Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Misticism şi logică şi alte eseuri


Bertrand Russell, traducere de Monica Medeleanu

27.07.2011
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bertrand Russell
Misticism şi logică şi alte eseuri
Editura Herald, 2011

Traducere din limba engleză de Monica Medeleanu


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****
III. Cultul omului liber

Mefistofel îi povestea istoria creaţiei doctorului Faust, în biroul său, spunând:
"Laudele nesfârşite ale corurilor de îngeri au început să devină obositoare, căci, la urma urmei, nu a meritat lauda lor? Nu le-a dat bucurie nesfârşită? Nu ar fi mai amuzant să obţină laudă nemeritată, să fie venerat de fiinţe pe care le torturează? A zâmbit în sinea sa şi a hotărât că marea dramă trebuie jucată.

Timp de nenumărate ere, nebuloasa fierbinte s-a învârtit fără ţintă prin spaţiu. În cele din urmă, a început să prindă formă, masa centrală a azvârlit planete, planetele s-au răcit, s-au înălţat mări în fierbere şi munţi în flăcări şi s-au cutremurat, din mase negre de nori, pânze încinse de ploaie au năpădit crusta solidă.

Şi apoi, primul germen de viaţă a crescut în adâncurile oceanului şi, datorită căldurii roditoare, s-a dezvoltat rapid în păduri întinse, în ferigi imense care au răsărit din solul umed, monştri marini care s-au reprodus, au luptat, s-au devorat şi au dispărut. Iar din monştri, pe măsură ce piesa se desfăşura, s-a născut Omul, cu puterea de gândire, cunoaşterea binelui şi răului şi setea chinuitoarea de venerare. Omul a văzut că totul este trecător în această lume nebună, monstruoasă, că totul este luptă pentru a smulge, cu orice preţ, câteva clipe scurte de viaţă înainte de sentinţa inexorabilă a Morţii.

Şi Omul a spus: «Există un scop ascuns, nu putem decât să-l pătrundem, iar scopul este bun, căci trebuie să ne plecăm în faţa a ceva şi în lumea vizibilă nu există nimic demn de plecăciune». Şi Omul s-a dat la o parte din luptă, hotărând că Dumnezeu a plănuit ca armonia să iasă din haos prin eforturi umane.

Iar când şi-a urmat instinctele transmise de Dumnezeu, prin descendenţa din animale de pradă, le-a numit Păcat şi l-a rugat pe Dumnezeu să îl ierte. Dar s-a îndoit asupra faptului că ar putea fi iertat în chip drept, până când a inventat un Plan divin prin care mânia lui Dumnezeu urma să fie potolită. Şi văzând că prezentul era rău, l-a făcut şi mai rău, pentru ca, în felul acesta, viitorul să poată fi mai bun.

Şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru puterea care i-a dat posibilitatea să se lipsească până şi de bucuriile care erau posibile. Şi Dumnezeu a zâmbit, iar când a văzut că Omul a devenit perfect în renunţare şi venerare, a trimis alt soare pe cer, care s-a izbit de soarele Omului şi astfel totul s-a întors iar la nebuloasă. "Da", a murmurat, "a fost o piesă bună, o voi mai pune în scenă".

Aşa este, în rezumat, ba chiar mai lipsită de scop, mai goală de sens, lumea pe care Ştiinţa o prezintă credinţei noastre. În mijlocul unei astfel de lumi, dacă nu există alt loc, idealurile noastre trebuie să-şi găsească adăpost de acum înainte.

Că Omul este produsul cauzelor care nu au nicio previziune a sfârşitului la care vor ajunge, că originea lui, creşterea, speranţele şi fricile, iubirile şi credinţele sale nu sunt decât rezultatul distribuirilor accidentale de atomi, că niciun foc, niciun eroism, nicio intensitate a gândirii şi a simţirii nu pot păstra o viaţă individuală dincolo de mormânt, că toate strădaniile epocilor, tot devotamentul, toată inspiraţia, toată strălucirea de apogeu a geniului uman sunt destinate extincţiei în moartea vastă a sistemului solar şi că întreg templul realizărilor Omului trebuie inevitabil să fie îngropat sub rămăşiţele unui univers în ruine - toate aceste lucruri, chiar dacă nu sunt discutabile, sunt totuşi atât de aproape de certitudine, încât nicio filosofie care le respinge nu poate spera să reziste. Numai în interiorul eşafodajului acestor adevăruri, doar pe fundamentul solid al disperării nesupuse poate fi construită în siguranţă, de acum înainte, locuinţa sufletului.

