degrabă forţa obişnuinţei. Pur şi simplu era mai sigur să tragi zăvorul. Dar asta nu avea s-o împiedice pe ea să afle ce se plănuia, iar în ce priveşte trecătorii nepoftiţi, nimeni, în afară de cazul că şi-ar fi dorit moartea, nu s-ar fi apropiat la mai mult de zece metri de o clădire cu uşile şi obloanele închise, oricât de disperat ar fi fost să bea sau să îmbuce ceva.
 
Hangiul avea toate motivele să fie neliniştit. Dacă nu stabileau repede ce trebuia făcut, avea să fie prea târziu ca să treacă la fapte înainte de a se întuneca. Era destul de rău s-o înfrunţi şi pe lumină; să încerci s-o omori noaptea, având doar o lumânare între tine şi puterile ei, era suficient pentru a slei şi intestinele celui mai curajos bărbat, şi, după douăzeci şi trei de ani de căsătorie, hangiul nu mai avea nici o iluzie că ar fi fost cel mai curajos bărbat.
 
Vocea fierarului răsună profundă şi tunătoare din separeul unde se ghemuise pe locul lui preferat, cu fesele-i uriaşe revărsându-se peste marginile băncii uzate.
- Puneţi-i căpăstrul cu botniţă şi legaţi-o zdravăn, acoperiţi-o cu o palmă-două de ţărână şi, după ce o muri înăbuşită, o să înfig eu un ţăruş de fier prin pământ. Asta ar trebui s-o dovedească. Îşi frecă spatele de perete ca să-şi scarpine o pişcătură de purice care-l mânca. O s-o fac exact când răsare luna; asta o să-i pironească sufletul în mormânt. N-o să se mai scoale.
 
Tăbăcarul luă o înghiţitură de bere şi se şterse la gură cu dosul palmei.
- Dar zice-se că singurul leac fără greş ar fi să-i tai capul cu hârleţul unui gropar -după ce dă ortu' popii, fireşte.
- Aşa se omoară vampirii, şi ea nu-i vampir, cel puţin nu s-a spus nimic despre asta.
Vorbise o babă din spate. Bătrână şi prăpădită acum, ea moşise pe cei mai mulţi locuitori ai satului, şi îi văzuse şi îngropaţi.
- Cine ştie ce e ori în ce s-ar putea transforma după ce moare? Normală nu e, asta-i limpede.
 
Mai mulţi dădură din cap, aprobându-l pe tăbăcar. Era cam singurul lucru asupra căruia erau de acord. În toate orele lungi de discuţii nimeni nu-i pronunţase numele, nici măcar argatul. Până şi el ştia că sunt lucruri care e mai înţelept să nu fie numite cu glas tare.
- Eu tot zic că ar trebui s-o ardem, zise bătrâna. Aşa chiar că nu s-ar mai scula din morţi.
- Dar nu e eretică, protestă hangiul. Am avea cu toţii mai puţine probleme dac-ar fi. Sufletele ereticilor zboară direct în iad. Numai Dumnezeu ştie unde ar zbura sufletul ei, poate în prima vietate întâlnită, nu m-aş mira, fie ea om sau animal, şi atunci am avea de-a face cu un monstru de zece ori mai rău.
- Părintele Talbot ar şti ce vorbe să spună ca să-i trimită sufletul în iad, insistă cu încăpăţânare bătrâna.
- Aşa-i, ar şti, numai că a murit, ţii minte? La fel ca jumătate din sat, şi o să-i urmăm şi noi dacă nu găsim o cale s-o omorâm pe ea. Şi cum n-a mai rămas nici un preot pe o distanţă de patru zile de mers călare, trebuie să ne străduim s-o facem singuri. Nu se poate să ne tot ciondănim cum s-o facem. Trebuie s-o terminăm azi, înainte de apusul soarelui. Nu putem risca s-o lăsăm vie încă o noapte.
 
