Scrisori către Rita

Citiţi o impresie despre această carte.


Băi Rita, Moş Crăciun şi cu renul lui favorit stăteau în faţa unui bloc din Giurgiu şi nu ştiau ce să facă.

Cumpărasem de la Peco, înainte să ieşim din oraş câteva jucării. Maşinuţe şi păpuşi - mecanice ca să le repare. Iar pentru Angel luasem o cutie mare de bomboane. Cea mai mare cutie de bomboane din Peco. Şi i-am luat şi o sticlă de Cola - ea ştie cât înseamnă Cola pentru mine. Iar ce înseamnă mult pentru mine însemna mult şi pentru ea. La etajul I era aprinsă o lumină. Se vedeau clar oamenii dinăuntru. Mai întâi o doamnă în vârstă care îşi făcea de lucru pe acolo. Ştergea praful. Aranja bibelourile. Îşi aranja părul după ureche. Îşi făcea puţin loc la gulerul de la bluză pentru că avea astm. Apoi un domn care se mişca şi el pe lângă doamna, dar nu făcea nimic. Îi vorbea. Nu era îngrijorat ci doar pisălog. Nu gesticula. Mişca din cap, afirmând şi negând. Ea se oprea din când în când şi-l asculta. Apoi îi dădea replica şi se apuca din nou să şteargă.

Apoi... apoi a apărut Angel. Băi Rita, Angel era. Îmbrăcată într-un capot din ăla de gospy, alb cu buline roşii. Pe cap un baticuţ roşu cu buline albe. Un smoc de păr rebel îi tot cădea pe faţă. Sufla în el din când în când. Smocul se ridica, dar revenea pe obraz. Angel ţinea în braţe un copil. Ţinea în braţe copilul nostru. Băi, mi se înmuiaseră picioarele. Mi se umeziseră ochii. My son... Băi, era departe, nu vedeam mare lucru, dar l-am recunoscut, înţelegi? Era băiatul meu Buey, sunt mândru de el şi-mi bag pula în mă-ta dacă îţi trece măcar prin cap un fragment de gând ironic, pentru că ăsta nu e patetism, ăsta e un căcat de fragment de viaţă. Stai în fotoliu, te uiţi la el, lăcrimezi dacă eşti gospodină şi tuşeşti încurcat dacă eşti bărbat, pentru că nu se cuvine să-ţi exteriorizezi emoţiile. Hai, ia batista asta de aici...

Am întins mâna şi l-am atins. Jur că l-am atins. Uite mă Rita, i-am spus, el e băiatul meu. Renul se lingea la coaie. Animal.

Angel se plimba de colo colo cu mogâldeaţa. Din când în când îl arunca în sus şi-l prindea. E prea mic pentru asta, m-am gândit. Ea mi-a auzit gândul şi nu l-a mai aruncat în sus. În schimb s-a oprit. Nic? Da baby, eu sunt. O vedeam cum se impacientează, cum începe să tremure, apoi mâinile, apoi vocea, apoi apa din ochi... Unde eşti? Afară, la doi metri. Am văzut cum a deschis fereastra, cum îmi face cu mâna, cum Ştefan râdea cu gura până la urechi şi-mi spunea, "tati, hai în pula mea în casă", cum toate lucrurile reveneau la matca lor firească.

M-am şters la ochi - era doar o iluzie.

Mi-era frig. Trebuia să mă hotărăsc. Băi Rita, eu intru. N-o sun că nu are niciun farmec, doar mă duc, sun, zic bună seara şi intru. N-o să mă dea afară, că-s Moş. O să ofer cadourile, o să leşin acolo, o să mă scol, o să-l iau pe Ştefan în braţe, o să i-l dau înapoi, o să ies şi, pula mea, ne întoarcem acasă plutind precum două baloane pline cu heliu. O să cântăm ca Demis Roussos şi o să fim fericiţi o zi, poate chiar două. Am ridicat pumnul şi am început să sun din clopoţel. Ding ding făcea ăsta. Ham ham făcea renul.

Ningea frumos. Se deschidea sezonul la minuni.

Făcusem primul pas. Îl făcusem şi pe al doilea. Parcă o vedeam cum apare în cadrul uşii, şi strigătul de surpriză, şi îmbrăţişarea... îmbrăţişarea ei, băi Rita. M-am mai uitat odată sus... Lângă ea a răsărit un bărbat. Clopoţelul din pumn a amuţit. Renul a tăcut. Sezonul la minuni s-a încheiat brusc. N-a mai nins. Apoi iar a nins. Bărbatul l-a luat pe Ştefan în braţe. Şi-a apropiat gura de gura lui Angel şi a sărutat-o. Cei doi oameni în vârstă se ţineau de după umeri şi-i priveau. Băi acolo toţi erau fericiţi. S-a trântit o poartă la 10 cm de meclă mea. Un afiş mare cu o lumină şi mai mare deasupra: CARĂ-TE MĂ! Ea l-a mângâiat pe bărbie şi i-a aranjat frumos cravata. Se priveau. Îşi zâmbeau. Am făcut încă doi paşi dar înapoi, de unde plecasem. M-am uitat lung la filmul de tip Halmark de la fereastră.