Cum poate, într-o astfel de lume străină şi inumană, o făptură atât de neputincioasă ca Omul să-şi păstreze aspiraţiile neîntinate? Este un mister ciudat faptul că Natura, omnipotentă, dar oarbă, în rotaţiile precipitărilor ei seculare prin abisurile spaţiului, a născut în cele din urmă un copil, supus încă puterii ei, dar înzestrat cu vedere, cu cunoaşterea binelui şi răului, cu capacitatea de a judeca toate lucrările mamei lui necugetătoare.

În ciuda Morţii, semnul şi sigiliul controlului parental, Omul este totuşi liber, pe parcursul anilor lui scurţi, să examineze, să critice, să cunoască şi să creeze în imaginaţie. Numai lui, din lumea care îi este cunoscută, îi aparţine această libertate şi în aceasta constă superioritatea lui faţă de forţele irezistibile care îi controlează viaţa exterioară.

Sălbaticul, ca şi noi, simte opresiunea neputinţei sale în faţa puterilor Naturii, dar neavând în el însuşi nimic de respectat mai mult decât Puterea, este dornic să se prosterneze înaintea zeilor săi, fără să se întrebe dacă sunt demni de cultul lui. Patetică şi teribilă este lunga istorie de cruzime şi tortură, de degradare şi sacrificiu uman, îndurate în speranţa înduplecării zeilor geloşi: cu siguranţă, credinciosul înfiorat crede, atunci când ceea ce este mai de preţ a fost dat de bunăvoie, că setea lor de sânge trebuie să se potolească şi nu se va cere mai mult. Religia lui Moloh [Religie a fenicienilor, în care Moloh era simbol al cruzimii şi lăcomiei, reprezentat printr-un monstru căruia i se aduceau jertfe omeneşti. (n.tr.)] - cum pot fi numite generic astfel de credinţe - este în esenţă supunerea umilitoare, care nu îndrăzneşte, nici măcar în sinea sa, să-şi îngăduie gândul că stăpânul său nu merită adulare.

Întrucât independenţa idealurilor nu este încă recunoscută, Puterea poate să fie venerată liber şi să primească un respect nelimitat, în ciuda provocării nestăvilite a durerii.

Treptat însă, pe măsură ce moralitatea devine mai îndrăzneaţă, începe să se simtă revendicarea lumii ideale şi cultul, iar dacă nu va înceta, trebuie dat unor zei de alt gen decât cei creaţi de sălbatic. Unii, deşi simt cerinţele idealului, le vor respinge totuşi, în mod conştient, insistând asupra faptului că Puterea este demnă de venerare.

Aceasta este atitudinea inculcată în răspunsul lui Dumnezeu către Iov din mijlocul furtunii: puterea divină şi cunoaşterea sunt enumerate, dar nu există nici un indiciu despre bunătatea divină. Aceasta este şi atitudinea celor care, chiar în zilele noastre, îşi bazează moralitatea pe lupta pentru supravieţuire, susţinând că supravieţuitorii sunt în mod necesar cei mai potriviţi.

Dar alţii, nemulţumindu-se cu un răspuns atât de respingător pentru simţul moral, vor adopta poziţia pe care ne-am obişnuit să o considerăm ca fiind în mod special religioasă, susţinând că, într-un mod ascuns, lumea faptului este cu adevărat armonioasă cu lumea idealurilor. Astfel, Omul îl creează pe Dumnezeu, atotputernic şi bun în mod absolut, unitatea mistică a ceea ce este şi a ceea ce trebuie să fie.

