Rubato: Fotografii de nuntă / Scrisoare de octombrie

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Cu exact două săptămâni înainte să mă căsătoresc, vecinul care locuieşte deasupra mea a uitat apa deschisă la bucătărie. În urma inundaţiei, pe tavan mi-a apărut un desen abstract, de mari dimensiuni, cu o dominantă verde. Tencuiala s-a umflat. Am fost nevoit să zugrăvesc camera. Şi asta când eram mai prins cu pregătirile pentru nuntă. Vecinul cu pocinogul s-a oferit să mă ajute, dar cum era în permanenţă beat, iar eu prea obosit ca să mai fiu atent, a zugrăvit altă cameră. Dormitorul. Inclusiv dulapul din lemn de nuc. Nu mai rămăseseră decât trei zile până la cel mai fericit eveniment din viaţa mea şi apartamentul arăta spectaculos. Am adormit cu coiful de hârtie pe cap şi bidineaua într-o mână. În cealaltă mână am uitat ţigara aprinsă. A căzut, cum era de aşteptat. Covorul a luat foc. Eu am scăpat uşor desfigurat, însă pe vecin l-au dus la spital, unde medicii au clătinat din cap. Nu credeau că mai apucă nunta mea. Cu o zi înainte de căsătorie au venit tata şi mama şi s-au schimbat la faţă când au văzut în ce stare se afla casa. Mama a făcut o scenă. Apoi m-au ajutat, cum s-au priceput, să mut nişte rafturi, reuşind să spargă fereastra de la dormitor.
 
În dimineaţa cu pricina, cu părul zburlit, cearcăne adânci şi o curioasă dorinţă de-a face rău, m-am trezit cu o jumătate de oră mai târziu decât trebuia. Am privit deşteptătorul. Era oprit. M-am calmat, l-am întors până dincolo de refuz, i-a plesnit arcul şi am intrat în sufragerie. Mama îmi aranjase cu grijă costumul de haine pe scaun. Tata, emoţionat, uitându-se mereu la ceas şi îndemnându-mă să mă grăbesc, s-a aşezat, cu toată greutatea. Tata e foarte gras. Scaunul s-a rupt, la fel şi costumul. Mama a-ncercat să coasă ce se mai putea coase, dar pata pe care mi-am făcut-o pe reverul stâng, atunci când mi-a scăpat ceaşca de cafea din mână, n-a mai putut-o scoate. Cei doi prieteni, pe care-i trimisesem să cumpere flori, n-au găsit. Florăriile erau închise, ţigăncile dispăruseră în chip misterios. În cele din urmă au rupt câteva dintr-un părculeţ, nu ştiu cum se numeau, erau galbene, iar unul dintre ei a reuşit să fure două garoafe dintr-un cimitir. Paznicul alerga iute. Când au sosit, plini de sânge, mama se afla din nou pe pragul unei crize, tata plângea că mi-a distrus costumul, iar eu încercam să-l conving pe administratorul blocului că ţipetele pe care le auzea erau de bucurie. L-am convins, a ţipat şi el, dar nu de bucurie şi, după ce-a plecat trântind uşa căreia i-a sărit vizorul, am îndesat cu gesturi dezordonate, sub pat, o bună parte din ziarele cu care acoperisem mobila cu ocazia zugrăvitului. Împreuna cu ele, şi cadoul de nuntă, care s-a spart. Dulapul l-am lăsat aşa cum era. Începea sa se usuce.
 
Întârziasem deja doua ore. Am coborât în stradă şi n-am găsit taxi. Unul dintre prietenii mei a aruncat cu o pietricică într-un taximetru gol care nu voise să oprească. Atunci, şoferul s-a oprit, s-a dat jos şi l-a bătut pe tata. Am prins până la urmă o ocazie, o maşină frumoasă, stil dric, un Mercedes din anii '70 fără parbriz, care a avut pană la întretăierea lui Baba Novac cu Brejnev. Avea din fericire şi roată de rezervă, e drept că mai mică decât celelalte, şi a mers aşa. Prietenii mei s-au suit într-un camion care i-a dus în altă parte. Pe drum ne-am intersectat cu un convoi mortuar ce-a reuşit să ne-o ia înainte şi-am fost astfel nevoiţi să mergem în urma lui înapoi spre casă, ăsta îi era drumul. Orchestra cânta nu ştiu de ce Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea. Am văzut Bucureştiul, precum şi cimitirul de unde proveneau garoafele mele. La cimitir ne-au rugat să ne punem banderole negre.
 
