Poeme de stânga

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.




în fund de epave cătuşele sar^[3]

lumea nouă a ieşit la lumină,
a câştigat prea uşor.
defilează acum pe calea victoriei.

consumaţi,
consumaţi,
consumaţi,
paradisul este atât de departe.
cerul arde de artificii,
în fund de epave cătuşele sar.

să uităm ce-am fost^[4],
poate aşa,
o să trecem mai departe.

***

dor de plumb

mi-e dor să aud
o armă de foc,
de calibrul
7,65 mm,
să-mi ţin
respiraţia
ca la prima
întâlnire,
să mânui lin
trăgaciul,
să-nchid
ochiul drept
sau ochiul stâng,
"după caz",
iar ţinta de carton
să alunece uşor prin
cătarea afumată.
asta i-am spus
manuelei
în ultimul
meu vis.
ea m-a privit
mirată.
eu m-am simţit
ca ultimul
securist,
prins la revoluţie
de armată.

***

dor de agigea

în stânga era
nea victor,
în dreapta
nea ion,
care nu şi-a luat
carnetu' niciodată.
într-o dacie 1300,
berlină,
roşie,
minunată.
eu aşteptam
pe bancheta
din spate,
în pantaloni gri
de doc
şi geacă
de piele neagră.
în portbagaj intrau
trei genţi diplomat,
pline cu ţigări
de contrabandă.
era ceaţă-n portul agigea
iar în bucureşti,
o mineriadă.

***

în limba mirunei^[5]

sunt trist.
tu lipseşti din filmul ăsta:
prima ninsoare
în suburbiile bucureştiului
cu yoyo,
sofica,
paznicii noştri credincioşi,
care latră la fiecare adiere
a vântului,
şi mica elfă miruna,
născută acum trei ani
la maternitatea polizu.
eu plin de cearcăne,
la treizeci şi şase de ani,
într-un cartier de vile
pentru clasa de mijloc,
cu câteva fire albe de păr,
pe care le număr
în fiecare dimineaţă,
doar câteva.
fericit ca zăpada
neîncepută,
în care
am lăsat aceste urme
proaspete,
filmate de tine.
zăpada în care
mă tăvălesc cu yoyo,
în limba primordială
a mirunei,
pe care-am vorbit-o şi noi,
dar s-a şters,
n-a mai rămas nicio urmă,
nicio amintire, pe fundul
gros al paharului.
poca-ţiţi...
cuvintele ei,
topite ca
fulgii mari de zăpadă.

***

poem cu marinică

doarme într-o baracă
albastră,
de care e rezemată
o bicicletă pegas.
un geniu care ştie doar să bea
şi o face foarte bine,
iar în pauze munceşte.
îl plătesc cu 25 de lei pe zi,
şi o tărie.
îmi spune viaţa lui,
mi-o strecoară printre
ochiurile de sârmă,
el de o parte,
eu de cealaltă,
fără să ne atingem.

n-ai vrea să fii
în locul meu,
îmi spune
după prima sticlă.
viaţa lui devine
un cântec zdrăngănit
la chitară, prin fumul
deşeurilor arse
într-un butoi de tablă,
ca-n toamnele mele
agricole,
cu ştiuleţi de porumb
şi remorci pline de rugină.
iar printre ele, marinică,
omul nou
în costum de paie,
o sperietoare lovită
de vorbele mele
(la cât bei, poate mai ai
doi-trei ani de trăit).

şi poza pe care o ţine
în portofelul din piele
cu motive gotice,
rusoaica lui care
l-a părăsit
acum douăzeci de ani,
pe care o scoate
câteodată la lumină,
zice ea e familia mea,
acu e-n rusia,
s-a dus la ai ei,
o blondă îmi zâmbeşte
dintr-o fotografie nupţială,
nimic suprarealist,
doar materie
şi oameni ai muncii
cu garoafe în mâini.

azi l-am băgat în
secolul XXI,
i-am dat o saltea
de burete
şi un cuptor
cu microunde.
era speriat,
nu fericit,
era chiar speriat.
s-a-nchis în baraca
din tablă,
unde ploaia
de vară bate tactul
pe acoperiş.
la-nceput timid, apoi
din ce în ce mai tare.
ca un om nervos
care aşteaptă,
iar în mintea lui,
se repetă
aceeaşi melodie.
aceeaşi fanfară
îi cântă ceva.

***

în limba mea

şomer de lux,
domiciliat în
bucureşti.
treizeci şi şapte
de ani.
studii superioare.
nouăsprezece ani
vechime.
căsătorit,
cu doi copii.
primesc cadouri
de la maică-mea,
care munceşte
zece ore pe zi.
trăiesc într-o
românie liberă
şi prosperă^[6].
vă rog, ajutaţi-mă,
purtaţi-vă frumos
cu mine.
învăluiţi-mă misterios
măcar cu o promisiune,
care să-mi fluture
ca un afiş,
democrat-liberal,
liberal
sau social-democrat.