Fierarul aprobă din cap.
- Are dreptate. Cu fiecare oră în care e în viaţă devine mai puternică.
Hangiul se ridică de pe bancă, vrând să pună capăt discuţiei.
- Aşadar, suntem toţi hotărâţi, spuse el ferm. O s-o îngropăm de vie cu căpăstru. După ce moare, William o s-o pironească în mormânt cu ţăruşul de fier. Singurul lucru care ne-a mai rămas de hotărât este cine o să-i pună căpăstrul.
Privi plin de speranţă prin încăpere, dar nu întâlni nici o privire.
 

1.Târgul de Sfântul Ioan
 

Se spune că dacă te trezeşti brusc tresărind, a trecut o stafie peste mormântul tău. În dimineaţa aceea de Sfântul Ioan m-am trezit tresărind. Şi deşi nu aveam cum să prevăd răul pe care avea să ni-l aducă tuturor ziua care începea, în acel moment de veghe i-am simţit parcă fiorul rece, i-am zărit umbra, ca şi cum ceva malefic plutea nevăzut foarte aproape de mine.

Când m-am trezit era întuneric, orele cele mai negre dinaintea zorilor, când lumânările s-au stins şi primele raze de soare nu au pătruns încă prin crăpăturile obloanelor. Dar nu răceala orei mă făcea să tremur. Eram prea ghemuiţi unul în altul în şura de dormit ca să simtă cineva vreun curent de aer.
 
Fiecare pat şi fiecare centimetru de podea erau ocupate de cei care se adunaseră la Kilmington pentru Târgul de Sfântul Ioan. Aerul era fetid din cauza mirosului de transpiraţie şi a râgâielilor, a vânturilor şi duhorilor acre din stomacurile încărcate de bere. Bărbaţi şi femei horcăiau şi sforăiau pe scândurile scârţâitoare, mormăind când, ici-colo, câte un adormit fără stare, prins într-un vis urât, îşi împungea vecinii în coaste.

Eu visez rareori, dar în noaptea aceea visasem şi visul era încă prezent când m-am trezit. Visasem dealurile întunecate din Lowlands cărora li se spune Cheviots, unde Anglia şi Scoţia se pândesc una pe alta, gata de luptă. Le vedeam ca şi cum m-aş fi aflat în faţa lor: vârfurile rotunjite şi pâraiele năvalnice, caprele sălbatice şi pietrele rostogolite de vânt, turnurile de veghe şi casele scunde fortificate. Le cunoşteam bine. Cunoşteam locul acela de când deschisesem ochii pentru prima dată; era locul pe care cândva îl numisem "acasă".
 
Nu-l mai visasem de mulţi ani. Nu mă întorsesem niciodată acolo. Nu pot să mă mai întorc vreodată. Am ştiut asta din ziua în care l-am părăsit. De-a lungul anilor am încercat să mi-l scot din minte, şi aproape că am reuşit. Nu are nici un rost să tânjeşti după un loc în care nu poţi să revii. La urma urmei, ce înseamnă "acasă"? Locul unde te-ai născut? Locul în care oamenii îşi amintesc de tine? Amintirea mea se va fi stins de mult. Şi chiar dacă ar mai fi rămas în viaţă cineva care să-şi amintească, nu m-ar ierta niciodată, nu m-ar putea absolvi pentru ce am făcut. Iar atunci, de Sfântul Ioan, când am visat dealurile acelea, eram cât se putea de departe de casă.
 
