Psihoterapolitica: Vizita

Citiţi prefaţa acestei cărţi.



Personajele:
Naratorul
Jaklin - la început ca Robot Telefonic
Fransuajako
Ghidul Disperat de la Muzeul Exterminării
Poetul
Pantofelnik

Într-o zi, francezul Michel Leleu a ieşit din casă şi a plecat la muzeu.
Acolo a găsit valiza tatălui său, deşi tatăl nu o lăsase acolo.
Ziarele au scris despre această întâmplare neobişnuită.


NARATORUL (fredonează): Şabadabada şabadabada tabada şabadabada şabadabada tababada...
Şabadabada, dacă cineva nu ştie, este în franceză, am fredonat şabadabadaaaa, pentru a vă introduce, a vă ademeni în atmosfera franţuzească. Pentru că, aşa cum în America străzile sunt pavate cu aur, aşa şi la noi, în ţara noastră, există multe poveşti interesante de relatat, simple şi de-ale locului, multe... De exemplu povestea despre o doamnă primar din Barcin, care a venit la primărie cu o sabie de samurai, şi cu sabia asta a ameninţat-o pe doamna viceprimar, sau povestea despre parohul care a vrut să lichideze grădina zoologică din apropiere, pentru că măgarii răgeau şi leii răcneau în timpul slujbei... Sau povestea despre sculptura nud, pe care au luat-o din Gorzów, apoi au aprins lumânări pe un postament gol, căci unora le-a părut totuşi rău după goliciune...Poveşti sunt nenumărate, dar eu totuşi am să vă spun o poveste franţuzească, dar de ce nu una poloneză...? Poate cea străină e mai bună?
Şabadabada şabadabada...
Va fi o poveste despre Fransua Jako şi ca supliment - ha, ha - nu ştiu cum am să mă descurc eu cu asta, această poveste va avea momente serioase, dar unele momente serioase vor fi prezentate într-un mod amuzant, şi probabil voi cânta în momentele cele mai neaşteptate.
Şabada...
Iar acum domnul Jako pleacă de-acasă spre muzeu. Asta îi va schimba viaţa, dar nu ştiu dacă a plecat deja, aşa că am să-i telefonez pentru orice eventualitate. Dacă răspunde, n-am să spun nimic pur şi simplu, iar dacă nu răspunde, asta înseamnă că a plecat.

Începe să formeze numărul şi se opreşte.

Aş vrea să adaug că există şi o poveste despre modul în care aliaţii au bombardat Helgoland. Era o insulă nemţească. Imediat după război aliaţii au hotărât să o scufunde. Au dat foc întregului arsenal, ei şi.... n-au reuşit!

Formează numărul.

Ar mai fi şi o poveste despre o răzbunare, care, din fericire, nu s-a realizat.


Sună telefonul

ROBOTUL TELEFONIC: Aici robotul telefonic al lui Fransua Jako.
El nu este acasă, pentru că a plecat la muzeu fără să ştie pentru ce şi de ce, deşi o voce interioară îi şopteşte că a plecat în căutarea Adevărului. Fransua Jako tânjeşte de multă vreme după Adevăr, tânjeşte ca un copil. Nimeni dintre noi nu ştie, Dragi Prieteni, cât de mult ţine el la acest Adevăr... Ştiu că îi telefonaţi în altă problemă, dar Adevărul, când se ajunge deja la el, este...

Se creează impresia că Robotul Telefonic, pe măsură ce vorbeşte, conştientizează faptul că Fransua Jako nu este acasă, ceea ce îl face să se simtă mai în largul lui.

