Iubirea faţă cu dogmatismul

Citiţi un fragment din această carte.


Paradoxul iubirii este un volum de eseuri provocatoare despre iubire. Cartea lui Pascal Bruckner descrie variaţiile paradoxale la care este supusă iubirea în călătoria pe care o face între erotism şi căsătorie. Putem vorbi, se pare, de progres în ceea ce priveşte condiţia femeii, condiţiile de muncă sau condiţiile de sănătate ale oamenilor. Dar nu şi atunci când vorbim despre sentimente şi pasiuni.
E o mare dilemă, pe care o trăim astăzi, întreţinută de dorinţa de a ne bucura în iubire atât de pasiune, cât şi de independenţă.
Istoria nu a găsit soluţie la suferinţa din dragoste.

"Rămâne ca fiecare să-şi elaboreze singur aranjamentele, ştiind că nu poţi ridica la rang de soluţie ceea ce ţine de un arbitraj între dorinţa de siguranţă şi dorinţa de aventură." - Pascal Bruckner

Să poţi alege persoana pe care o iubeşti! / Să poţi iubi pe cine vrei!
Iată două forme supreme de libertate pe care le trăim astăzi în Occident, evidente la ora actuală, dar atât de greu de imaginat cândva. A fost nevoie de o întreagă revoluţie a sentimentului, a percepţiei de sine, a relaţiilor dintre părinţi şi copii pentru a putea ajunge aici. O revoluţie începută în secolul al XVIII-lea.
Pe de altă parte, nişte drepturi - câştigate greu - care au un preţ atât de mare! Cum se poate împăca iubirea - a cărei menire este să ţină oamenii împreună - cu libertatea, care tinde să îi separe?

Pascal Bruckner este bine-cunoscutul autor al mai multor romane, dintre care bestsellerul Luni de fiere, precum şi a numeroase cărţi de eseu: Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei sau Noua dezordine amoroasă, scrisă împreună cu Alain Finkielkraut. Toate aceste cărţi au apărut la Editura Trei.


Că iubirea este paradoxală, că este o sumă de contrarietăţi nu este ceva nou. Încă din lirica antică, acest gînd a fost exprimat în modul cel mai succint de către Sappho: iubirea (Eros) nu este altceva decît un glykypikron amakhanon Ôrpeton, o "năpîrcă dulce-amară", căreia nimeni nu i se poate opune (idee continuată de Sofocle, v. Antigona: "Eros anikate makhan", "Eros, cel de neînfrînt în luptă"). Ea sperie prin natura ei insidioasă şi insinuantă, proteică, aidoma unui şarpe, fascinînd şi încremenind pe loc, ca un cap de Gorgonă, pe acela care îndrăzneşte să o privească drept în ochi şi, totodată, oferă un dinamism propriu numai ei, efect recunoscut de întreaga literatură ulterioară. Erosul a fost privit astfel, prin filiera filozofică platoniciană, drept o forţă motrice a universului, capabilă, aşa cum spune Dante, să mişte sori şi stele. Din efect, aşa cum apărea în lirica de dragoste, Eros se transformă în principiu universal.

Tradiţia occidentală va fi marcată de această idee a paradoxului iubirii şi va încerca în fel şi chip să găsească soluţii la o problemă insolubilă. Conştienţi de dinamismul iubirii, de puterea acesteia de a "lega" oamenii între ei, numeroşi gînditori, oameni politici sau teologi au încercat să o aservească unei ideologii. O perspectivă asupra acestui subiect a oferit-o deja Ioan Petru Culianu în Eros şi magie în Renaştere.

Pascal Bruckner revine la această temă, o reia prin prisma istoriei ideilor şi a mentalităţilor, pentru a ajunge în cele din urmă la concluzia că iubirea este ireductiblă la o dogmă, importantă fiind salvarea a ceea ce are ea mai bun de oferit; şi anume, "vitalitatea, puterea de a ţese legături, aprobarea dionisiacă a vieţii, minunată şi totodată dureroasă" (p. 248). Astfel, "nesoluţionarea interminabilă a relelor sale" va constitui însuşi "farmecul unei soluţii posibile" (ibidem).

Aşadar, Pascal Bruckner nu îşi propune să ofere soluţii în noua sa carte, ci desfăşoară istoric întreaga problematică şi îi precizează noul context, pentru a constata că, la urma urmei, nu e nimic nou sub soare şi că orice am spune, iubirea - ca subiect al unei dezbateri teoretice - ne va scăpa printre degete, întrucît ea ţine nu de sfera publică, ci de aceea privată, fiind o trăire intimă.

Fiecare va iubi în felul său, potrivit caracterului şi nevoilor sale, în ciuda modelor de moment. E adevărat că sîntem influenţaţi de imaginarul epocii în care trăim (vezi, de pildă, discuţia din capitolul "Seducţia ca tîrg"), însă sufletul omenesc este acelaşi de cînd lumea şi se va confrunta mereu cu aceleaşi temeri, va avea aceleaşi speranţe şi va iubi aşa cum va putea: adică imperfect, aşa cum este fiecare dintre noi.