Paradoxul iubirii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Împotriva meschinăriei burgheze şi a pudibonderiei romantice, care idealizează femeia şi o dezerotizează, apare o dublă ripostă: cea a pasiunii unice sau cea a veselelor aventuri. Pe de o parte, Engels prezice în 1884 (în cartea sa, Originile familiei, ale proprietăţii private şi ale Statului) triumful unei monogamii fericite, favorizate de revoluţia proletară care va înlătura aservirea femeii şi ceea ce ţine de ea, adulterul şi prostituţia. Pe de altă parte, anarhistul francez Émile Armand apără, înainte de 1914, ideea unei "camaraderii amoroase", debarasate de ipocrizie şi de gelozie şi întemeiată pe pluralismul sexual[i].
 
Apare atunci speranţa de a se proceda la o nouă educaţie a umanităţii, care să îmbine igiena, juisanţa şi înclinaţia, în scopul de a smulge trupurile din dubla tutelă a Bisericii şi a Capitalului, de a le sustrage predicilor făţarnice ale preotului, ritmului de muncă dictat de patron, tiraniei ceasului. Şi în cazul acesta e vorba de a deplasa "frontiera dintre posibil şi imposibil" (Mona Ozouf) şi de a restabili nuditatea în candoarea sa adamică. Sexualitatea era o bestie care trebuia pusă în lanţuri, după părerea primilor creştini; de acum înainte este un animal fabulos, care trebuie eliberat. La baza acestei aspiraţii, care se propagă de la anumite erezii religioase până la mişcările feministe şi socialiste, există certitudinea unei bunătăţi a dorinţei, singura capabilă de a smulge societatea din urâţenia ei. Acest militantism al reconstrucţiei prometeene va atinge apogeul odată cu Freud, desigur, care a revelat temelia carnală a civilizaţiilor noastre, odată cu Herbert Marcuse, plecat să-şi răspândească învăţătura în SUA, dar, mai ales, odată cu Wilhem Reich, medic disident în raport cu psihanaliza şi cu partidul comunist german, mort în Statele Unite în 1957. Refuzând să facă diferenţa între revoluţia socială şi revoluţia personală, susţinând că "viaţa sexuală nu este o afacere privată"[ii], Reich, victimă a nazismului şi a stalinismului, va căuta, întreaga-i viaţă, să găsească cel mai bun mijloc de a scăpa "servilei structuri umane". Numai deplina aptitudine către plăcere îi va reconcilia pe oameni cu ei înşişi şi le va permite să izgonească din mentalul lor infantilele derivative care sunt pornografia, romanul poliţist, povestirile de groază şi, mai ales, supunerea faţă de şef, toate legate de teamă, adică de frustrare. "Civilizaţia maşinistă autoritară", misticismul religios, represiunea burgheză creează în jurul fiecărui individ o "carapace emoţională" care ucide bucuria de a trăi şi chirceşte fiinţa umană. De vreme ce slăbirea tensiunilor prin convulsia erotică este formula însăşi a tot ce este viu (până şi aurorele boreale nu sunt nimic altceva decât nişte orgasme cosmice), doar ea va pune capăt "supunerii oarbe faţă de Führer", va duce la dispariţia treptată a posesivităţii, a cancerului, a dictaturii, a violenţei.
 
Revoluţia sexuală bine înţeleasă nu este o ameliorare a tulburărilor genitalităţii: ea reprezintă o ruptură istorică, ne face să trecem, în termeni marxişti, din preistorie în istorie. Odată cu Wilem Reich, ne aflăm într-un utilitarism biologic fondat pe o metafizică a mântuirii: ca şi graţia la calvinişti, orgasmul este poarta îngustă a răscumpărării. Puterea de lichidare pe care el o implică constituie panaceul care - se crede - ne va păzi de toate epidemiile politice sau fizice: "Fericirea sexuală a populaţiei este cea mai bună garanţie a securităţii sociale a tuturor"[iii]. De vreme ce trupul nostru este singura noastră patrie, solidară, ca şi la greci, cu cosmosul şi cu mişcările climaterice, partida fundamentală se joacă în pântecele bărbaţilor şi al femeilor. De noi depinde să facem din el o grădină a tuturor desfătărilor sau un infern al refulărilor: căci bioenergia care ne străbate în timpul spasmelor este chiar cea care însufleţeşte materia vie şi mişcarea stelelor (W. Reich, exilat la sfârşitul vieţii sale în America, unde a fost persecutat de FBI, va construi nişte maşini ciudate prin care să capteze radiaţiile "orgonice", printre care un sparge-nori care va reuşi să aducă ploaia în deşert). În funcţie de faptul că veţi avea sau nu orgasm, pământul va bascula în armonie sau în discordie: deja Fourier făcea o analogie între copulaţia umană şi cea a planetelor şi vedea în Calea Lactee un imens depozit de sămânţă luminoasă. Dacă oamenii ar face cu şi mai mult zel dragoste, ei ar da naştere unei mulţimi de galaxii care ar lumina planeta a giorno şi ar rezolva foarte ieftin problema iluminării. Sade însuşi va compara juisanţa cu o irupţie vulcanică şi apatia libertinului cu blocurile de lavă răcită după explozie.
 