Dar lumea faptului, la urma urmei, nu este bună, iar în supunerea judecăţii noastre în faţa ei există un element de servilism de care gândurile noastre trebuie curăţate. Căci este bine să slăvim demnitatea Omului în toate lucrurile, eliberându-l atât cât se poate de tirania Puterii nonumane. Când vom realiza că Puterea este în mare măsură rea, că omul, cu cunoaşterea sa despre bine şi rău, nu este decât un atom neajutorat într-o lume care nu are o astfel de cunoaştere, alegerea ni se va prezenta iar: vom venera Forţa sau vom venera Bunătatea? Dumnezeul nostru va exista şi va fi rău sau va fi recunoscut drept creaţia conştiinţei noastre?

Răspunsul la această întrebare este foarte important şi afectează profund întreaga noastră moralitate. Venerarea Forţei, cu care ne-au obişnuit Carlyle, Nietzsche şi crezul militarismului, este rezultatul eşecului de a ne menţine idealurile împotriva unui univers ostil: este, în sine, o supunere în faţa răului, un sacrificiu a ceea ce avem mai bun adus lui Moloh.

Dacă puterea are nevoie să fie cu adevărat respectată, să respectăm mai degrabă puterea celor care refuză acea falsă "recunoaştere a faptelor", care nu recunoaşte că acestea sunt adesea rele. Să admitem că în lumea pe care o cunoaştem există multe lucruri care ar fi mai bune, în alt mod şi că idealurile la care aderăm şi trebuie să aderăm nu se realizează în domeniul materiei. Să ne păstrăm respectul pentru adevăr, pentru frumos, pentru idealul perfecţiunii pe care viaţa nu ne permite să-l atingem, deşi niciunul dintre aceste lucruri nu primeşte aprobarea universului inconştient.

Dacă Puterea este rea, după cum pare să fie, să o respingem din inimile noastre. În aceasta stă adevărata libertate a Omului: în hotărârea de a venera numai Dumnezeul creat de dragostea noastră faţă de bine, de a respecta numai raiul, care inspiră viziunea celor mai bune momente ale noastre. În acţiune, în dorinţă, trebuie să ne supunem mereu tiraniei forţelor exterioare, dar în gândire, în aspiraţie, suntem liberi, liberi de semenii noştri, liberi de planeta măruntă pe care se târăsc neputincioase trupurile noastre, liberi chiar, atât cât trăim, de tirania morţii. Să aflăm, aşadar, acea energie a credinţei care ne permite să trăim permanent în viziunea binelui şi să coborâm, în acţiune, în lumea faptelor, cu acea viziune mereu în faţa noastră.

Când opoziţia dintre fapt şi ideal devine deplin vizibilă pentru prima dată, un spirit de revoltă pătimaşă, de ură înfocată faţă de zei pare necesar pentru afirmarea libertăţii. A sfida cu constanţă prometeană un univers ostil, a avea întotdeauna răul în vedere, a-l urî întotdeauna în mod activ, a nu refuza nicio durere pe care o poate inventa răutatea Puterii, par să constituie datoria tuturor celor care nu se vor pleca în faţa inevitabilului.

Dar indignarea este tot o servitute, căci ne forţează gândurile să se ocupe cu o lume rea, iar în violenţa dorinţei din care apare rebeliunea, există un fel de afirmare de sine, pe care cel înţelept trebuie să o depăşească. Indignarea este o supunere a gândurilor noastre, dar nu a dorinţelor noastre. Libertatea stoică în care constă înţelepciunea stă în supunerea dorinţelor noastre, dar nu a gândurilor.

Din supunerea dorinţelor apare virtutea resemnării, din libertatea gândurilor noastre apare întreaga lume a artei şi a filosofiei şi viziunea frumosului prin care, în cele din urmă, recucerim pe jumătate lumea potrivnică. Dar viziunea frumosului este posibilă numai pentru contemplarea neînlănţuită, pentru gânduri neîmpovărate cu încărcătura dorinţelor înflăcărate şi, astfel, Libertatea vine numai pentru cei care nu mai cer de la viaţă niciunul dintre acele bunuri personale, care sunt supuse mutaţiilor Timpului.