Am deschis laptopul şi ţi-am scris înconjurat de ninsoare.

Auzi mă?

mai ai de citit cam 10 pagini. Înainte de a fi surprins sau nu de final, înainte de a închide cartea asta, vreau să ştii că nu mi-e indiferentă deziluzia că ai ajuns la capăt... îmi pare rău că trebuie să mă opresc puţin mai încolo. Aşa stau lucrurile, aşa trebuie să se întâmple... nu ştiu ce să-ţi mai spun, vezi şi tu. Ia altă carte, ascunde-te într-o altă poveste...

Am tras aer în piept. Am mai tras unul. Şi încă unul.

Mă umflasem precum baronul Munchhausen. Rita se uita la mine şi behăia nazal. Am expirat lung. Pomii au fremătat şi s-au îndoit. Crăpăturile din ferestre au şuierat. Zăpada s-a spulberat. Câţiva ţurţuri de gheaţă s-au scuturat. Unul în capul unui domn care căra o tonă de sacoşe. Domnul a rămas într-o poziţie contemplativă, apoi a îngenunchiat şi a căzut cu faţa pe ciment. S-a auzit poc. Micile tristeţi de Crăciun.

Rita, ce ne facem? Căţelul s-a uitat la mine lung. Se gândea. Nu avea idei. A nu aveai idei la un câine e exact acelaşi lucru cu a nu avea idei ca om. Şi mai avea şi mecla aia cu coarnele căzute într-o parte şi cu nasul jumătate roşu şi jumătate negru. M-am uitat la ceas - era ora 10. Ce poate face la ora 10 noaptea în Giurgiu un străin însoţit de un câine? Hotel. Era unul undeva în centru. Probabil şi singurul. Era închis. Undeva în dreapta un soi de bar. Am intrat. Mult fum, mulţi bărbaţi, băutura proastă şi zgomot. La tejghea servea unul. Ne-am apropiat prudenţi. Până la ce oră e deschis aici, am întrebat. Ăla s-a uitat urât la noi. Cine întreabă? Căţelul, dar nu ştie limba română bine, m-a rugat pe mine să-l ajut. S-a uitat peste tăblia barului. L-a văzut şi i-a răspuns - ţinem deschis până la ultimul client. Bun aşa. M-am uitat în rafturi, tot felul de sticle - fiind băuturi proaste, erau necunoscute. Ce-mi recomanzi, am întrebat? Tărie? Ceva mai slab? Nu ştiu, să trăiesc până dimineaţă. A băgat mâna sub tejghea şi a scos discret o sticlă cu un conţinut transparent. Ţuică de prună făcută de mine, merge? Mi-a dat să gust. Era proastă, dar mergea. Merge. Mi-a turnat într-o halbă de bere - nu mai am pahare. Hai Rita...

Nu exista nicio masă liberă. Într-un colţ era însă una la care stătea doar un singur bărbat. Ne-am apropiat. Putem să stăm şi noi aici? Omul s-a uitat la noi. Staţi mă, staţi... Am stat. Era frig. Rita mi s-a urcat în braţe şi s-a cuibărit acolo. I-am luat coarnele de pe cap şi le-am pus pe masă, lângă halba cu ţuică. Îl scărpinam absent pe ceafă. Nu eşti de pe aici, mi-a spus într-un târziu ăla de lângă noi. M-am uitat mai atent la el. Era un bărbat aproape în vârstă care bea aceeaşi halbă cu ţuică. I-am spus, ca toţi ceilalţi. În jur toată lumea bea. De fapt, toţi ţineau în mâini halbe cu ţuică de prună. Semănau izbitor. Toţi erau bărbatul de lângă mine. Nu m-am şters la ochi dar mi-am închipuit că fac asta. Rezultatul a fost acelaşi. Sau poate aveam eu vedenii. Poate era frig, poate eram întins pe undeva printr-un ungher al străzii şi agonizam. Sau poate că lucrurile chiar se întâmplă uneori şi în realitate.

Ce pula mea e aici, am întrebat speriat? Dacă eram vreun scriitor moldovean aş fi scris "atunci bărbatul mi-a zâmbit enigmatic". Dar nu sunt nici moldovean şi nici scriitor, ci un prost cu o javră rătăciţi la un moment dat într-un oraş străin. Ăla mi-a zis doar atât, bea şi taci, nu se întâmplă nimic. Am băut şi-am tăcut. Nu s-a întâmplat nimic.

După vreo două ore Rita mă căuta în mulţime. Şi nu ştia cine sunt, nu ştia...

Am băut până dimineaţa.

Vedeam printre valurile de fum şi printre glasurile scăzute cum răsare un soare frumos de iarnă. Un moment propice să mori. Iarna morţii nu put. Bine, nici nu se întorc. Am strigat după Rita. Moţăia descurajat la piciorul mesei. A ciulit urechile. Da mă boule, eu sunt. S-a ridicat circumspect şi s-a scuturat. Mă adulmeca prudent. Băi, eşti prost, l-am întrebat. A lătrat reproşând. Eram beat şi obosit. Mi-am amintit de Angel. Probabil doarme. S-a trezit de câteva ori să îl alăpteze pe Ştefan, s-a foit lângă cordac, ăla i-a pus mâna pe sâni (pula mea, dacă acum nu), poate i-a băgat şi degetul în pizdă, poate a şi futut-o. M-am ridicat brusc în picioare şi am strigat: "Puţin respect pentru o femeie lăuză!" S-a făcut linişte. M-au privit. Dintr-un colţ am auzit un murmur, "tu de ce gura mă-tii crezi că suntem toţi pe aici?" Apoi altul a observat, "băi azi e Crăciunul". Toţi au oftat în concluzie, "şi...?"

Barmanul s-a urnit de pe scaunul lui de după tejghea. Vreţi mă nişte muzică? Am mormăit cu toţii că vrem. Bagă ceva de Crăciun, s-a auzit o voce. Ai Hruşcă, a întrebat imediat aceeaşi voce. Bagă Hruşcă, mai de căcat muzică nici că merge acum. Ne-am uitaţi toţi în jur, nu era unul dintre noi. Rita se scărpina absent şi ipocrit după ureche. N-am, a spus şters barmanul. Bagă ce ai, am insistat în cor. Dar nu manele... Am ceva disco. Bagă disco. Ne-a băgat disco. Caseta audio ORWO. Gibbson Brothers. E mişto muzica Gibbson Brothers. Mişcam din cap, fiecare în ritmul lui. Ăla de la masa mea s-a ridicat şi a început să danseze. Dansa pe loc. Adică se unduia şi mişca mâinile în toate direcţiile. Parcă era un calamar. Lângă el a apărut un altul. Ăsta era mai săltăreţ. Ţopaia şi ţinea mâinile pe sus. Chiuia. Unul băga break dance. Sau poate era aşa de beat că nu se putea ridica. Nu ştiu. Rând pe rând s-au băgat toţi la dans. M-am băgat şi eu. Eu dansez în felul meu. Adică fac un pas la stânga, unul la dreapta, apoi iar un pas la stânga şi tot aşa... şi bat din palme. Cum se dansează în team building când stai lângă o pizdă din Head Quarter şi te gândeşti cum să pui mâna pe ea, s-o târâi în cameră, s-o avansezi după câteva zile.

Băi Rita, dansam şi parcă mă simţeam mai bine. După Gibbson Brothers a cântat Rita Pavone. După aia Adriano Celentano. Alla Pugaciova. Doina Limbăşanu. Savoy. Modern Talking (aici am dansat fox cu unul înalt şi slab, era artist în asta). Gil Dobrică (aici am plâns la grămadă). Transpirasem. Mi-am dat bluza jos şi am rămas în tricoul ăla pe care scria "It's the end of the world as we know it / and I feel fine". Era ziua de-a binelea. Beam ţuică şi dansam absenţi pe hit-uri uitate. Apoi mi s-a făcut dor de casă. M-am oprit. Pula mea, gata. Hai Rita. Am luat cutia de bomboane, jucăriile, câinele de zgardă şi am ieşit. N-a observat nimeni. Oameni drăguţi de Crăciun. Pe stradă lume puţină. Am văzut un taxi. Am intrat. Salut. Unde merge băieţii? Acasă. Unde acasă. I-am spus. E ceva distanţă, ai bani? Cât costă cursa? 700 de lei, mi-a spus, plus un popas unde îmi cumperi o ciorbă de burtă şi-o friptură, îţi pun doar ce muzică vreau eu, iar câinele nu latră. Dacă latră mai pui 100 pentru stres, plata înainte ca garanţie. Ţi-i dau înapoi la destinaţie, dar dacă îmi faci cinste cu ei, n-o să te refuz pentru că sunt bine crescut. Merge?

Am trecut prin dreptul blocului lui Angel. Opreşte un pic, am spus. Am coborât. Nimeni în jur. Am urcat. Am lăsat la uşă jucăriile şi dulciurile. Şi un bileţel pe care am scris "Am fost pe aici. E bine, cred... Nic". Am gândit matur - Ştef e în mâini bune, Angel e în mâini bune, toată lumea e în mâini bune. Chiar şi eu. Mai încolo, vedem. Am coborât. Dă-i bice nea şoferu'. Nea şoferu' a dat bice. M-am lăsat pe spate liniştit. M-am băşit. Taximetristul a întins mâna în spate, "încă 20 de lei, n-o să-ţi miros băşinile gratis". Pe tema asta i-am dat până acasă încă 300. Dar mă simţeam bine să mă băs şi să scriu la laptop.

Crăciunul aduce cadouri, zile libere şi hârdăul cu ipocrizii creştine. În general de Crăciun se dă. Mie mi s-a luat.

Coborâsem din taxi. Era cald. Şoferul mi-a arătat obrazul, "şefu' te-am adus până aici în ziua de Crăciun, nu dai şi mata ceva?" Românii sunt un popor ales. Am scos 100 de lei şi i-am aruncat pe jos. Ups, i-am scăpat. Ăla s-a dat jos din maşină, a alergat după bani (bătea vântul), i-a prins şi i-a băgat în buzunar fără să-i şteargă. Crăciun fericit i-am spus. Du-te mă în pizda mă-tii, mi-a răspuns. A demarat în trombă, iar după 100 de metri a intrat într-un TIR care ieşea din intersecţie. M-am rugat să fi murit.

De Crăciun minunile se întâmplă.

Am intrat în casă. Băi Rita, era cald, era bine, eram acasă. Rita se foia de colo colo revigorat. Şi-a marcat vechiile teritorii, s-a căcat sub scaun şi s-a întins pe tricoul meu pe care scrie "just like the guy whose feet are too big for his bed / Nothin' seems to fit". I l-am dat lui din prima zi. E pace, i-am spus, apoi am deschis televizorul şi m-am uitat la campania militară americană în Afghanistan. 30 de morţi. Civili. La ăştia nu vine Moşul.

Stăteam la geam. M-am învelit pe picioare cu o pătură. Nu mi-era frig, dar mă simţeam bătrân. Bătrânii stau la fereastră şi îşi acoperă genunchii obosiţi cu o pătură. Rezumă o viaţă de om. Aşteaptă să treacă şi ce mai e de trecut. Îşi admiră tristeţile, le cultivă. Băi, e mişto să fii bătrân, să simţi că-ţi curge prin vene nu sânge ci istoria rasei, să simţi aerul rarefiat al înălţimii spre care ai urcat toată viaţa... să rememorezi totul, să contempli, să ajungi să-ţi spui, "cam atât."

Am avut erecţie. Încă nu-s bătrân băi Rita. M-am îmbrăcat iute. Mi-am tras tricoul cu, "As the circle breaks the trend / good things must always end" şi ghetele Nike. Hai Rita. Rita s-a ridicat imediat, a apucat zgarda cu dinţii, mi-a întins-o şi-am ieşit. E luni, e 25, unde găsim noi pizdă, câine? Încă mă întrebam asta când m-am trezit la poarta doamnei Ciutacu. Am dat s-o deschid, era închisă. Am strigat. N-a răspuns nimeni. A ieşit o vecină şi mi-a spus că nu e acasă. Dar unde e? A plecat la ţară cu domnul Gicu. Aşa deci... Vecina spărgea seminţe la poartă. În curte soţul ei spărgea nişte pahare. Am salutat.

Oraşul era gol. Eu plin. Nu futusem de trei zile. Sau mai mult. Nu mai ştiu. Voiam o femeie, voiam s-o miros, s-o strâng, s-o ascult... Nu voiam să fiu singur. Rita sunt singur, i-am spus. Uită-te şi tu, umblu prin oraş, bat la porţi închise şi te mai car şi pe tine. Rita a ciulit urechile. S-s smuls din zgardă şi a rămas liber. S-a apropiat, mi-a lins gheata dreaptă, mi-a întors spatele şi a plecat. Alerga uşor, de parcă plutea. Alerga fără să se uite în spate. La primul colţ s-a oprit. Nehotărâre de o clipă. L-a luat şi a dispărut. M-am aşezat pe bordură şi am aşteptat. Se duce, fute ceva şi se întoarce. Măcar el.

Nu s-a întors. Era noapte. Nu ştiu, 8 sau 9. Am ştiut că n-o să-l mai văd. Am ştiut din momentul în care mi-a lins gheata. Puteam să mă aplec şi să-l iau în braţe. Puteam să-i pun din nou zgarda şi s-o strâng mai bine. Puteam să-l aduc acasă şi să-l ţin închis. Rita, tu ai face asta unui prieten? (Normal că i-ai face, eşti femeie, e singurul lucru care vă iese perfect)

Câinii nu complică lucrurile.

M-am întors acasă. Îmi pierise cheful. Nu mai voiam o femeie. Nu mai voiam pe nimeni. Nu voiam decât să mă aşez în faţa ferestrei şi să-mi acopăr genunchii cu o pătură.

Băi Rita, deci am fost şi i-am povestit Oanei întâmplarea cu câinele.

De fapt, m-am dus s-o văd. Mergeam oricum. O iubesc fără stres. O iubesc şi dacă e şi dacă nu e. În curând o s-o iubesc ca pe o soră, apoi ca pe o mamă, apoi ca pe o sfântă. O s-o bag într-o icoană, iar icoana o s-o ascund undeva sub pat pentru că mi-e ruşine să mă vadă cineva credincios.

M-a întrebat, dacă nu-l pierdeai mai veneai să mă vezi? Nu ştiu, i-am spus. Am vrut şi eu câine, a continuat. Scria ceva la laptop. Cui îi scrii? Lui Mircea, o să vină deseară, am nevoie de nişte lucruri. Şi de ce nu v-aţi luat unul? Ce, un câine? Da, un câine. A lăsat laptopul deoparte. Vino lângă mine, mi-a spus. Dar sunt lângă tine. Eram lângă ea. Nu, mai aproape. Eşti cât o balenă, indiferent de poziţie eşti tot departe. A râs. Întinde-te. M-am întins lângă ea. S-a mişcat greoi, s-a întors într-o parte şi şi-a pus capul pe pieptul meu. Mirosea frumos. Îşi plimba mâna pe sub tricou. Pe tricoul pe care scria, "Still, here I am / And it feels like yesterday". Îmi apuca firele de păr, le răsucea în jurul degetelor, apoi le lăsa libere...

Vreau să mă mângâi pe sâni, mi-a spus. I-am dat bluza de pijama la o parte. Erau mari, erau plini. I-am mângâiat. I-am lins. I-am muşcat. Mi-a umplut gura cu un gust ciudat. Ţinea ochii închişi şi respira adânc. O priveam. Avea buzele crăpate. Ţinea degetele strânse în pumn. Nu te opri, îmi spunea. Nu mă opresc îi spuneam. A avut orgasm. A tremurat. A gemut...

Un câine n-o să-mi facă niciodată asta.

Am întrebat-o dacă se simte ok. Mi-a spus că se simte bine. Vrei să te simţi bine şi tu? Nu, lasă. O durea spatele dar se obişnuise cu asta. Mircea? A tresărit - ce e cu el? Nu ştiu, el cum suportă. A ridicat din umeri, suportă... îl văd optimist... l-ai mai văzut? Mi-a spus că te-a căutat de câteva ori dar nu i-ai răspuns sau cam aşa ceva. M-am înroşit brusc. M-am abţinut. Am spus doar atât - probabil, dar zilele astea am fost mai mult plecat. Unde? Aiurea, simţeam nevoia să ies din oraş. Şi unde ai fost? La Bucureşti.

Am închis ochii. Într-o zi Oana, într-o zi o să mă car de aici, o să las totul baltă şi mă mut acolo. Oana mă asculta. Acolo e viaţă, acolo nu e nevoie să fii cineva, acolo sunt lumini, oameni mulţi şi nu e nevoie să-ţi aminteşti în fiecare secundă despre tine. Şi din ce-o să trăieşti? Nu ştiu, o să trăiesc din ce am strâns. Sau o să fut pe bani. Sau mă angajez în vânzări, sunt bun la asta. Sau îmi iau o mansardă şi mă apuc scriu o carte mişto, o vând la Humanitas, o să ajung precum Cărtărescu. Poţi să scrii şi aici, Nic. Aici nu sunt mai mult decât sunt. Acolo o să fiu altul. Pot să fiu altul.

Mă înflăcărasem.

N-o să pleci nicăieri Nic. Ba o să plec, de ce spui asta? Nu ştiu, nu vreau să pleci. N-o să te las. Dacă n-o să fiu eu, o să fie altcineva care să nu te lase. Nu mai e nimeni, şi în timp ce-i strigam asta mă gândeam dacă nu cumva mă înşel. Pula mea, i-am spus. Mă enervase. M-am ridicat - plec. Mai stai, te rog eu, mai stai un pic. E doar o conversaţie. Nu, plec. Mă duc, îmi fac bagajul şi plec. Am tren deseară. Şi-a luat laptopul - am un buzz de la Mircea. M-am întors şi înainte să ies am auzit-o spunând: ştiu că mă înşeală - dar nu-mi pasă... te am pe tine, Nic. Era ca şi cum îmi înfipsese o secure în ceafă.

Mergeam pe holuri cu ditamai coada de lemn ieşind dintre urechi. Cei bolnavi spuneau că e o minune că mai trăiesc, cei sănătoşi le ştergeau frunţile încinse de febră.

Băi Rita, deci îmi fac bagajul şi mă mut la Bucureşti.

Am cam 9.000 de Euro, ar trebui să-i mulţumesc pizdei de Olimpia - mi-a echilibrat bugetul de încasări şi plăti pe tot anul. Nu-i mulţumesc. A plătit pentru că a vrut. Mă gândeam s-o sun într-o zi. Dar eu mă gândesc la multe lucruri. N-am sunat-o.

De câteva zile îmi cumpăr singur mâncarea. Chips-uri şi sticks-uri. Se mestecă repede. Se digeră repede. Te omoară repede. Şi merg cu Cola. Doamna Neli nu mai calcă pe aici. Înseamnă că a înţeles mesajul. Am lăsat un bileţel pe care am scris, "la mulţi ani; dar dacă te mai prind pe la mine, cred că o să fie foarte puţini". Monica ar spune că e o copilărie. Dacă i-aş mai răspunde la telefoane. Nu-i răspund. Mi-a trimis un sms de Crăciun, din ăla pe care-l trimiţi întregii liste din telefon. Imediat mi-a mai trimis unul şi m-a întrebat ce fac. Se citea îngrijorarea în mesajul ei. Aşa cum se citeşte în orice mesaj primit pe telefonul mobil - cum te prinde. Bine, i-am răspuns fără să-i mai scriu. Monica e a fost.

Mă învârt prin casă. Am dat leagănul jos şi i l-am dus lui Nea Vasea. Nu ştia la ce i-ar trebui. De aia i l-am şi dat. Toate mi-au devenit străine. Aşa, dintr-o dată. Ăsta e un semn - trebuie să pleci, punk. Băi, deci plec. Aici o să rămână casa mea de vacanţă. Vin doar vara după ce mă satur de futut la Eforie Sud. După ce fut toate focile eşuate acolo, pe lac. După ce le aranjez hemoroizii. Şi perspectiva asupra vieţii, partea de final. Vin să mă odihnesc, să mă uit pe fereastră şi să beau Cola de la tanti Clementina. Mint. O să vin pentru că o să-mi fie dor. Dacă n-o să-mi fie dor, n-o să vin.

Sunt incoerent, baby. Oamenii care pleacă la Bucureşti sunt incoerenţi. Dacă se vindecă, se întorc. Sau pleacă mai departe. Dacă nu, nu.

Ce e de făcut acolo... Nimic mă. Adică nimic şi fut. Ştiu cum e să faci nimic şi să fuţi aici, dar sunt curios cum e să nu faci nimic şi să fuţi acolo. Îţi dai seama câte posibilităţi? O să mă plimb cu metroul şi o să agăţ pizde care citesc cărţi (pentru că parcurg distanţe lungi şi am timp să le fac capul mare). O să le spun că-s scriitor, că fac un research şi că am nevoie de un model de personaj. Boticelli le picta, eu le descriu. O să pună botul una de pe la Litere, o s-o fac varză şi-o să-mi sugă pula preţ de o epopee. Sau o saga. Iar astea se scriu greu frate. Lupţi cu pizdele a trei cicluri universitare până să tastezi "the end".

Sau o să mă îndrăgostesc de una care vinde parfumuri în Unirea, oricare. Băi, sunt frumoase. Printre parfumuri toate sunt frumoase. Şi se schimbă tot timpul. O să aleg una blondă, o să iau la mirosit toate parfumurile, o să fiu nemulţumit, o să-i fac mizerii, o să-i cer consultanţă, o să-i consum stocul de stik-uri, o s-o duc la exasperare şi, la final, o să-i spun că dacă vine cu mine o las în pace. Şi-i cumpăr trei parfumuri. Şi i le las ei. Cadou. Ea o să mă refuze. Îmi iau parfumurile înapoi. O să fac labă. N-ar fi prima oară. O să fiu decepţionat. Însă foarte puţin.

Până la urmă nu e un mare căcat să pleci la Bucureşti. Mai frumos e să-ţi închipui că pleci la Bucureşti. Tu de aia ai plecat, pentru că ţi-ai închipuit că rămâi. Deci nu plec la Bucureşti. Pula mea. Mi-am făcut bagajul totuşi. Preventiv. Poate îmi vine să mă mut la Bucureşti. Acum nu, că m-am răzgândit, ajunge doar încă vizită la Oana şi mă decid din nou. Probabil definitiv. Mi-e lene să tot fac bagajul. Buey, când pleci la Bucureşti, chiar dacă nu ai de gând încă să pleci, trebuie să ai bagajul făcut. Bucureştiul nu te aşteaptă, el doar te consumă.

PS: Dacă mă mai duc în vizită la Oana, atâta o să se roage de mine să rămân încât o să mă convingă să plec. Mi-e milă de ea. Oana, în felul meu te iubesc deci rămân. Acum şterge-te pe bot, că n-o să mă mai vezi. Vezi mă cum complici tu lucrurile...

Băi Rita, uite mă, s-a făcut un an de când nu fac niciun efort ca să te uit.

Băi, deci îmi bag pula în mă-ta, aşa de anul nou. Nu înainte să-ţi spun că azi a trecut Frusinica prin faţa ferestrei. Probabil pentru ultima oară pentru că trăgea după ea o valiză mare, iar prostul ăla al ei trăgea după el două. Băi, deci ăştia locuiau prin apropiere şi eu nu ştiam. Realizezi ce calităţi am? Cred că dacă fugeai de acasă în baie habar nu aveam. Dădeam de tine acolo doar la bărbierit, pişu şi caca. Cum ieşeam, schimbăm canalul... Mai bine te mutai în baie drak, economiseai banii de taxi. Îţi mai arătăm ce mai scriu şi-ţi ceream consultanţă, aşa, to be right.

Ăştia doi. Crecă se cărau unde zicea ea că urmau să se care. Trăgeau de genţile alea, parcă erau două vaci proptite-n jug. Ăla în faţă, ea în spate, misoginul dracului. Buey boule, îţi arăt eu ce înseamnă să fii misogin, nu-i aşa Rituţa? Ia spune-i lu' pleampă cine e tăticu' tuturor. Cine e omu' de-ţi vine să-i înfigi furculiţa în ochi încă de la aperitiv... Cine-i iubitu' care, atunci când îi scrii biletul de adio, se cacă în geanta ta ca să ai la drum... Cine te-a făcut să îţi cauţi iubirile printre femei... Mi-era milă de ea. Mi-e milă că nu are parte de un bărbat adevărat. Aşea, ca moa.

Mi-e milă de femeile pe care nu le mai vreau. Trăiesc degeaba.

Scriu şi mă uit pe geam.

Upsy! Băi... Băi blog... Băi Rita... Băi, deci tu eşti normală? Băi, nu, tu nu eşti normală. Ce cauţi mă să cobori din taxiul ăla? Băi deci acum Rita coboară din taxi. Băi nu mint. Băi e ea. EA! În faţa blocului. Ce cauţi mă acasă? Băi, stai un pic să trag o băşină. Pură coincidenţă, honey, nu meriţi tu aşa sincronizare. Băi, deci stai să fac câţiva paşi prin casă. I-am făcut repede. Ea e mă? Ea e mă. Băi, n-am mai aprins o iarbă din vară. Îşi dă jos valizoaiele alea, exact alea cu care s-a cărat. Pun pariu că n-a despachetat niciodată. A stat tot timpul ăsta cu tricourile înghesuite acolo, cred că s-au împuţit ca naiba. Tu ai fost cu ideea. Tu. Hai să ne inscripţionăm tricourile, hai să le inscripţionăm. Uite, luăm un poem de-al lui Gellu Naum. La tine un vers, la mine un vers, la tine un vers, la mine un vers... Mergem pe stradă şi facem oamenii fericiţi. Numai dacă suntem împreună, numai dacă ne ţinem de mână. Nu că e mişto baby? Era mişto, de ce crezi că am casă plină cu tricouri? De ce crezi că am tot scris pe ele?

Băi Rita, deci tu eşti. Îmi lăcrimează ochii, să mor io. Nu e emoţie mă, e şoc. Îmi vine să mă ascund, dar nu ştiu unde. Nici la tine în braţe nu mai e loc sigur. Până şi acolo dai de mine. Băi, te-ai tuns. Te-ai îngrăşat, ai făcut un cur... Băi, zi şi tu ce pula mea să fac? O să suni la uşă. Dacă deschid, am pus-o. Dacă nu deschid, oricum nu pleci de acolo până nu apar. Că eşti dată dracului, japiţo. Stai să mă uit... uf, e bine, am Cola. Primul lucru pe care o să mi-l ceri o să fie sticloanţa de Cola. Bei Cola că o vacă. Nu te mai saturi. Băi, dacă n-ai de lucru să-ţi cauţi. Să faci bani să-ţi cumperi Cola...

Îţi dai seama mă? Nu-mi vine în minte că te-aş linge pe gât. Nu-mi trece prin cap că te-aş strânge în braţe şi ţi-aş umple botul cu balele mele. Şi tu pe-al meu cu balele tale. Am uitat instant că mi-ai lipsit. Mi-am amintit instant doar că bei Cola, pui tot timpul bot şi nu mă laşi să dorm cu spatele la tine. Te urăsc.

Băi blog, băi ce fac mă cu asta? Uite-o, a plătit.

Nu contează dacă un an începe bine, important e să se termine prost...

Nu mă Rita, nu erai tu.

M-am gândit doar că la finalul ăsta de căcat, era singurul lucru care mai lipsea - să te întorci. M-am gândit aşa de tare încât aproape că te-ai întors. Apoi mi-am amintit că io nu mă gândesc niciodată prea tare. Nu te-ai întors. Băi, dacă nu-mi aminteam asta... Dacă veneai, te omoram.

Se ştie, criminalii sunt nişte gânditori.