Când am ajuns la Primăria sectorului 3, pe Parfumului, nu s-au deschis portierele din spate, unde stăteau părinţii mei. Eu stăteam în faţă, în mână cu bucheţelul de mireasă ce mirosea urât, şi nu mai doream să cobor. A trebuit, totuşi, deoarece nu se deschidea nici portiera şoferului. După extracţia acestuia, încheiată pe asfalt cu o rană la cap prin înţepare, ne-am opintit amândoi la uşile din spate. Ne-au sărit în ajutor şi alţi oameni care doreau să se căsătorească. Singurul rezultat al eforturilor noastre combinate a fost smulgerea unei clanţe. Mama şi tata s-au văzut siliţi să iasă încălecând scaunele din faţă. Tata n-a putut coborî până n-a dărâmat scaunul mortului. I-am dat şoferului fără să crâcnim aproape-un sfert din preţul iniţial al maşinii şi am intrat în sfârşit în curte. Viitoarea mea soacră mi-a smuls bucheţelul de mireasă şi a vrut să mă plesnească cu el peste faţă. M-am aplecat la timp şi mi s-a descheiat fermoarul de la pantaloni. N-am mai izbutit să-l închid, deşi am încercat s-o fac timp de vreo trei minute, în toaleta primăriei, ajutat de vărul meu care a făcut sport şi e foarte puternic. Forţa nu i-a folosit însă la nimic, pentru că din grabă intrasem la "Femei", de unde-am fost alungaţi cu ţipete, etichetări nedrepte - porci şi homosexuali -, plus lovituri de poşete grele, cu închizători de metal. Un incisiv a zburat pe deasupra capetelor noastre şi a aterizat cu un clipocit într-o cabină goală. Era incisivul meu. Văru-miu a-ncercat să-l recupereze şi s-a ales cu o nouă lovitură, de data asta bine ţintită, ce i-a făcut zob ceasul de mână antişoc. Apoi cineva ne-a zgâriat pe amândoi pe faţă. Am ieşit de-acolo neliniştiţi. Mariana mă aştepta, cuminte, în curte. Era cuminte fiindcă nu mă recunoscuse. Pierdusem ora la care fuseserăm programaţi, aşa c-am intrat ultimii. Mă sâcâia chestia cu fermoarul, cât şi faptul că viitoarea mea soţie nu purta sutien, rochia fiind, în schimb, complet transparentă. Cei ce aşteptau în curte transpiraseră de-atâta privit, şi păreau că doresc acum să-şi unească destinul cu Mariana, pentru totdeauna, sau măcar pentru o vreme. Am rugat-o în şoaptă să-şi pună o batistă pe decolteu, după care, sub un pretext străveziu, m-am ascuns, jenat, printre tufe. Mai ales că mama soacră mă căuta, probabil ca să-mi dea lovitura de graţie.
 