***

poem cu păsărilă^[7]

nu mai e,
un sendviş
din care muşcă toţi,
îmi spune el pe toporaşi.
mă aşez comod,
nu-l întrerup,
la prima trecere
de pietoni
am aflat că tatăl lui
iese vineri,
din rahova.
l-ai văzut până acum?
... cine crezi
c-a muncit un an pentru
directorul închisorii?
nu-l întrerup,
din când în când
mai rup o filă
de calendar.
ca la o scenă
tandră,
dintr-un film
american,
urmată brusc
de multă acţiune,
şi câteva fragmente
fierbinţi.
care pentru noi
nu s-au lăsat
mult aşteptate.
pe mărgeanului
chiar înainte de
intersecţia cu
drumul sării
mi-a povestit despre
alina, fata de la
parfumuri,
pe care o fute în fiecare
dimineaţă între 9 şi 12,
când maică-sa e la muncă,
(undeva-n jilava
la primărie).
prima oară
când s-a dezbrăcat
la ea în cameră
l-a-ntrebat ce faci?
ce cauţi aici?
iar el i-a răspuns
cu aceeaşi monedă
dar tu ce faci?
ce cauţi goală lângă mine?
la intrare pe bulevardul
timişoara a aruncat
câteva vorbe obosite
despre andreea,
fata de la
gablonzuri,
pe care o fute
după ora 16,
dar care nu ştie nimic,
stă şi-nchide ochii
de fiecare dată.
pe cheiul dâmboviţei,
unde excavatoarele trag
ca-n vremurile bune,
şi-a adus aminte
de soţia lui.
era să moară
anul trecut,
când a fost operată,
spune el
mişcând uşor
volanul
şi câteva pete
roşii îi apar
în obraz.

Note
[1]. Mi-e frică de Marin Mincu... Mi-a fost frică-ntotdeauna. Nu pentru că era profesor, şef de cenaclu sau critic cu metodă, ci pentru că apariţiile lui carismatice, cinice şi pline de umor mă complexau şi mă făceau să mă simt foarte mic! De aceea, am fost destul de rar la Euridice, cu toate că mă-ncuraja să citesc ori să-mi liberalizez discursul critic. De multe ori, nu ştiam dacă vorbeşte serios când spunea să-l ascultăm (pauză) pe un poet (pauză) care practică cu aceeaşi (pauză) furie discursul critic. Nu-mi dau nici acum seama dacă ceea ce spunea serios despre mine plutea în pauzele dintre cuvinte. Şi frica de Mincu creştea, îmi risipea ideile. Deveneam incoerent, vorbeam gâtuit de emoţie, ca un canar care şi-a pierdut brusc glasul în faţa unui motan mare şi fioros. Un acces de curaj m-a făcut să-l pomenesc în cea de-a doua carte a mea (Addenda), în lista pseudobibliografică, în care lipeam lângă numele unui scriitor cunoscut câte o meserie. Era un experiment, care-nchidea un laborator de creaţie mai vechi. Prin vara lui 2003, la Neptun, pe o terasă, mă opreşte Mincu şi-mi spune: "Domnule..., am văzut că în a doua carte m-ai făcut vidanjor." Frica de Mincu m-a îndemnat să-i răspund, fără să gândesc, senin şi limpi, ca şi cum altcineva mi-ar fi scris cartea: "Da?! Poate cuvântul a apărut acolo pentru a păstra ritmul şi sonoritatea frazei..." M-a privit în ochi, surprins de răspunsul meu stupid, şi m-a concediat cu nobleţe. Cred că frica aceea paralizantă m-a oprit să-l cunosc mai bine!
[2]. Capitalism: A Love Story de Michael Moore
[3]. Un stih de Nicolae Labiş din poemul Tablou general (Lupta cu inerţia, 1958). Pentru cei care s-au născut după 1990, dar şi pentru pudibonzii de vârsta mea, mi-am cenzurat poemul, eliminând partea mai puţin carismatică, care puncta o anumită ideologie...
[4]. Acest vers a su(re)scitat interesul multor exegeţi ai operei şoitiste, care au încercat să echilibreze diferenţele de interpretare dintre variantele "să uităm ce-am fost" şi "să uităm ce-a fost", mai ales că manuscrisul autorului este atât de ilizibil, încât nici el nu-l mai înţelege...
[5]. Câteva cuvinte din limba primordială a fiicei mele, Mara-Miruna:
aer cucinat = aer condiţionat;
apitalatoru = aspiratorul;
aut = iaurt;
bubustiuc;
butăcăreasă;
castronat = (castrat) aşa cum zice doamna doctor, repetând cuvintele Mirunei: "Să castronăm motanul!";
fefecuţă;
filmul cu mustaţă = o referire directă la felul în care arată actorul David Suchet, în serialul Agatha Christie's Poirot;
minima = desen animat;
mimic = nimic;
oamăn = om;
poca-nini = telefon marca Nokia, pe care rula jocul cu Shrek, un nini verde care făcea des poc(a);
poca-ţiţi = telefon marca Nokia care nu rula jocuri, însă suna/ţiţi(a) puternic.
[6]. Slogan electoral penelist.
[7]. Cu Alex S. (Păsărilă) am lucrat, în perioada iulie 2007-august 2008, la un mall din cartierul Berceni, care a fost ridicat în şase luni de fiii unor demnitari comunişti...