Băi, deci era Cora. Cora era. A coborât din taxi, nehotărâtă. A plătit şi a intrat în scară. N-am simţit că a coborât vreun înger, dar am simţit că se poate întâmpla şi asta. Şi am avut plăcere. Şi reflux gastric. Şi am lăcrimat. Nu de şoc, ci de emoţie. Băi Rita tu ştii ce mişto e să ţi se pară că descinzi tu şi când colo să vină Cora? Ce mişto e să începi cu o criză şi ce mişto e s-o rezolvi. Băi, tu ştii cum e să te îndrăgosteşti pe loc de frică? Numai ca să nu-ţi facă rău altcineva, numai ca să te apere. Eu ştiu. M-am îndrăgostit pe loc de Cora. I-am deschis uşa larg, atât de larg încât am smuls-o din balamale.

Dar unde e Rita? Nu ştiu, m-a părăsit. S-a întristat. A spus stins, nu se poate. A privit pe geam. Trebuia să fie aici...

De ce n-ai sunat înainte? Dacă nu eram acasă... Nu ştiu, mi-a spus. Ştiam că eşti aici. Prietenul? Eh, e doar un prieten, a rămas cu o prietenă, cu Moş Crăciun şi cu urarea mea de bine. Dacă se împlineşte, o să-l cam doară. A vrut să râdă dar n-a ieşit decât o grimasă. Lasă, dă-l în mă-sa. Nu era nimic serios, a insistat. Şi-a bocit. Însă foarte puţin. Dă-l mă în mă-sa, acum eşti cu mine. Ţi-am luat un cadou. Mi-a întins un pachet. L-am luat şi l-am pus pe taste. Nu-l desfaci? Nu ştiu, să-l desfac? Da. L-am desfăcut. Era un tricou pe care scria: "here's where the story ends". Doar pentru că-mi place cântecul ăsta, m-a asigurat. Aveam şi pentru Rita unul, dar dacă... l-am luat. Să nu-l arunci.

Mi s-a sculat pula, am anunţat-o. La mulţi ani, Nic. Mă duc să fac un duş şi... şi... băi Rita, doar şi...

Ce facem noaptea asta, m-a întrebat. Nu ştiu, ne futem, dormim şi ne închipuim că ne-am reîncarnat: tu în mine şi eu în tine. S-a amuzat - asta faci de obicei de anul nou? Ah, nu, de obicei beau Cola şi mă uit pe fereastră - noaptea e mişto, lumea se distrează. Dar tu? Eu muncesc, la noi se organizează tot timpul petreceri. Deci pleci... Nu, mi-am luat liber, vreau să fiu cu cineva. Nu mai vreau singură. S-a gândit un pic... de fapt, vreau să fiu cu tine, aşa mi-a venit. Am îmbrăţişat-o. Eşti cu mine. Nimeni n-o să-ţi facă niciodată vreun rău, i-am spus. Eram răguşit şi ipocrit. S-a ghemuit în braţele mele... ştii, asta voiam să-ţi spun şi eu. Avea vocea clară şi limpede. Mă trădează faţa... a râs.

La 12 am ciocnit două căni cu Cola. Cana mea cu Mozart şi cana ei cu "eu sunt şeful". Nu am şampanie, nu am ştiut că... lasă, bem la anul două sticle. La anul... (alter ego s-a impacientat, as usual; i-am futut un capac şi s-a retras; pe asta o păstrez).

E ultima mea postare. Sunt chill. Sunt cool. Toate sunt ok. Cora e aici. Toarce la mine în braţe şi dă din coadă. Am stabilit să mă alinte cu "Metaforel". L-a găsit pe net când căuta o reţetă de coctail şi i-a plăcut. Mă vede că scriu şi nu-i pasă. Poartă tricoul meu pe care scrie, "s-ar fi putut şi scrie / s-ar fi putut şi fute" (RIP Ioan Flora). Era pentru tine Rita, remember? Cora e mai mişto decât tine. Îmi spune că se simte ca acasă. Îmi spune că o să fie cuminte. Îmi spune că o să fie a mea. Îmi spune multe Cora, tăcând şi mângâindu-mă sub bărbie. Şi-mi spune Metaforel. Băi mă topesc. Mă culege cu cârpa, mă stoarce în pat, îmi spune iar "Metaforel", iar mă topesc...

O să facem o treabă bună noi doi, simt eu. Mâine dimineaţă o să fie 1 ianuarie. O să-i spun "Cora, rămâi". Ea o să rămână.. De mâine Rita, te uit. Ba nu, de azi.

Epilog

Cineva zgâria la uşă. Spre dimineaţă. Colindători? Nu ştiu, mă duc să văd. Era Rita. Rita the dog. Băi, Rita, intră în pizda mă-tii... a intrat. Unde umbli mă pramatie? Cora i-a dat cadoul. Cora l-a mângâiat sub bărbie. Cora era fericită. Rita era fericit. Eu reglam imaginea din contrast. Însă foarte puţin.

Rita s-a băgat între noi în pat. Puţea. Câinii fericiţi put.