Am călătorit mulţi ani, atât de mulţi că de-o vreme îndelungată am încetat să-i mai număr. De altfel, nu are nici o importanţă. Soarele se iveşte la răsărit şi coboară la apus, şi ne ziceam că aşa va fi mereu. Eu ar fi trebuit să ştiu că nu-i aşa. Sunt, la urma urmelor, un negustor ambulant, un vânzător de speranţe şi formule magice, de promisiuni deşarte şi poveşti aurite. Şi, credeţi-mă, sunt o mulţime de oameni care cumpără aşa ceva. Le vând credinţă la sticlă: apa Iordanului luată exact din locul în care a coborât porumbelul, oasele pruncilor ucişi în Betleem şi bucăţi din candelele purtate de fecioarele înţelepte. Le ofer şuviţe din părul Mariei Magdalena, mai roşii decât rumeneala unui adolescent, şi laptele alb al Maicii Domnului în sticluţe cât sfârcurile ei. Le arăt degetele înnegrite ale Sfântului Iosif, frunze de palmier de pe Pământul Făgăduinţei şi păr de la asinul care l-a purtat pe Domnul nostru în Ierusalim. Şi ei mă cred, cred totul, căci doar am cicatricea care dovedeşte că am fost până în Ţara Sfântă să mă lupt cu păgânii pentru aceste relicve!
 
Cicatricea mea, vineţie şi zbârcită precum fundul unei babe, care-mi întinde nasul până la mijlocul obrazului, n-are cum să treacă neobservată. Mi-au cusut gaura în care ar fi trebuit să mi se afle ochiul, şi de-a lungul anilor pleoapa mi s-a strâns şi s-a băgat în orbită, ca pojghiţa de pe o budincă de lapte rece. Dar nu încerc să-mi ascund faţa, căci ce alt certificat mai bun ţi-ai putea dori, ce dovadă mai bună că fiecare oscior pe care-l vând e autentic, că fiecare picătură de sânge a căzut chiar pe pietrele Oraşului Sfânt? Şi ştiu să spun sumedenie de poveşti -cum am retezat mâna unui sarazin ca să smulg fâşiile din scutecul Domnului nostru din încleştarea lui, cum am fost nevoit să măcelăresc cinci, ba nu, doisprezece bărbaţi doar ca să-mi afund plosca în Iordan. Pentru poveste cer bani în plus, fireşte. Întotdeauna cer bani.
 
Toţi trebuie să trăim în lumea asta şi sunt tot atâtea feluri de a te descurca în viaţă câţi oameni pe pământ. Faţă de altele, meseria mea ar putea fi considerată respectabilă şi nu face nici un rău. Am putea spune că face chiar bine, căci vând speranţă şi asta-i cea mai de preţ comoară. O fi speranţa o iluzie, dar e ceea ce te împiedică să te arunci în râu sau să înghiţi cucută. Speranţa e o minciună frumoasă şi e nevoie de talent ca s-o creezi pentru alţii. Iar atunci, în ziua când se spune că a început totul, credeam cu sinceritate că a crea speranţă este cea mai mare dintre toate artele, cea mai nobilă dintre toate minciunile. Mă înşelam.
 
Ziua aceea a fost socotită o zi nefastă de către cei ce cred în astfel de lucruri. Lor le place să aibă o zi de care să lege nenorocirea, de parcă moartea ar avea o oră a naşterii sau distrugerea un moment al conceperii. Aşa că au legat-o de ziua de Sfântul Ioan 1348; o dată pe care s-o poată ţine minte oricine. Era ziua când oameni şi animale deopotrivă devin miză într-un joc al divinităţii. Era axul de care atârnau libere talerele raiului şi ale iadului.
 
Acea zi de Sfântul Ioan anume s-a născut tremurândă şi bolnăvicioasă, înfăşurată într-un văl dens de ploaie măruntă. Fantome de colibe, copaci şi staule pluteau în lumina cenuşie şi plăpândă, părând că vor dispărea la cântatul cocoşului. Dar cocoşul nu cânta. Nu recunoştea zorii. Păsările erau tăcute. Toţi cei ce se întâlneau în drumul lor grăbit spre mulsul sau hrănitul vitelor îşi strigau veseli că ploaia nu avea să dureze mult şi că avea să fie o zi de Sfântul Ioan la fel de frumoasă ca toate celelalte, dar se vedea că nu erau convinşi. Tăcerea păsărilor îi tulbura. Ştiau că tăcerea era un semn rău în acea zi anume, deşi nu îndrăzneau s-o spună.