Se făcuse trei fără cinci când ne-a venit şi nouă rândul. Am pătruns înfioraţi în sala de oficiere. Se vorbea pe un ton coborât. Ofiţerul stării civile era deja cherchelit şi zâmbea cu gura până la urechi într-o direcţie unde nu se afla nimeni. Când a sunat ceasul de perete, omul s-a moşmondit ceva timp cu eşarfa tricoloră şi-n cele din urmă şi-a pus-o pe dos. Asistenţa aştepta încordată. A-nceput să-şi spună textul cu o voce piţigăiată, şi la fraza cu "familia din ţara noastră este", s-a oprit. Uitase ce este. A întrebat-o pe secretară, dar nici ea nu şi-a adus aminte. Ca să-şi stimuleze memoria, femeia a muşcat dintr-un pişcot rămas de la o căsătorie precedentă. Nici aşa nu şi-a amintit. În schimb, s-a înecat cu pişcotul. A fost scoasă din sală roşie la faţă şi bătând aerul cu picioarele. În timpul ăsta eu stăteam nemişcat, ascunzându-mi şliţul cu o mână. Naşul ne făcea fotografii color. Când a vrut să schimbe filmul, a constatat ca n-avusese film în aparat. Tata a dat drumul la casetofon, muzica n-a pornit, şi cu toate că i-a ars un pumn, l-a zgâlţâit, l-a scos şi l-a băgat de mai multe ori în priză, nu s-a auzit nimic. Uitase să apese pe play. Abia acasă şi-a adus aminte şi a apăsat, ştergându-şi pe furiş o lacrimă cât şi întreaga casetă, deoarece acţionase simultan şi clapa record. Fusesem însă prevăzător, adusesem şi-un al doilea casetofon, ceva mai uzat, cu motorul turând imprevizibil, dar, oricum, mergea. I-am făcut semn unui unchi al Marianei, care-a pus imediat în funcţiune obiectul, un Philips din primele generaţii. A răsunat vivace Marşul nupţial, cu o viteză considerabil mai mare decât cea prevăzută. Gesturile tuturor s-au acordat cu tempoul şi au devenit febrile. Am făcut doi paşi înainte şi am semnat, emoţionaţi, în registrul stării civile. Mariana a semnat din greşeală cu numele de fată. Când mi-a venit rândul am scăpat stiloul şi socrul meu a călcat pe el. Era un Pelikan. A urmat împărţirea bomboanelor şi a paharelor de şampanie. Ofiţerul a băut două pe nerăsuflate şi-a început să râdă-n hohote. Am făcut în gând socoteala, doi înmulţit cu paisprezece căsătorii, douăzeci şi opt de pahare. Era cui. S-a prăbuşit peste birou, încercând în ultimul moment s-o prindă pe naşă de rochie. Naşa s-a enervat şi, în ciuda vârstei, i-a sfâşiat eşarfa tricoloră dintr-o mişcare. Între timp au apărut altercaţii în privinţa bomboanelor. "Adică de ce-mi dă mie numai una, şi aia fără ciocolată, şi ăleia-n verde, trei?" s-a auzit o voce de soprană. "Zi mersi, că eu nici n-am mai apucat", a răspuns o contraltă. A fost ca un semnal. Au prins imediat să se îmbrâncească şi să arunce cu bomboane unii-n alţii. Pe mine m-a nimerit una drept în ochi. N-aş putea spune cât era de gustoasă, însă era tare. După ce lumea s-a potolit din lipsă de muniţie şi socrul meu mi-a promis un stilou nou, de plastic, am ieşit in curtea din spatele primăriei. Aici am făcut fotografiile oficiale. Ni le-a executat fotograful primăriei, cu un Hasellblat mare, negru, ce deconcerta doar prin faptul că nu scotea fum. Totuşi pocnea. Bătrânii ambelor familii s-au amuzat. Am zâmbit, am stat ţepeni, am îngheţat, era îngrozitor de frig. Fotograful ne-a cerut o suma exorbitantă, cam cât câştigam eu în cinci luni, spunând că ni le dă gata înrămate. Ne-a arătat ramele. Însă, cu toate că era clar un profesionist, una din pozele de grup a ieşit mişcată, fiindcă-n clipa în care a strigat "păsărica" cineva s-a apucat să bată covoarele pe maidanul învecinat şi toată lumea a întors privirea în acea direcţie. Un copil purtând două vârtelniţe de hârtie deasupra capului a trecut tropăind mărunţel prin faţa noastră şi a căzut într-o groapă. L-am scos greu de-acolo, pentru că se prinsese într-o sârmă, murdărindu-ne de var şi, cred, de rahat, din fericire congelat. Copilul, cum s-a văzut afară din groapă, a-nceput să zbiere în vreme ce vârtelniţele i se roteau ameţitor. A apărut mama lui, o femeie distinsă, ce-a pornit să ne înjure de lucruri ireproductibile şi casă de piatră. Ne-am luat la revedere în grabă, din nou pupături, unii s-au ciupit pe furiş, cu ură, amintindu-şi de bomboane şi de altele, şi-am ieşit în stradă să căutăm un taxi. De data asta am avut noroc. Am pus florile şi cadourile în portbagajul maşinii şi, până ne-am mai făcut semne cu mâna, taxiul a plecat fără noi. Aşa c-am luat troleibuzul. După o staţie i-au sărit troleele. Şoferul le-a pus, blestemând din greu, în aproape trei sferturi de ceas. Din păcate n-am mai mers decât două staţii, deoarece o gospodină cu un aer dinamic s-a uitat la rochia Marianei, a scos un sunet sever, şi ne-a somat în numele moralei să coborâm pe loc. Am coborât, dar nu toţi, pentru că soacră-mea a rămas să se lupte cu gospodina. Pe jos, până acasă, prin zăpadă, am făcut numai două ore şi jumătate. În faţa blocului am alunecat pe gheaţă şi mi-am scrântit un deget.
 
Am reuşit să ne adunăm cu toţii în apartament după vreo trei ore, obosiţi şi morţi de foame. Aragazul devenise însă inutilizabil. Gazul fusese oprit. Am mâncat aşadar nişte cârnăciori reci, cu murături portugheze. O mătuşă a făcut indigestie şi-a vomat nebănuit de mulţi cârnăciori, uitând să tragă apa la toaletă. Lucru ce-a dus la provocarea unui acces identic singurei familii din înalta societate pe care reuşiserăm s-o invităm. S-a băut, s-a cântat. Caloriferul sâsâia. Pe la miezul nopţii, cu degetul bandajat şi faţa pământie, m-am dus să mă odihnesc. Nu m-am odihnit, pentru că m-a trezit după câteva minute Mariana. Naşul se îmbătase şi scria porcării pe pereţi. Pereţii mei proaspăt zugrăviţi ! Am scos un urlet fin. Când am intrat în sufragerie hotărât să pun lucrurile la punct, nu mai era nimic de făcut. Se pare că jocul plăcuse tuturor. Le aducea aminte de copilărie. Toţi scriau acum pe pereţi cu carioca, pixuri roşii, verzi, albastre, creioane şi furculiţe. Doar unul dormea dus, înfăşurat în covor.
 
Nu mai spun că am ascultat ore-ntregi, cu volumul la maximum, Recviemul lui Mozart, un obsedat de muzică clasică îl punea mereu de la capăt, păzind picupul cu o privire fioroasă. Iniţial s-au mai găsit unii ce-au încercat să protesteze, să schimbe discul, dar, fiind agresaţi fizic de meloman, au renunţat şi-au dansat în cele din urmă pe Dies Irae.
 
Noaptea nunţii nu a fost cu nimic ieşită din comun. Am dârdăit tot timpul, se făcuseră minus zece grade afară, iar fereastra dormitorului o spărseseră părinţii mei, cum am povestit. Am pus în cadru o folie de celofan, dar s-a rupt, că bătea vântul. Am discutat apoi cu minuţiozitate şi-am decis să încercăm ceva mai acătării, care să ne rămână gravat în minte până la adânci bătrâneţi, însă ne-a fost imposibil să reuşim ca la carte babarishkrata, poziţia aceea amoroasă în care ambii parteneri trebuie să stea în cap, cu ochii închişi, braţele răsucite la spate, coloana flectată în aşa fel încât să-ţi poţi atinge buricul cu vârful nasului şi picioarele împletite-n sus, cu degetele răşchirate. S-ar putea să nu ne fi izbutit figura şi din cauză că rămăseserăm cu paltoanele pe noi. După mai bine de patruzeci de minute în care n-am putut să ne apropiem unul de altul ca soţ şi soţie, Marianei i s-a pus un cârcel, iar eu am înţepenit. Ne-am gândit că poate traduseseră greşit din indiană şi-am adormit cu degetele de la picioare răşchirate. Dimineaţa, foarte devreme, ne-a trezit un vecin care bătea în ţeavă. Am bătut şi noi. Apoi vecinul ars, care-a venit de la spital, aşa aproape carbonizat cum era, ca să ne ureze casă de lemn şi-un incendiu mare. Eram complet degeraţi, astfel încât am găsit urarea destul de inspirată. L-am rugat chiar să ne facă o poză.
 
Şi-acum e frig. N-am să aflu niciodată de ce nu ne îngroapă cu paltoanele pe noi, iarna. Privesc clănţănind din dinţi fotografiile de nuntă, una câte una, şi mă înduioşează culorile şi chipurile expirate, aerul lor de teatralitate accentuat de lumina cvasi-absentă, oarecum interioară. Le completez cu fotograme inexistente, surprinse înainte şi după momentul apăsării pe declanşator, incomodat puţin doar de poziţia mea perfect orizontală şi de faptul că abia-mi pot mişca mâinile. A fost o nuntă frumoasă, dacă mă gândesc bine, greu de uitat, dovada cea mai buna fiind că mă gândesc la ea chiar şi acum, pe întuneric, deşi au trecut atâţia ani. Aici unde sunt am remarcat un fenomen interesant, anume că viermii nu vin din pământ, adică din afară, pentru a te coloniza, este exact invers, se formează-n propriu-ţi trup şi ţâşnesc spre exterior, găurind lemnul. În primele zile îi simţi ca pe nişte minuscule explozii sub piele, şi mâncărimea este intensă. Pe urmă trece, odată cu pielea. În ce mă priveşte, autoliza a început de mult şi, cu toate că nu cred în viaţa de apoi, bănuiesc că Mariana este undeva pe lângă mine, pe-aproape, sau, când va veni, am putea să ne atingem mâinile, cumva, dacă am face un mic efort.
   
În primul rând îmi place cum dormi. Dormi ca şi cum lumea n-ar exista, te întinzi de parcă frunzele şi cerul nu şi-ar schimba în aceeaşi clipă culorile, dormi ca şi cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe oameni dormind, într-un târziu moment de tandreţe sau supremă oboseală, sau poate pentru a nu mai zări cuvântul disperare decât în somn, pe întuneric, orbitoarea veioză aprinsă la sfârşit de săptămână lustruind până la incandescenţă în special această vocabulă, restul rămânând mai mult sau mai puţin în obscuritate, cu părul răsfirat pe nasul meu, mirosind a portocală, pe cearşaf, prin tot patul, până la etajul întâi unde sperie femeia de serviciu, dormi cu o mână ieşind de sub pătură într-un stop cadru al degetelor subţiri, albe şi ameninţate de tăblia imitaţie de mahon a patului, dans subtil şi tragic pândit de toate tăbliile de lemn ale lumii, tresar dureros când îţi văd mâinile, ridate şi fragile ca o dimineaţă de toamnă, când te privesc cum stai cu capul ascuns sub pernă, dormi profund, de parcă ai fi un submarin cu tancurile de aer golite, un pui de focă patinând prin luna ianuarie, un peşte exotic cu aripioarele dorsale date cu lac de culoarea mării, într-un camuflaj perfect, pentru a nu fi observată de pe vaporaşul cel rău de unde se aruncă grenade împotriva oricărui submersibil, fie el şi imaginar, dormi senin - şi asta chiar atunci când încep să mă conving că totul nu-i decât un vis, poate al tău, şi un vecin se apucă să alerge prin apartament -, dormi destinsă sau încruntată, dormi vesel, uneori mai şi zâmbeşti, şi mârâi, cine ştie ce căţei abandonaţi îţi trec pe sub pleoape, şi îi mângâi, şi le vorbeşti, îi scarpini, dormi adânc, ca o paralitică, cu faţa-n jos, respirând neauzit, dormi precum cineva / ceva care nu-i trecut încă în dicţionarul de sinonime, dar tot cade din Ursa Mare în patul meu şi numai cele zece degete de la picioare mă readuc la realitate, nu, nu e vreun înger, nici măcar unul ce-ar putea figura, prin sânii lui patetici, în pomul de Crăciun, şi nici o ipostază inedită a lui Hermes, privit din spate, cu sandale italieneşti, pentru că, totuşi, zece degete nu pot înlocui două aripi, aşa că dormi graţioasă ca o balerină de zăpadă, indiferentă la muzica lumii interpretată la talgere, din nefericire niciun coregraf nu a izbutit să realizeze un spectacol pe această temă, pur şi simplu nu i-a trecut niciunuia prin minte subiectul, o femeie frumoasă care doarme, fără să sforăie, să facă triluri, salturi, ori alte mişcări bruşte care sperie iepurii albi din alte vise, dansând încet în ritmul nopţii şi-atât, muzica ei fiind însăşi tristeţea definitivă a magicului, a blocului din faţă, sau poate că maeştrii de balet s-au simţit intimidaţi de scândurile scenei pe care de regulă nu se-ntâmplă nimic în schimb scârţâie îngrozitor, imitând astfel, în cel mai bun caz, moartea unui personaj neimportant în actul doi, cu acompaniament la percuţie, dormi, se pare, cu totul altfel decât ar face-o un om-mort-de-a-binelea, şi asta cu toate că vei muri, iubita mea, de-adevărat, dormi, în sfârşit, atât de elegant şi de lin, ca un velier înaintând pe un ocean prietenos, cu pescăruşi imperiali la tribord şi balene albastre împingând pupa cu botul, dormi ca un marinar de cart care în loc să strige din rărunchi Pământ! se întoarce pe partea cealaltă surâzând, nici vorbă de pământ, totul e doar apă, nouăzeci şi doi la sută, aşa scrie-n cărţile de navigaţie şi tratatele de anatomie, probabil că întreg universul e la fel, apă, dormi ca un astronaut ce nu zăreşte norii acoperind orizontul, sinilii, cu un aer primejdios, în care ni se vor dizolva într-un sfârşit minţile, pentru că un astfel de om e lipsit de gravitaţie şi dreptul la beatificare, cosmonauţii nu pot ajunge în niciun chip sfinţi, de altfel li-s suficiente căştile de aluminiu, cu antene parabolice, dormi, la urma urmei, ca bunul Dumnezeu, mai prost este c-o faci pe perna mea. Ca să nu mai vorbesc de faptul că uneori îmi bagi degetele în urechi.
 
Şi dacă vei adormi de tot, voi da foc aşternuturilor, apartamentului, blocului şi plopului din faţă, unde şi-au făcut cuib doi guguştiuci şi-o groază de vrăbii pe care le-ai îngrăşat peste măsură tot punându-le pe pervaz farfurii pline cu firimituri de pâine uscată. Iar eu mă voi face vrabie şi voi veni, zburând ca un tâmpit şi fără zgomot, până la tine. În constelaţia Orion, să zicem.