Deşi necesitatea renunţării este o dovadă a existenţei răului, creştinismul, predicând-o, a arătat o înţelepciune care o depăşeşte pe cea a filosofiei prometeene a rebeliunii. Trebuie să se admită că, unele dintre lucrurile pe care le dorim, deşi se dovedesc imposibile, sunt totuşi bunuri reale, altele, oricum, cât de ardent ar fi dorite, nu fac parte dintr-un ideal complet purificat. Credinţa că lucrurile la care trebuie să renunţăm sunt rele, deşi uneori falsă, este mult mai des falsă decât presupune pasiunea neîmblânzită, iar crezul religiei, prin faptul că furnizează un temei pentru a arăta că nu este niciodată falsă, a fost mijlocul purificării speranţelor noastre prin descoperirea multor adevăruri austere.

Există însă în resemnare un alt element bun: chiar şi bunurile, când sunt inaccesibile, nu trebuie dorite cu frenezie. Pentru fiecare om vine, mai devreme sau mai târziu, marea renunţare. Pentru tineri nu există nimic inaccesibil; un lucru bun dorit cu întreaga forţă a unei voinţe pasionate şi totuşi imposibile, nu este credibil pentru ei. Totuşi, prin moarte, prin boală, prin sărăcie sau prin glasul datoriei, trebuie să învăţăm, fiecare dintre noi, că lumea nu a fost făcută pentru noi şi că, oricât de frumoase ar fi lucrurile după care tânjim, Destinul le poate interzice. Este parte a curajului ca, atunci când vine nenorocirea, să purtăm fără murmur ruina speranţelor noastre, să ne întoarcem gândurile de la regrete deşarte. Acest grad de supunere în faţa Puterii nu este numai drept şi corect: este însăşi poarta înţelepciunii.

Însă renunţarea pasivă nu reprezintă întregul înţelepciunii, căci nu putem ridica un templu pentru venerarea idealurilor noastre, doar prin renunţare. Semne obsedante ale templului apar în domeniul imaginaţiei, în muzică, în arhitectură, în regatul netulburat al raţiunii şi în magia de apus auriu a versurilor, unde frumosul luminează şi străluceşte departe de atingerea durerii, departe de frica de schimbare, departe de eşecurile şi dezamăgirile lumii faptului. În contemplarea acestor lucruri, viziunea raiului se va forma în inimile noastre, oferind de îndată o bază pentru a judeca lumea din jurul nostru şi o inspiraţie prin care să ne modelăm nevoile, chiar dacă nu este capabilă să ne servească drept piatră în templul sacru.

Cu excepţia acelor spirite rare care se nasc fără păcat, există o peşteră a întunericului care trebuie traversată înainte de a putea intra în templu. Poarta peşterii este disperarea, iar fundul ei este pavat cu lespezile speranţelor abandonate. Acolo, Sinele trebuie să moară, acolo ardoarea, lăcomia dorinţei neîmblânzite trebuie ucise, căci numai aşa poate fi eliberat sufletul din imperiul Destinului. Dar, afară din peşteră, Poarta Renunţării duce iar la lumina înţelepciunii, prin a cărei aureolă strălucesc, pentru a încânta inima pelerinului, o nouă viziune, o nouă bucurie, o nouă mângâiere.

Când, fără amărăciunea rebeliunii neputincioase, vom fi învăţat, atât să ne resemnăm conducerii exterioare a Destinului, cât şi să recunoaştem că lumea nonumană este nedemnă de veneraţia noastră, devine posibil, în cele din urmă, să transformăm şi să remodelăm universul inconştient, să-l transmutăm în creuzetul imaginaţiei în aşa fel încât un nou chip de aur strălucitor să înlocuiască vechiul idol de lut.

În toate faptele multiforme ale lumii - în formele vizuale al copacilor, munţilor şi norilor, în evenimentele vieţii omului, chiar în omnipotenţa Morţii - viziunea idealismului creativ poate găsi reflexia unui frumos făcut întâi de propriile gânduri. În felul acesta, îşi afirmă spiritul stăpânirea subtilă asupra forţelor necugetătoare ale Naturii. Cu cât este mai rău materialul cu care are de-a face, cu cât este mai frustrant pentru dorinţa neantrenată, cu atât este mai mare realizarea sa în a face piatra potrivnică să-şi ofere comorile ascunse, cu atât este mai admirabilă victoria sa în constrângerea forţelor antagonice să contribuie la spectacolul triumfului său.

Dintre toate artele, Tragedia este cea mai mândră, căci îşi clădeşte citadela strălucitoare chiar în centrul ţării duşmanului, pe vârful celui mai înalt munte al său. Din turnurile ei inexpugnabile, din taberele şi arsenalele sale, de pe coloanele şi forturile ei se dezvăluie toate, între zidurile sale, viaţa liberă continuă, în timp ce legiuni ale Morţii, Durerii şi Disperării şi toţi căpitanii servili ai Destinului tiranic oferă locuitorilor acestei cetăţi neînfricate noi spectacole ale frumosului.

Fericite acele metereze sacre, de două ori fericiţi locuitorii acelei eminenţe atotvăzătoare. Cinste acelor bravi războinici, care de-a lungul a nenumărate epoci de război, au păstrat pentru noi moştenirea nepreţuită a libertăţii şi au ferit casa celor nesupuşi de întinarea invadatorilor profanatori.

Dar frumuseţea Tragediei nu face decât să facă vizibilă o calitate care, în forme mai mult sau mai puţin evidente, este prezentă întotdeauna şi peste tot în viaţă. În spectacolul Morţii, în suportarea durerii intolerabile există o sacralitate, un fior copleşitor, un sentiment al vastităţii, al adâncului, misterul inepuizabil al existenţei, în care, ca printr-o uniune stranie a durerii, suferindul este legat de lume prin lanţuri ale chinului.

În aceste momente vizionare, pierdem întreaga ardoare a dorinţei temporare, toată lupta şi străduinţa pentru sfârşituri neînsemnate, toată grija pentru lucruri mici şi triviale care, la o privire superficială, alcătuiesc viaţa obişnuită de zi cu zi. Vedem, înconjurând pluta îngustă scoasă din întuneric de lumina pâlpâitoare a camaraderiei umane, oceanul întunecat pe ale cărui valuri agitate ne clătinăm pentru un ceas scurt. Din marea noapte de afară, un suflu rece pătrunde până în refugiul nostru, întreaga singurătate a umanităţii, din mijlocul forţelor ostile, se concentrează în sufletul individual, care trebuie să lupte singur, cu ce curaj poate să-şi facă, împotriva întregii greutăţi a unui univers, căruia nu îi pasă deloc de speranţele şi fricile lui.

Victoria, în această luptă cu puterile întunericului, este adevăratul botez pentru primirea în compania glorioasă a eroilor, adevărata iniţiere în frumuseţea copleşitoare a existenţei umane. Din acea întâlnire groaznică a sufletului cu lumea exterioară se nasc renunţarea, înţelepciunea şi caritatea, şi odată cu naşterea lor începe o nouă viaţă.

A primi, în altarul tainic al sufletului, forţele irezistibile ale căror păpuşi părem a fi - Moartea şi schimbarea, irevocabilitatea trecutului şi neputinţa omului în faţa precipitării oarbe a universului din deşertăciune în deşertăciune - a simţi aceste lucruri şi a le cunoaşte înseamnă a le învinge.

Acesta este motivul pentru care Trecutul are o atare putere magică. Frumuseţea tablourilor lui nemişcate şi tăcute este asemenea purităţii vrăjite a toamnei târzii, când frunzele, deşi ar putea cădea la o suflare, încă strălucesc în faţa cerului în slavă aurită. Trecutul nu se schimbă şi nu se străduieşte, ca Duncan, după febra convulsivă a vieţii, doarme bine; ce a fost înverşunat şi lacom, ce a fost mărunt şi efemer s-a stins, lucrurile care au fost frumoase şi eterne îşi fac văzută strălucirea, ca stelele în noapte. Frumuseţea lui, pentru un suflet nedemn de ea, este de neîndurat, dar pentru un suflet care a învins Destinul este cheia religiei.

Viaţa Omului, văzută din exterior, nu este decât un lucru mic în comparaţie cu forţele Naturii. Sclavul este condamnat să venereze Timpul, Destinul şi Moartea, fiindcă sunt mai mari decât orice găseşte în sine şi pentru că toate gândurile sale sunt despre lucruri pe care acestea le devorează.

Dar, aşa măreţe cum sunt, a gândi măreţ despre ele, a le simţi splendoarea nepasionată este şi mai măreţ. Iar astfel de gânduri fac din noi oameni liberi; nu ne mai plecăm în faţa inevitabilului în supunere orientală, ci îl absorbim şi îl facem parte din noi înşine. A abandona lupta pentru fericire privată, a elimina toată ardoarea dorinţei temporare, a arde de pasiune pentru lucruri eterne - aceasta este emanciparea şi acesta este cultul omului liber. Iar această eliberare este realizată prin contemplarea Destinului, căci Destinul însuşi este supus de mintea care nu lasă nimic să fie curăţat de focul purificator al Timpului.

Unit cu semenii săi, prin cea mai puternică dintre legături, aceea a unei sorţi comune, omul liber află că o nouă viziune este întotdeauna cu el, revărsând asupra sarcinilor cotidiene lumina dragostei. Viaţa Omului este un lung marş prin noapte, înconjurat de duşmani invizibili, torturat de oboseală şi durere, îndreptată către un ţel pe care puţini pot spera să-l atingă şi unde nimeni nu poate zăbovi mult.

Unul câte unul, pe măsură ce merg, camarazii noştri dispar de lângă noi, prinşi de ordinele tăcute ale Morţii omnipotente. Foarte scurt este timpul în care îi putem ajuta, în care se hotărăşte fericirea sau nenorocirea lor.

Fie ca noi să revărsăm lumina soarelui pe calea lor, să le dăm bucuria pură a afecţiunii mereu neobosite, să le întărim curajul slăbit, să le insuflăm credinţă în ceasurile de disperare. Să nu măsurăm pe scale pretenţioase meritele şi defectele lor, ci să ne gândim numai la nevoile lor - la durerile, la dificultăţile, poate orbirea, care fac nefericirea vieţilor lor. Să ne amintim că ne sunt camarazi de suferinţă în acelaşi întuneric, actori în aceeaşi tragedie cu noi înşine.

Şi astfel, când zilele lor se sfârşesc, când binele şi răul lor au devenit eterne prin nemurirea trecutului, să ne fie propriu să simţim că, atunci când au suferit, când au greşit, nicio faptă de a noastră nu a fost cauza, ci ori de câte ori o scânteie din focul divin le-a aprins inimile, am fost prompţi în încurajare, în înţelegere, în cuvinte brave în care a strălucit marele curaj.

Scurtă şi neputincioasă este viaţa Omului, asupra lui şi a întregului său neam, condamnarea înceată, sigură cade nemiloasă şi întunecată. Oarbă la bine şi rău, necruţătoare în distrugere, materia omnipotentă îşi rostogoleşte valul implacabil.

Pentru Om, condamnat astăzi să-i piardă pe cei dragi, mâine el însuşi trecând prin poarta întunericului, rămâne numai să cultive, înainte de căderea loviturii, gândurile înalte care îi înnobilează micuţa zi, dispreţuind groaza laşă a sclavului Destinului, să se închine la altarul ridicat de propriile mâini, nedemoralizat de imperiul întâmplării, să păstreze o minte liberă de tirania turbată care îi conduce viaţa exterioară, sfidând cu mândrie forţele irezistibile, care tolerează pentru o clipă cunoaşterea şi condamnarea lui, să susţină singur, un Atlas obosit, dar nesupus, lumea pe care propriile sale idealuri au modelat-o, în ciuda marşului zdrobitor al puterii inconştiente.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer