Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Un viitor strălucit


Catherine Cusset, traducere de Doina Jela Despois

31.08.2011
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Catherine Cusset
Un viitor strălucit
Editura Leda, 2010
Traducere din limba franceză de Doina Jela Despois


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****

Intro

Catherine Cusset s-a născut la Paris, în anul 1963. Este licenţiată în literatură clasică. Între anii 1991-2002, a predat literatura franceză la Universitatea Yale, după care a renunţat la cariera universitară pentru a se dedica în întregime scrisului. Trăieşte de peste douăzeci de ani în Statele Unite; în prezent, locuieşte în Manhattan, împreună cu soţul ei american şi fiica, dar îşi petrece verile în Franţa.
A scris nouă romane, apărute la Editura Gallimard: La blouse roumaine, 1990; En toute innocence, 1995 - nominalizat la Prix Goncourt şi finalist la Prix Femina; À vous, 1996; Jouir, 1997; Le problème avec Jane, 1999 (Problema lui Jane, Editura Leda, 2008), Grand Prix des lectrices al revistei Elle, 2000 şi, de asemenea, finalist la Prix Médicis; La haine de la famille, 2001; Confessions d'une radine, 2003; Amours transversales, 2004; Un brillant avenir (Un viitor strălucit, 2008), Prix Goncourt des lycéens, 2008. Pe lângă aceste romane, este şi autoarea unei povestiri de succes, însoţită de fotografii, New York. Journal d'un cycle, publicată la Mercure de France, precum şi a unor lucrări scrise în limba engleză.
Prin romanele sale, traduse în numeroase limbi, în care îmbină ficţiunea cu elemente de inspiraţie autobiografică, Catherine Cusset a devenit un nume de rezonanţă pe scena literară franceză.

***


Roman distins cu Prix Goncourt des Lycéens în 2008.

Elena, tânără româncă născută în Basarabia, întâlneşte, la un bal, un bărbat de care se îndrăgosteşte cu pasiune şi cu care se mărită, realizându-şi visul: acela de a părăsi România comunistă a lui Ceauşescu şi de a emigra în Statele Unite. Devine americancă, iar de acum se va numi Helen. A rupt toate legăturile cu trecutul, dar viitorul nu este nici el perfect. Se confruntă acum cu o realitate pe care nu o poate stăpâni: pe lângă boala şi depresia soţului, independenţa unui fiu pentru care ea a sacrificat totul şi care se căsătoreşte cu o franţuzoaică, în ciuda opoziţiei părinţilor. Pe nora egoistă, arogantă, plină de un sentiment al propriei superiorităţi, Helen n-o iubeşte. De această soacră, a cărei tăcere ascunde o ostilitate tot mai profundă, Marie se teme. Şi totuşi, între cele două femei pe care totul pare să le despartă, se iveşte şi prinde contur ceva ce seamănă cu iubirea.

"Catherine Cusset ştie cum să dezvăluie intimitatea oamenilor fără să piardă din vedere mersul Istoriei - cu sau fără majusculă. Este un lucru foarte dificil de realizat, dar aşa se nasc cele mai reuşite romane." (Madame Figaro)

***
Fragment
 

Capitolul 2
1941. Fetiţa din Basarabia

 
Există înainte şi există după. Înainte. Picioarele goale alergând prin iarbă. Mireasma pământului ud după ploaie. Florile de piciorul-cocoşului pe care le culegea. Pentru mama ei? Îşi imaginează chipul cu pomeţi îndepărtaţi, surâsul, baticul care-i acoperea părul castaniu-deschis strâns în coc la spate, rochia bleu şi şorţul alb. "Copii, veniţi să luaţi gustarea!" Imaginea unei mame pe care trebuie s-o fi văzut ea mai târziu, în cărţile pentru copii.
 