ROBOTUL TELEFONIC: ... oh, este neted şi cald, catifelat şi rotunjit, miroase a busuioc cu lămâie, "Code" de la Armani şi a castane coapte... Căci este acest Adevăr aşa ca o piersică muşcată, din care picură sucul, iar prima picătură are un gust atât de dulce, încât se pare că în piersică n-ar putea fi mai multă dulceaţă, dar asta nu-i adevărat, de aceea se spune: "a lins puţin din Adevăr"... Fără Adevăr bântuim prin lume ca nişte lilieci cu aparatul de ultrasunete stricat, sau ca somonii care nu ştiu dacă în perioada de reproducere se înoată împotriva curentului sau în sensul curentului...?! Cine a gustat o dată din Adevăr, acela nu mai vrea să trăiască fără el, dar puţini sunt aceia, dramatic de puţini... De aceea să căutăm Adevărul fără contenire, fiecare singur sau împreună, să-l căutăm, înainte de a fi prea târziu, înainte să ne lase ochii, să ne cadă limba şi să atârne fără putere, astfel încât nici să lingem Adevărul nu mai suntem în stare!


NARATORUL: Fransua Jako merge acum foarte încet spre muzeu, la întâlnirea cu Destinul său.
Robotul său Telefonic tocmai ne-a spus ceva important: că el caută Adevărul - şi a adăugat ceva de la el. Acest "ceva" a făcut să-mi sară inima din piept. Să fi întâlnit oare femeia vieţii mele?
ROBOTUL TELEFONIC: Am auzit tot. Trec spre dumneavoastră prin cablu.

Robotul Telefonic trece prin cablu.

ROBOTUL TELEFONIC: Jaklin.
NARATORUL: Jaklin, nu recunosc şi n-am să vă spun asta niciodată, dar m-am cufundat în nemărginirea ochilor dumneavoastră. În stufărişul genelor dumneavoastră zac ca un trup fără viaţă.
JAKLIN: Vă rog să nu vă descompuneţi prea repede. De ce aţi sunat la Fransua Jako?
NARATORUL: Am sunat ca să verific dacă a plecat deja de acasă spre muzeu... Ceea ce mă restituie realităţii. Am auzit că Franţa nu s-a putut lipsi de acest muzeu. De ce?
JAKLIN: Răspunsul o să vă-ntristeze.
NARATORUL: În cazul acesta, vă rog să aşteptaţi.

NARATORUL porneşte Sunetul Trist. Sunetul se aude slab şi dispare.

NARATORUL: Acum, vă rog.


JAKLIN: Răspunsul îl găsim în paginile
Unui cunoscut cotidian
Doamna redactor Isadora de Februar
În ziarul Le Monde citează
Cuvinte demne de a fi citate
Cuvintele Profesorului
Citează şi citează
Îndelung şi exact
Îndelung şi cu plăcere
Îl citează pe profesor
Îl citează şi pe doctor
Doctor, nu profesor, dar îşi scrie deja lucrarea,
se grăbeşte
Ambii demonstrează
Valiza
Îndelung şi exact
Că muzeul trebuie să fie o despăgubire
Guvernul de la Vichy nu şi-a făcut treaba, sau a făcut-o prea bine încât
Acum este jenant
Trenurile franţuzeşti au transportat
Jandarmii francezi au legitimat
Funcţionarii francezi scriau pe hârtie franţuzească nume franţuzeşti cu caractere
franţuzeşti
Numele luau valize şi plecau în necunoscut
Ca şi cum le-ar fi atras lumea,
Doamna redactor
Citează şi citează
un profesor şi un doctor
Îndelung şi cu plăcere
Munca poate fi şi ea o sursă de satisfacţie


FRANSUA: Soţia mea, de care sunt separat, mi-a cerut să plec.
Mi-a telefonat şi mi-a cerut să plec de-acasă. În ciuda separării, suntem în permanenţă în strânsă legătură. Mi-a spus: "Fransua Jako, pleacă de-acasă". Mi-a cerut să plec de-acasă, pentru că sunt la pensie şi ea trage din acest lucru concluzii pripite. Zice "Fransua, citeşte ceva, ocupă-te de ceva, ieşi. Trebuie să-ţi umpli cu ceva viaţa"- Mă gândesc: de ce trebuie? De ce ar trebui să mă ocup de ceva? Să citesc ceva? De exemplu, mi-a dat o carte despre somoni, în care se explică încotro şi de ce înoată ei. Sau o carte despre lilieci.
Ei şi, ce folos aş fi avut, dac-aş fi citit?
Dar soţia mea are o părere diferită în această privinţă. Ea spune că nu am control asupra vieţii mele interioare. Am avut chiar prea destul. De unde şi această separare. Ea ar spune precis altceva, să lăsăm asta.
(merge în tăcere)
Merg, pentru că a spus: "du-te oriunde, la cafenea, în parc, la muzeu". La muzeu! Am spus atunci: "iar începi!". Imediat m-am enervat. Acum, când mi-amamintit de asta. Când mă enervez, nu am aer. Şi trebuie sămă aşez puţin.
(respiră uşor)
Chiar şi la serviciu mi-a spus una, până să mă pensionez, a apărut aşa o antrenoare, psihoantrenoare, şi ea a zis (parodiind): "respiraţia înseamnă viaţă, trebuie să învăţaţi să respiraţi, cu inspiraţia primiţi viaţă, când expiraţi scoateţi din dumneavoastră ceea ce a trecut". I-am spus asta soţiei, i-am spus că psihoantrenoarea aia e nebună de legat, că noi proiectăm case la serviciu, şi nu trebuie să respirăm, iar soţia mea a spus că "nu am control asupra vieţii mele interioare". Absurd. Întotdeauna a trebuit să-i explic romanele poliţiste, ştiam imediat cine ce ascunde. Şi se presupune că eu nu aveam control asupra vieţiimele interioare?


NARATORUL: Fransua merge la un muzeu care, în cinstea exterminării, a fost numit muzeul exterminării.
Este un loc foarte neobişnuit.
Am să explic acest lucru în felul următor,
folosind exemple:
primul exemplu -
într-un muzeu de tablouri pot fi văzute tablouri.
JAKLIN: Iar într-un muzeu de porţelanuri
Ce uşor de ghicit, îngeraşi - bineînţeles de porţelan
lângă serviciul de masă, păstrat ca prin minune dacă avem în vedere fragilitatea neobişnuită.
NARATORUL:Nimeni nu va ghici ce se poate vedea la muzeul exterminării.
Este un muzeu al surprizelor!
JAKLIN: Fiecare va găsi aici ceva pentru sine.
NARATORUL: Pasionaţii de fotografie se vor bucura fără margini:
Atâtea fotografii, atâtea chipuri,
O multitudine de peisaje şi scene de interior,
de scene pulsând de viaţă alături de naturi moarte
un întreg ansamblu ce nu se poate descrie.
JAKLIN: Muzeul surprizelor!
Uimirea îi însoţeşte pe vizitatori.
NARATORUL: Ce nu există aici?
Despre aceasta, imediat, iar acum ghetele, sunt într-o cantitate foarte mare.
JAKLIN: Totuşi proiectanţii de încălţăminte vor fi dezamăgiţi:
un detaliu esenţial pentru ei, cumeste catarama, forma vârfului sau culoarea,
a fost strivit de un munte de alte ghete
muzeul exterminării arată că din ghete se poate înălţa
un munte - din nou o surpriză!
NARATORUL: Alte surprize sunt:
Un vagon autentic, în care se poate intra, copiilor le place asta la nebunie
O bucată de pavaj de pe o stradă din Europa Centrală şi de Est
Jucării: în principal păpuşi şi ursuleţi.
JAKLIN: Nu există dinozauri, săbii de lumină, piraţi.
Este un serviciu de masă, dar mai degrabă de metal.
NARATORUL: Nasturi de la Chełmno. Un telefon din gara Sobibor. O lampă din gara Bełżec.
JAKLIN: Prima stea galbenă.
NARATORUL: Haine vărgate. Valize.
JAKLIN: Filme.
Glasuri.
Desene.
Căzi de baie, mese.
Ce nu există aici?
NARATORUL: Ce nu există aici?
Patroana muzeului, Exterminarea, este asemenea zeului grec Zeus:
Când îşi face apariţia în chip de lebădă sau de ploaie de aur -
Este foarte plăcut.
JAKLIN: Dar când apare în chip de valiză, gheată sau ochelari sfărâmaţi?
NARATORUL: Atunci când apare în chip de valiză, gheată sau ochelari sfărâmaţi
Atunci se poate în siguranţă Trăi Exterminarea,
Care nu există,
În muzeu.


FRANSUA: Atunci i-am spus soţiei mele: "Încetează".
Nu trebuia să vorbesc aşa, dar i-am spus pur şi simplu: "Sofi, încetează. Încetează
să mă îndrepţi. Încetează să mă chinui". I-am spus: "Ai milă de mine".
I-am spus: "Dacă va mai trebui să discut despre asta, eu mor". Aşa mă simţeam.
Asta a fost atunci când Sofi considera că totul se poate rezolva prin discuţie,
totul se poate clarifica.
Aveam trei ani când a murit tatăl meu. Nu mi-l amintesc. M-am dus la mama
şi am întrebat-o: "Cum era tatăl meu?". Eram deja adult.
Sofi mi-a spus: "Eşti mare, poţi să mergi la mama s-o întrebi, ai dreptul acesta". Aşadar aşa am făcut, am zis: "Mamă, spune-mi ceva despre tata". Şi mama a spus: "De ce trebuie să discutăm despre asta?". Şi apoi a ridicat vocea şi a spus: "De ce mă întrebi despre asta?". Apoi a zis: "Imediat mi-am dat seama că ai să mă întrebi despre asta!". Era tot mai furioasă.
I-am spus: "E tatăl meu".
Şi ea: "Care tatăl tău, care tatăl tău, nici nu-l cunoşti, nici nu-ţi aminteşti de el, când a murit erai mic, nu te-a văzut niciodată, nu te-a văzut niciodată, de ce vrei să ştii asta? Nu ţi-a fost bine în viaţă?! N-ai avut tată? N-ai avut tată? Ce vrei să spui?"
I-am spus: "Ai vreo fotografie de-a lui?".
Şi ea: "Asta-i treaba mea, asta-i treaba mea, am avut, dar am făcut-o cadou".
Am rugat-o: "Spune-mi ceva despre tata".
A zis: "Ce-ţi pasă? Rău ţi-a fost? Asta-i treaba mea, nu vreau să mă întorc la asta, nu vreau să discut despre asta, asta mă priveşte pe mine!".
I-am spus: "Este treaba ta, dar el este tatăl meu".
Apoi m-am întors acasă.
Am spus: "Sunt un om în toată firea, Sofi. Nu pot face nimic. Nu mă mai chinui, Sofi. Ea nu vrea să vorbească cu mine. A spus că m-a crescut tatăl vitreg. Că tatăl vitreg mă iubea. Că-i port numele şi că este un nume frumos, franţuzesc". Tatăl meu nu avea aşa un nume.
"Sofi", am mai spus în încheiere, "dacă mai aud încă o dată din gura mamei mele că asta e treaba ei, eu mor. Nu pot să aud asta. Nu pot s-o sufăr pe propria mea mamă. Nu pot să nu-i explic nimic. Are o inimă de piatră. Mă simt ca un câine care cere. Stă în două labe şi cerşeşte, şi într-o clipă băieţii mici îl vor omorî cu o piatră. Mama mea mă va ucide cu o piatră. Nu pot să las să se-ntâmple asta. Trebuie să o iubesc, Sofi. Trebuie să uităm totul".
Au trecut mulţi ani. Mergeam în vacanţă în diverse locuri, priveam clădirile frumoase, îmi place să mă uit la case, asta-i munca mea, îmi place să privesc oraşele, ne opream pe punţile suspinelor, aruncam bănuţi în fântână, ca să ne întoarcem. Până când, odată, am ajuns la un oraş, a cărui atracţie era un zid sfânt. Fiecare putea să atingă zidul şi să-i încredinţeze o rugăminte. Fiecare putea să roage zidul orice. Zidul trimitea scrisorile în cer.
Aceasta este legenda acestui loc.
Sofi a spus: "Poate că o dată ai să crezi, Fransua, să crezi o dată". M-am gândit că pot să cred o dată. Am scris o scrisoare şi am strecurat-o într-o crăpătură a zidului de piatră. Era o scrisoare către tatăl meu, care murise când eram mic şi asta nu e treaba mea. Numele lui era Pantofelnik.
Aşadar am scris scrisoarea aşa:
"Dragă domnule Pantofelnik,
Vă scriu într-o chestiune importantă. Poate n-o să vă sune prea alarmant, dar timpul mă presează. Am o jumătate de inimă, o jumătate de plămân, un ochi. Nu mă simt bine. Am probleme cu respiraţia. Am vederea slabă. Îmi lipseşte un sprijin în viaţă. Ceva îmi stă în gât. Mi se pare că m-am născut cu două picioare, cu doi ochi, cu un plămân întreg şi o inimă sănătoasă. Ştiţi asta? Vă interesează? Unde sunteţi? Vă rog să vă întoarceţi imediat. Să-mi spuneţi toate poveştile de care am fost privat. Vă mai rog să mă racordaţi la conducta prin care se pompează apa din izvorul culturii noastre naţionale. Apropo: cine sunteţi? Ce religie mărturisiţi? Eu pentru orice eventualitate sărbătoresc Ramadanul, merg la slujba din noaptea de Crăciun, meditez în Nepal, postesc de Yom Kippur. Nu ştiu cine sunt, prin urmare toate astea sunt o şarlatanie. Mă tem că cineva mă va denunţa în curând. Vă iubesc, ştiţi asta? Al dumneavoastră fiu devotat, Fransua." Asta a fost o scrisoare foarte ciudată, având în vedere persoana mea. Nu ştiu de ce am scris ceva atât de ciudat. Nu i-am spus niciodată despre asta lui Sofi. Niciodată n-am recunoscut că am încredinţat această scrisoare zidului, ca s-o trimită la cer. Am dat-o pentru c-am crezut.
Bineînţeles, nimic n-a ieşit din asta.
NARATORUL: Sofi tocmai intră în blocul operator.
Fransua ar dori să facă ceva care să-i facă ei plăcere, deşi el însuşi nu credea deloc în asta.
JAKLIN: Încăpăţânată femeie Sofi asta. I-a spus să iasă din casă. N-a vrut ca el să stea pe la uşile blocului operator. I-a spus: du-te. Poate ştia că acum ori niciodată. Poate îşi pusese în balanţă propria-i viaţă?
NARATORUL: Fransua merge la muzeu, la întâlnirea cu Destinul său. Poate că Sofi se gândeşte la ceva concret, sau poate consideră că orice francez ar trebui să meargă la muzeul acesta.


FRANSUA: Mă numesc Fransua Jako.
Aş dori să-mi spuneţi câte ceva despre ceea ce văd.
Aş vrea să mă conduceţi.
GHIDUL: Din păcate, regret, deşi nu foarte mult,
Dar astăzi am hotărât să-mi dau demisia.
N-am să mai vin vreodată pe-aici,
Este ceva de nesuportat.
FRANSUA: Nu ştiu la ce să mă uit.
Fiecare lucru din muzeul exterminării este cu siguranţă important.
GHIDUL: Fiecare lucru din acest muzeu
a fost supus unei conservări laborioase
de pe fiecare a fost înlăturată
murdăria postbelică
adevărata murdărie postbelică
pentru că nu despre ea era vorba
cu grijă a fost lăsată
murdăria cea mai importantă,
murdăria războiului
ea era necesară
ea trebuia să emoţioneze
nu acea murdărie obişnuită de după război
murdăria, în care trăim de la război încoace
avem atâta în fiecare zi
nu ne învaţă nimic
nu ne transmite nici un mesaj
şi deodată cineva spune
că toţi se pot supune reflecţiei
asupra esenţei răului
dar cu o condiţie:
ca pe lucrurile din acest muzeu
să se afle o parte din murdăria lor
şi spune asta printre lacrimi
pentru că a văzut o bucată de istorie adevărată
noroi de la Auschwitz
iar eu mă întreb
cum vede el diferenţa
dintre murdărie?
Poate-mi spuneţi dumneavoastră?
FRANSUA: Scuzaţi-mă, doamnă, sunteţi ghid aici?
GHIDUL: Mai sunt doar astăzi.
Ultima zi.
Este insuportabil.