În anii '60, care i-au redescoperit pe aceşti autori (care au fost şi inspiraţia anumitor secte milenariste), sexul va deveni demonstrativ, încărcat fiind de un statut mesianic: prin el vorbeşte, în mod nedesluşit, nici mai mult, nici mai puţin decât enigma umană. Turbulenţele Erosului nu pot fi reduse la un şuvoi de impudoare, aşa cum au susţinut nişte spirite ipocrite, ci ele corespund unei "revolte a sufletului", aşa cum nota deja marele istoric Denis de Rougemont în 1961. Paradisul urma să fie recreat cu înseşi instrumentele căderii, urmând să fie astfel fabricaţi o nouă Evă, un nou Adam. Strămoşii noştri au bâiguit ceea ce noi enunţăm acum în mod limpede; cei mai buni dintre ei au fost nişte precursori, noi intrăm acum în Împărăţie, în starea majoră a umanităţii. Părţile ruşinoase ale omului devin părţile sale glorioase, dar şi părţile sale războinice. Erecţia este o insurecţie, trupul stăpânit de Eros răstoarnă dictatele ordinii stabilite, dorinţa este profund morală. Nu se mai simte nevoia de a recurge la vechiul concept freudian de sublimare, instinctele sunt în ele însele sublime şi cuprind integralitatea condiţiei umane. De vreme ce răul era de origine pulsională, omul urma să devină bun făcând dragoste. Coitul este rebeliune împotriva societăţii şi totodată împlinire a naturii umane. Această pretenţie a profeţilor eliberării de a interveni în sursa însăşi a sensibilităţii explică exaltarea şi totodată tonul lor belicos.
 
Epoca a întărit bănuiala, deja trezită de filosofia Luminilor, că iubirea nu-i decât o mască a dorinţei, o minciună, inventată de oameni pentru a-şi ascunde pofta. "Iubirea nu mai există, spusese Robert Musil, rămân doar sexualitatea şi camaraderia." Deleuze şi Guattari vorbeau şi ei despre "josnica dorinţă de a fi iubit". Aşezat pe banca acuzaţilor, sentimentul va fi achitat de dorinţă, cu condiţia de a renunţa la preeminenţa sa şi de a se mulţumi cu un mic rol în noul scenariu care se scria. Trebuia deci ca antica formulă "Te iubesc" să fie înlocuită prin singura formulă autentică: "Te vreau". Este un elogiu al omului gol, redat lui însuşi, binelui său celui mai preţios: corpul, singura realitate a unui materialism bine înţeles. De vreme ce refularea provoacă nevroze şi patologii, desfrâul nu va fi niciodată îndeajuns de desfrânat. Nici un exces al copiilor lui Mai 68 nu putea fi atât de urât ca hidoasele restricţii exercitate de părinţii lor. De unde şi toleranţa din toţi aceşti ani faţă de toate formele de atracţie, inclusiv incestul şi pedofilia, şi de unde şi certitudinea că şi copiii au dreptul la o sexualitate, fie şi cu adulţii. Irenismul discursului pueril acoperea practici care erau mai puţin puerile. Din una şi aceeaşi mişcare iubirea era smulsă prizonieratului domestic, iar familia şi educaţia erau remodelate. Oricine considera că vechile obiceiuri aveau farmec era acuzat de trădare. Nicio îndoială nu era îngăduită: epoca găsise soluţia suferinţelor sentimentale şi, în mod accesoriu, suferinţelor sociale.
 
Anii '60-'70 au fost o revoluţie sentenţioasă, asemenea romanelor libertine din secolul al XVIII-lea: diversele erotici, diferitele perversiuni au fost transformate în idei revoluţionare, îndreptate împotriva ordinii stabilite. Este prea mult ignorată ambiţia cvasireligioasă a acestei perioade care a vrut să arunce în desuetudine comedia jalnică a sentimentului aşa cum apare ea de la Racine şi până la Proust, şi să iniţieze o aventură fără de seamăn. Malraux vorbea, în legătură cu Comuna din Paris şi cu Mai 68, despre un "idilism turbat", despre o voinţă de a-i reconcilia pe oameni între ei, fie şi cu preţul violenţei. S-a ajuns, e drept, după aceste zile, la "totul politic" şi la obiceiul nostim, încă în vigoare şi astăzi, de a face să treacă distincţia de dreapta/stânga prin dormitor, poziţia misionarului şi prostituata fiind de dreapta, iar sodomia şi amorul în grupă de stânga! Credinţă capitală a acestei perioade, ce era convinsă de superioritatea ei: nu există tragedie, nu există decât rele construcţii sociale (constructivismul ideologic este însăşi evanghelia gândirii occidentale, perceptibil astăzi în teoria genurilor). Anii '60-'70 înseamnă cultul angelismului lui Eros, magnific, în mod obligatoriu magnific de îndată ce nu mai este sufocat de cenzură, de preoţi, de comisarii politici şi de burghezie, şi mai înseamnă elogiul "economiei libidinale" (Jean-François Lyotard), al "maşinilor dezirante" (Deleuze, Guattari), în care fiecare îşi caută adevărul. Răsturnare fundamentală: din suspectă, juisanţa devine obligatorie, oricine i se sustrage este bănuit că-i grav bolnav. Un nou terorism al orgasmului înlocuieşte vechile interdicţii[iv]. Pentru antici, Eros era un zeu: pentru moderni este cel care face zei din noi.
 
Cu un bemol totuşi: o lectură netendenţioasă a marchizului de Sade, în sfârşit publicat in extenso în anii aceştia, ar fi putut tempera lectura fanaticilor noştri: acest aristocrat decăzut, desfrânat recidivist care, de la Vechiul Regim la Imperiu, va fi petrecut douăzeci şi şapte de ani din viaţa sa în închisoare, a arătat fără încetare, de-a lungul romanelor sale, dorinţa emancipată înclinând irezistibil către arbitrar, brutalitate, crima de masă. Adevăratul scandal pe care-l reprezintă Sade, acest mare fanion negru pus peste drapelul secolului Luminilor, nu-i lubricitatea sa furioasă, ci pesimismul său, felul său pieziş de a confirma ceea ce religia a spus mereu, şi anume că sexul, departe de a fi neutru, duce de-a dreptul la cruzime. "Nu există bărbat care să nu vrea să fie despot când are sexul în erecţie", spune un personaj din Filosofia în budoar. Numai el va fi înţeles aşa cum trebuie acel "Să te dedai fără nicio limită voluptăţii": să te dedai voluptăţii până la nimicirea celuilalt. Împreună cu Sade, în Europa, sexul a devenit legislator, asociind licenţa erotică şi anarhia politică, dar în cazul său e vorba de o legislaţie pusă în serviciul celor puternici pentru a-i zdrobi pe cei slabi şi a dispune de ei până la exterminare. În întregime pradă euforiei sale, întreaga epocă, cu excepţia unui Bataille şi a unui Blanchot, nu va fi produs decât lecturi saint-sulpiciennes ale divinului marchiz, promovat la rangul de delicat manipulator de sintagme baroce sau precursor preţios al frumoşilor cu păr lung care se împerecheau în fumul ţigărilor cu marihuana şi în vibraţiile muzicii ameţitoare.
 

Eliberarea moravurilor a favorizat, deci, eliberarea femeilor, trupurile circulă mai uşor, sub rezerva de a fi "dezirabile", informaţia sexuală este difuzată încă din primele clase de şcoală, cu precizările necesare în privinţa a ceea ce trebuie făcut pentru a se evita bolile transmisibile. Căsătoria se face în majoritatea cazurilor din dragoste, cu excepţia şocantă a ceea ce se întâmplă în cartierele care sunt încă supuse tradiţiilor patriarhale, fiecare dintre noi, bărbat sau femeie, are posibilitatea să-şi prelungească sau să-şi reînceapă viaţa amoroasă până târziu în existenţă, drepturile minorităţilor sexuale sunt recunoscute şi, cel puţin în centrele urbane, ele se afişează fără ruşine. Totuşi, onestitatea ne obligă să spunem că lumea veche nu şi-a spus încă ultimul cuvânt: emanciparea nu a făcut să fie mai puţin problematică viaţa erotică a contemporanilor noştri, care s-a degradat în anxietate, comerţ pornografic, terapie. Iubirea rămâne un sat fermecat, din care sunt excluşi bătrânii, cei urâţi, cei diformi, cei lipsiţi de bani. Criza identităţii masculine nu a zdruncinat decât într-o mică măsură puterea primului sex, tirania aparenţelor şi a tinereţii persistă mai mult decât oricând, fatalităţile biologice continuă să atârne greu, făcând ca maternitatea să fie dificilă pentru femeile ce trec de patruzeci de ani, în timp ce bărbaţii pot fecunda până în ultima zi a vieţii lor. Zadarnic am întoarce lucrurile pe toate feţele, "pescuitul de soţi" persistă în secolul al XXI-lea, ca şi în secolul al XIX-lea, homogamia (faptul de a se căsători între ele persoane dintr-un acelaşi grup) rămâne preponderentă, banii continuă să facă legea în raporturile intime, aproape 90% dintre femei ar dori, se pare, să se căsătorească sau să trăiască cu bărbaţi mai în vârstă, cu mai multe studii, mai bogaţi[v], persoanele slabe din punct de vedere economic nu sunt nişte partide bune. Mai mult ca oricând, puterea şi averea erotizează, povestea cu zâne rămâne foarte apropiată de contul bancar: alegem să iubim mai ales pe cei din clasa şi din mediul nostru social şi, în măsura în care e posibil, dintr-un mediu social superior. Pe scurt, voinţa de reformă în materie de iubire se izbeşte de vechea natură umană, cu atât mai rău de cei care voiau să facă din asta agentul unui progres spiritual. A iubi, fie că vrem, fie că nu, înseamnă a te scufunda din nou într-un humus vechi şi magic, a reînvia temeri infantile, speranţe nemăsurate, servitute şi cruzime amestecate între ele[vi]. Fără această permanenţă, cum am mai putea citi cărţi ca Prinţesa de Clèves, Legăturile primejdioase, Suferinţele tânărului Werther, La răscruce de vânturi, Verişoara Bette, Doamna Bovary, Frumoasa Domnului sau În căutarea timpului pierdut? Ca să înţelegem lumea actuală, îi putem invoca pe Sade, Fourier, Reich, Marcuse; trebuie să-i includem aici şi pe Marx şi Balzac, care celebrau în sex, putere şi bani sfânta treime a burgheziei, şi să recunoaştem ceea ce-i datorăm lui Schopenhauer, care descrie sentimentul ca pe o viclenie a naturii, pentru a asigura perpetuarea speciei (putem să susţinem şi teza inversă, şi anume că specia este o viclenie a iubirii, pentru a se suprapune mecanismelor oarbe ale reproducerii). După o jumătate de secol de discursuri înflăcărate, regăsim continuitatea legilor genetice, sociale, politice, formidabilă dezminţire a prezumţiei noastre individuale. Sentimentul tropăie şi îşi opune cu încăpăţânare, tuturor profeţiilor, caracterul dramatic şi vechimea. Stupoarea modernilor: iubirea nu este totdeauna plăcută, ea nu coincide cu dreptatea sau cu egalitatea, este o pasiune feudală, antidemocratică! Acordându-i autonomia, am scos spiriduşul din sticlă, dar băutura este suavă şi totodată amară.
 
Ce-am câştigat, în final, din această eliberare? Dreptul de a fi singur! Şi ăsta nu-i un progres mărunt, dacă ne gândim că Biserica a condamnat multă vreme autarhia (a-ţi ajunge ţie însuţi, a nu avea nevoie de nimeni), ca fiind o dovadă de orgoliu, şi că secolul al XIX-lea condamna celibatul, cu parfumul său de onanism şi de jenă materială. Paisprezece milioane de "oameni singuri" în Franţa, o sută şaptezeci de milioane în Uniunea Europeană, arată că nu mai e vorba de un accident, ci asistăm la o adevărată răsturnare de mentalitate. Celibatul nu mai înseamnă că eşti singur sau fără copii, ci presupune adeseori o viaţă relaţională mai bogată decât în cuplu. Este vorba de o cucerire negativă, prin simplul fapt că nu mai eşti condus de un altul.