Erau animale. Este sigură că erau. Oile de a căror lână se lipea, mieii care mâncau iarbă din căuşul palmelor ei. Îi aude behăind. Şi vacile. O vede pe Bunica mulgându-le, aşezată pe un taburet de lemn. "Uite, Nunuş, bea. E bun pentru tine." Nu-i plăcea laptele. Dar era ascultătoare.
 
Îşi aminteşte biserica de lemn alb cu fleşa ei înaltă. Stătea aşezată pe bancă lângă bunica ei. "Şşşşşt" şoptea bunica. Cine făcea gălăgie? Cei doi băieţi? Nu-i vede. Dar trebuie că stăteau lângă ea, pe bancă. Bunica avea o fustă largă cu două buzunare mari, în care Elena îşi punea florile de piciorul-cocoşului, când se întorceau de la slujbă.
 
Duminica nu avea voie să alerge. Purta rochiţa ei bună şi pantofii noi. Duminică seara, Bunica pregătea ravioli cu brânză. Se numeau colţunaşi [1]. Moi şi pudraţi cu zahăr, pe deasupra, aproape acri, înăuntru. Brânză dulce, cremoasă, într-o cocă de tăiţei. Mai târziu avea să mănânce din nou, dar ei rămân în mintea ei asociaţi cu iarba, cu pământul ud, cu turnul alb al bisericii, cu rochiţa de vară, cu florile de piciorul-cocoşului şi cu behăitul mieilor. Şi cu cireşele, crude încă, dar dulci, zemoase.
 
Cu ochii închişi, vede lumina întunecând-se deasupra fermei. Simte mirosul greţos al laptelui proaspăt muls. O vede pe bunică-sa pe taburetul de lemn, cu fusta înfoiată în jurul ei. Se prea poate ca bunica să fi muls vacile în zori şi nu la asfinţit. Atunci de ce-şi amintea ea acest moment al zilei, când lumina devenea aurie, se albea, trecea în noapte?
Era acolo o curte mare. O bătătură. Se jucau acolo copiii tot anul. De-a v-aţi ascunselea. De-a leapşa pe căţărate.
 
Unu, doi, trei... Şi un drum şerpuit prin câmp. La capătul lui, o casă spre care se îndreaptă ea. Casa ei? A cuiva la care ea se ducea în vizită? Nu mai ştie. Vedea doar drumul şi ştie că la capătul lui era o casă.
E tot ce rămâne. Nimic nu garantează că e vorba de nişte amintiri reale. Gospodăria aceea este poate una întâlnită în cărţile copilăriei.
 
După: vila mare, vopsită în roz, de la Chişinău, capitala, unde s-a trezit de pe o zi pe alta, împreună cu bunică-sa, la unchiul şi mătuşa ei. Orăşeni pe care nu-i văzuse niciodată în gospodăria de la ţară. Unchiul lucra într-un spital. Mătuşă-sa, sora mamei ei, purta pantofi cu tocuri înalte. Bunica îi spune că mama ei a avut un accident şi că acum este în cer, de unde o vede pe Nunuş în permanenţă, zi şi noapte. Ca să-i facă pe plac mamei, trebuia să fie o fetiţă foarte cuminte şi foarte ascultătoare. Era politicoasă, cuminte, calmă, recunoscătoare. Bună ziua, tanti, bună ziua, unchiule, mulţumesc frumos, n-aveţi pentru ce şi vă rog.
 
În faţa camerei în care stătea cu bunică-sa era livingul imens cu pereţii tapisaţi în mătase albastră. A învăţat să nu mişte franjurii covoarelor persane. Tapiţeria fotoliilor Ludovic al XV-lea erau asortate cu draperiile. Admira ornamentele aurite ale comodei şi secrétaire-ului. Stil Empire, a informat-o mătuşa ei, măgulită că fata se interesează de mobilele ei, cu condiţia să nu strice ceva. Nu se atingea de nimic.
 
Era şi o căţeluşă albă, Păpuşa. Mârâia, lătra şi-şi arăta dinţii când ea îi săruta pe unchiul şi pe mătuşa înainte de a se duce la culcare. Un animal gelos şi posesiv. Când ieşea de la şcoală, alerga spre casă, cu gândul să aibă timp să se joace cu ea, înainte ca unchiul şi mătuşa să se întoarcă de la spital. De trei ori la rând ea arunca mingea în grădină şi căţeluşa o aducea gâfâind. Îi plăcea să simtă bulgărele de blană în palmă.
 
Într-o după-amiază ploioasă, a intrat în casă ducând căţeluşa în braţe şi deodată Păpuşa i-a scăpat şi s-a repezit lătrând în living. Se luă după ea, temându-se ca animalul să nu lase urme de labe pline de noroi pe mătasea fotoliilor.
- Păpuşa, vin-aici!
- Elena!
 
Rămase încremenită. Mătuşă-sa, venită mai devreme ca de obicei. Păpuşa, care deja sărise pe genunchii ei. Ochii negri ai Iuliei, care o fixau aspri şi severi. Lăsă capul în jos.
- Ce faci, Elena? Ţi-am spus să nu alergi niciodată în living.
Ai putea să spargi vreun vas. De Rosenthal. Sunt foarte preţioase, foarte scumpe. Unchiul tău o să se înfurie dacă află!
- Te rog, nu-i spune nimic unchiului meu, tanti Iulia! artă-mă! Promit că nu se mai întâmplă niciodată!
- Du-te în camera ta. Să nu ieşi până când nu-ţi spun eu.
 
Bunică-sa, care împacheta nişte rufe în camera mică, încruntă din sprâncene. Elena se aşeză pe unicul scaun din încăpere. Picioarele nu-i ajungeau la duşumea. Lătrăturile Păpuşii şi vocea mătuşii se auzeau din living.
- Păpuşa, vino aici, scumpo! Şezi! Gata joaca! Şezi! Uite, scumpo, uite ce ţi-am adus!
Păpuşa avea voie să alerge, să sară, să se aşeze oriunde în casă, chiar şi pe fotoliile tapisate.
E casa ei, se gândi Elena. Nu a mea.
 

 ***

Capitolul 3
1943-1945. Fuga

 
Un tren pentru animale. erau aşezaţi direct pe jos, între valize. În săptămânile de dinaintea plecării, vila roz fusese plină de conversaţii serioase, de vizite, de murmure, de certuri şi de lacrimi. Unchiul şi mătuşa ascultau tot timpul radioul. Nimeni nu-i dădea atenţie Elenei, alungată din living. Până la urmă, bunica i-a explicat că ţara ei, Basarabia, avea să fie ocupată de ruşi. Unchiul şi mătuşa nu voiau să devină ruşi şi să trăiască sub stăpânire sovietică. Trebuiau să părăsească Basarabia până nu era prea târziu, ca să emigreze în ţară vecină, România, unde se vorbea aceeaşi limbă. Elena era foarte înfricoşată. Şi-i imagina pe ruşi ca pe nişte uriaşi gata să-i invadeze ţara, să-i răpească pe copii şi să-i mănânce.
 
Călătoria a fost lungă. Trenul înainta încet şi făcea opriri dese. La fiecare oprire, un bărbat deschidea uşa vagonului ca ei să poată respira aer curat şi să facă pipi. Ţăranii de prin satele prin care treceau le aduceau ceai cald şi rom.
Cineva i-a pus Elenei un pahar sub nas. Aroma era aşa de puternică încât o făcu să tuşească şi toată lumea a izbucnit în râs. Îi dădură lacrimile. Nu-i plăcea să se râdă de ea.
 
Înainte de a pleca, unchiul reuşise să trimită mobilele cele mai frumoase cu camionul, la o cunoştinţă care trăia în capitala României, la Bucureşti, domnul Ionescu. Mătuşa împachetase cu grijă fiecare piesă de mobilier. Elena ştia cât de neliniştită era mătuşa în legătură cu soarta mobilelor ei. Nu era deloc sigur că o să şi le mai vadă vreodată.
 
Au coborât din tren într-un oraş al cărui nume Elena l-a descifrat scris pe un panou: AIUD. Numele cu sonorităţi rotunde i-a plăcut. Străzile noului oraş erau pline de noroi după ploaie. Mătuşa se plângea: oraşul era unul provincial, casa era mică şi prost mobilată. Elena se gândea la Păpuşa pe care fuseseră nevoiţi s-o lase la o vecină, la Chişinău. O fi fost şi ea tristă, căţeluşa? Oare câinii au şi ei memorie? Casa era tăcută fără lătratul ei.
 
Intră la grupa mare de grădiniţă într-un lăcaş catolic. În fiecare dimineaţă fetiţele se rugau o jumătate de oră în biserica de lângă şcoală. Elenei nu-i era deloc greu să nu vorbească. Şi-a petrecut jumătatea de oră de meditaţie examinând o statuie imensă din spatele altarului, care o reprezenta pe Maria ţinându-l pe Isus pe genunchi. O "pieta", i-a spus călugăriţa care le supraveghea. Elena îngenunchea adeseori în faţa statuii. Lemnul mirosea frumos, iar Isus stătea atât de confortabil pe genunchii mamei lui, că nu semăna deloc cu un mort. Maria avea obrajii rotunzi şi un surâs blând pe faţă. O călugăriţă care ştia să sculpteze i-a făcut o pieta în miniatură şi i-a dat-o de ziua ei. Trăsăturile chipului şi cutele rochiei nu erau atât de bine sculptate ca la statuia mare, dar Maria, blândă şi maternă, îşi ţinea pe genunchi fiul răstignit. Elena nu putea adormi fără micuţa ei statuie. O punea în fiecare seară pe pernă între ea şi bunică-sa. Când deschidea ochii, era primul lucru pe care-l vedea. Vorbea cu ea. Adoraţia ei pentru Fecioară o făcea să râdă pe Bunica.
 
Dar au plecat din nou. Întorcându-se de la şcoală într-o după-amiază, a văzut toate valizele în hol. A doua zi dimineaţa au părăsit Aiudul, şcoala catolică, statuia mare a Mariei cu Isus pe genunchi şi pe călugăriţe. Noul oraş nu era departe: la o oră de mers cu trenul. Se grăbiră să dea jos pachetele, valizele, înainte să audă semnalul de plecare al şefului de gară. Când îşi regăsiră suflul, Elena a constatat că-şi pierduse statueta. Căută în valijoara ei şi în cea a bunică-sii şi chiar le goli pe peron. Plângând, o implora pe bunică-sa să-l cheme pe conductor, să oprească trenul care şerpuia în depărtare.
 
- Termină cu smiorcăiala, Elena. Sunt obosită şi mă doare capul, spuse mătuşa ei. Bunica o sărută.
- Dacă ai pierdut-o, o să găsim alta, puişor, nu-ţi face griji.
Se agăţă plângând de fusta bunică-sii. Unchiul ei îi dădu câteva la fund, ca să aibă un motiv de plâns.
 
Nu-i plăcea noul lor oraş cu nume de vacă: Turda. Era vară. Casa lor era întunecoasă şi umedă şi avea o curticică gri. "Du-te afară la joacă", îi spunea Bunica. Elena se aşeza într-un colţ al curţii pline de colb. Auzea râsete de copii în grădinile vecine. Pentru ziua de Sfânta Maria, 15 august, mătuşa i-a făcut cadou o statuetă de porţelan a Fecioarei Maria, pictată de un artist local, cu o rochie azurie şi trăsături delicate. Elena a lăsat-o pe etajeră. Pierduse interesul pentru religie, a conchis Iulia.
 
Din nou s-au mutat. De data asta i-a părut bine că pleacă. La fel şi mătuşii ei. Călătoria a durat o zi întreagă, au schimbat trenul de două ori şi au aşteptat în gări ore întregi. Se îndreptau spre est. Au ajuns la destinaţie în toiul nopţii. Craiova. Un oraş cu nume grav, nobil. Gara era mult mai mare decât gara din Turda. Elena a intrat în clasa întâi primară într-o şcoală privată. Trebuia să poarte uniformă. Rochiţă bleumarin, hăinuţă albastră, pălărie albastră, şosete albe şi încălţăminte de lac. Îi plăcea cum arăta în uniformă. Avea o învăţătoare drăguţă, cu un nume de floare şi cu un păr negru, frumos. Învăţa bine. Era mereu prima care ridica mâna. Avea o memorie excelentă la poezii. Alerga cu viteză, deşi era mică de statură şi toate fetele o voiau pe "cea nouă" în echipa lor la ştafetă. Se împrietenise cu o fată, era micuţă, cu codiţe negre, legate cu funde bleu. Jucau împreună în pauză şotron. Fetiţa a invitat-o într-o duminică la ea la masă. Locuia într-o casă arătoasă din centrul oraşului, unde avea camera ei de dormit şi încă una în care să-şi ţină păpuşile. Au mâncat într-o încăpere mare, servite de o bonă, la o masă veche, care îi amintea Elenei de masa de la Chişinău. Când mama prietenei a întrebat-o despre familia ei, Elena a dat nişte răspunsuri vagi. La opt ani ai ei înţelesese deja că era mai bine să nu spună că venea din Rusia, că depindea de mila unchiului şi mătuşii ei şi că se mutase de patru ori dintr-un oraş în altul. Servitoarea a adus la desert ceva ce o făcu pe prietena Elenei să chirăie de bucurie.
 
Găluşte cu prune, specialitatea bucătarului lor. Elena nu mai mâncase niciodată ceva atât de bun, nici măcar minunaţii colţunaşi cu brânză ai bunică-sii. Ar fi fost în stare să devoreze tot platoul, dar spre deosebire de prietena ei care şi-a pus în farfurie cinci sau şase, ea a aşteptat ca mama fetei să o invite să mai ia. Ar fi vrut să o invite.
 
În ziua când minunata ei învăţătoare le-a anunţat pe eleve că tot ea va rămâne şi în clasa a II-a cu ele, Elena s-a întors de la şcoală în fugă, să anunţe vestea. Văzu valizele deschise pe pat şi izbucni în plâns. Iulia, care împacheta, a ridicat ochii, enervată:
- Nu te mai purta ca un copil mic, Nunuş. Crezi că avem de ales? Trebuie să mergem acolo unde unchiu-tău găseşte de lucru. Datorită lui avem un acoperiş deasupra capului şi ce să mâncăm şi datorită lui poţi tu să te duci la şcoală.
 
Două zile mai târziu, au plecat. Brăila. Un oraş mare aproape de graniţa cu Rusia. Unchiul găsise un post de administrator la un spital, iar mătuşă-sa obţinuse o slujbă de secretară. S-au instalat într-o casă plăcută, cu o grădiniţă în care era un chioşc acoperit cu viţă-de-vie. Pentru prima dată de când părăsiseră Basarabia, începuseră să aibă şi ei o viaţă socială. Elenei îi plăcea când unchiul şi mătuşa ei invitau oamenii la masă în chioşcul acoperit de viţă din grădină. Lua lecţii de pian cu o doamnă bătrână care organiza de două ori pe săptămână concerte în salonul ei elegant. Era mândră să se îndrepte spre pianul cu coadă, îmbrăcată cu rochia neagră pe care bunică-sa i-o cususe special.

Într-o după-amiază, întorcându-se de la cinema, unde avea voie să meargă singură de la nouă ani, a observat că iese fum la capătul străzii, pe locul unde era casa lor. Se grăbi, cu inima bătând. Dar casa era acolo, intactă, iar Bunica şi mătuşă-sa nu stăteau, înlăcrimate, lângă un morman de ruine fumegânde. Vălătucii de fum veneau dintr-o grădină din vecini unde ardeau nişte frunze. Elena a râs de propria-i spaimă.
 
În seara când unchiul şi mătuşa ei au chemat-o la ei în cameră, a intrat ezitând. Ştia ce înseamnă asta: altă plecare, alt oraş, altă casă, altă şcoală. Mătuşă-sa era întinsă pe pat, între unchiul ei, aşezat în fotoliu, şi bunica ei, pe un scaun de partea cealaltă a patului.
 
- Elena, îi spuse unchiul ei, avem două veşti să-ţi dăm. Prima, că o să ne mutăm la Bucureşti, în capitală. Am primit transferul. Mătuşa ta e încântată.
Iulia surâdea, radioasă. Elena şi-a stăpânit lacrimile şi abia a auzit cea de-a doua veste:
- Şi iată cealaltă veste. Nu voiam să-ţi spunem înainte de a fi rezolvat toate problemele legale. Am primit azi o scrisoare oficială. S-a rezolvat. Mătuşa ta şi cu mine o să te adoptăm. De acum tu eşti fata noastră.
- Trebuie să ne spui mamă şi tată, adăugă mătuşa.
 
O rază de soare trecând prin fereastră făcu să strălucească pasărea de aur şi rubine prinsă pe bluza albă a Bunicii, cu cele două aripi ridicate în sus ca şi cum ar fi vrut să zboare. Bunica promisese că o să-i dea bijuteria asta când se va face mare, şi râsese atunci când Elena îi spusese foarte convinsă: "Dar sunt deja mare." Ea observă deodată o pată roşie alături de mica broşă - de cireşe, de sos sau de vin.
 
Bunica, întotdeauna aşa de curată, pesemne că nu o observase.
- Da, tanti Iulia.
- Toantă mică. Ce ţi-am spus? Mamă! Vino acum şi sărută-ne.
Elena se apropie. Mătuşă-sa i-a luat capul în mâini şi i l-a strâns până a simţit că o doare. O pupă apăsat şi zgomotos pe frunte pe nepoata ei, lăsându-i cu siguranţă o urmă de ruj. Unchiul ei o sărută şi el. Bunica o strânse la piept.
- Nu spune nimic! exclamă unchiul ei. Nu te bucuri, Elena?
- Ba se bucură, bineînţeles! răspunse bunică-sa. Este doar prea emoţionată ca să spună ceva!
 
A doua zi, când a strigat catalogul, învăţătoarea a trecut direct de la "Bucur Otilia" la "Dumitrescu Antonia", uitând al patrulea nume din catalog, "Cosma Elena". Elena a ridicat din sprâncene, prea timidă ca să o întrerupă. Nici unul dintre elevi nu părea să fi observat greşeala. Spre sfârşitul catalogului, învăţătoarea a pronunţat un nume pe care Elena nu-l auzise niciodată, ca şi cum ar fi venit o elevă nouă. "Tiberescu Elena." Nimeni n-a ridicat mâna. Celelalte două Elene din clasă nu păreau nici ele să se simtă vizate. "Tiberescu Elena", repetase învăţătoarea, privind-o pe ea, care-şi dădu dintr-odată seama că numele, cu vagi sonorităţi familiare, era numele unchiului ei şi deci, de acum înainte, al ei. Ridică o mână tremurătoare, simţindu-şi obrajii roşii de ruşine. În recreaţie, în jurul ei s-a format un cerc de copii curioşi:
 
- Elena, de ce nu mai eşti Cosma? Ce-i cu numele ăsta Elena îşi acoperi urechile cu palmele şi se refugie într-un colţ al curţii. Nu voia să spună că tocmai fusese adoptată, că nu avea părinţi, că nu era nimeni.

[1] Transcrierea în italice fără nici o altă explicaţie a cuvintelor româneşti semnalează faptul că ele apar astfel şi în textul original.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer