Precaritatea merge tot mai mult mînă în mînă - ca umbră însă - cu libertăţile şi cu liberalismul (neo- sau nu). Precari / precare nu mai sînt în primul rînd indivizii / societăţile dependente, dialectica aceasta este pe cale de a se rupe sau, cel puţin, de a cădea în desuetudine, ci mai degrabă tocmai cele "independente", "autonome" şi "suverane". În modernitate, modul relaţional-sociopoietic al puterii face ca dependenţa şi chiar servitudinea să lege şi să asigure. "Independentul", însă, iese acum din lume, devine inutil, e neeconomic. Tinde spre zero. E neoprecar: variabilă liberă.
Precaritatea este expunere şi nesiguranţă. Puterea şantajează viul cu el însuşi, asigură, leagă pentru a putea să utilizeze, obţinînd, politic, supunerea şi, economic, beneficiile. Azi însă, precaritatea se confundă tot mai mult cu inutilitatea.
Devine pe zi ce trece mai limpede că pentru a face lume nu e nevoie de toată lumea. Dacă nu ai, prin locul de baştină, resurse (care deci sînt doar întîmplător "ale tale") sau dacă nu eşti tu însuţi o posibilă (conform planului strategic) resursă, rămîi, astăzi, "liber" şi "neatîrnat": eşti neinteresant, nerelevant, nestrategic, şi rămîi neinclus în sistemul mondialităţii, pe "agenda de lucru" şi în "planul de acţiune" al puterii.
Se impune, însă, să privim punctual şi să individualizăm (pluralizăm) nivelurile, punctele de precaritate, deşi există, fireşte, tendinţe de polarizare şi de masificare a precarităţii / lipsei de precaritate. Aceasta se măsoară după negativitatea gradului de funcţionalizare şi de includere în sistem. Poţi, de pildă, să fii perfect inutil - deci precar - într-o societate utilă, totuşi, din anumite puncte de vedere, în cadrul "global". Precaritatea, cum spuneam, nu e uniformă, circulă între niveluri, devenind mult mai greu reperabilă ca în trecut. Există dependenţe multimediate şi, deci, precarităţi mai greu evidente, dar consistente. Tot aşa cum precaritatea poate fi definită şi ca unidependenţă, ca imposibilitate de pluridependenţă sau de "atîrnare" alternativă. Etc.
În căutarea exploatării
Să ne oprim însă o clipă asupra relaţiei actuale dintre precaritate şi libertate.
Modernitatea a fost (este, acolo unde continuă să acţioneze) cinică. Postmodernitatea, în schimb, e ironică. Ironic vorbind, precaritatea poate fi definită ca libertate-sub sau, mai exact, ca extra-libertate: cădere sub şi în afara intereselor şi a nivelului strategic de acţiune al puterii.
Ar trebui, poate, să pozitivăm descrierile (implicit negative, critice) ale lui Foucault, şi să privim ca bună - căci pentru atîţia, azi, dezirabilă - puterea care, măcar, cel puţin, exploatează, adică foloseşte şi, pentru asta, include şi "protejează", ţinînd laolaltă fie şi pentru a segrega.
Omul mai este exploatat astăzi, dar exploatarea lui economică - asupra căreia continuă să se concentreze discursurile, fie şi "imanentiste", fie şi "multitudinare", de stînga - nu mai este cea economic decisivă, operaţională, revoluţionară pentru regimul puterii. Omul continuă, desigur, să fie exploatat, dar într-un mod, cum spuneam, dezlegat, neinclusiv, a-social, împingîndu-i-se, dacă ţinem cu tot dinadinsul să folosim acest termen, alienarea, adică detaşarea şi "analizarea" de sine a omului, spre o nouă limită.
Omul nu mai este interesant pentru putere în sine şi ca atare, primordial ca forţă de muncă, ci, tot mai mult, doar ca resursă naturală, la fel ca bogăţiile subsolului, în stare brută, pre-sintetică (muncă simplu, imediat, rapid, minimal calificabilă, de exemplu), şi mai curînd pentru viaţa "din el", din perspectiva, extrem de pragmatică, a unei ştiinţe tot mai tehnologizate (ca mijloace şi ca ţel). Din acest punct de vedere, prognoza "antiumanistă" a lui Foucault (de la sfîrşitul cărţii Cuvintele şi lucrurile) ar trebui luată pe deplin în serios, căci pare a se fi împlinit: omul nu mai este interesant şi important strategic ca formaţiune conceptuală. Sîntem pe de-o parte hidrocarburi (eventual gene), situîndu-ne în zona de "rest al lumii", în afara ei, în neoprecaritate, şi, pe de altă parte, relee în "aparat" (V. Flusser), în mecanismul lumii mondializate. 0 / 1, 0 / 1, 0 / 1, 00000 etc. / 1.
Exploatarea se "pozitivează" azi muzeal, patrimonial, retrospectiv, prin deplasarea precarităţii în altă formă: inutilitatea omului la toate nivelurile (pertinente, importante). Aceasta e neo-"dependenţa", adică precaritatea actuală avansată: indivizii, categoriile sociale şi populaţiile "de prisos" (ar fi instructivă, din acest punct de vedere, o reîntoarcere la marele roman "imperial" rus, cu condiţia de a răsturna metafizica eroizantă de acolo) au devenit rezervaţii, parcuri naturale de umanitate neinteresante din nici un punct de vedere, nici măcar ca "resurse umane" - sînt inexploatabile.
Se vorbeşte azi, de asemenea, tot mai insistent - şi cu speranţe profetice -, despre noua rezistenţă la "imperiu" a "mulţimilor" (aluzie la Michael Hardt, Antonio Negri, Empire, 2000, şi Multitudes: War and Democracy in the Age of Empire, 2004), caracterizată nu atît, ca în trecut, prin înfruntare, ciocnire, conflict, cît mai ales prin diferend, "linii de fugă" şi de divergenţă postdeleuziene, dezerţie şi nomadism "alter-mondializat". Eu, unul, nu m-aş grăbi însă să citesc aceste fenomene - certe, reale, masive chiar, din moment ce au reuşit să atragă inclusiv atenţia mediilor "mainstream", cum le numeşte Chomsky - neapărat într-un sens pozitiv, dătător de speranţă. Căci copiii aceştia liberi, rămaşi ai nimănui (puterea a dezertat prima!), chiar dacă se "deteritorializează" cînd umil, cînd carnavalesc, se deplasează şi migrează periculos, expunîndu-se la maximum, tocmai pentru a intra, cerşind, în relaţii "clasice" de putere (citeşte: de dependenţă şi exploatare). În mod "suveran", adică deliberat, nomazii "civilizaţi", "nordici", ai vremurilor actuale caută exploatarea, intrarea în fiinţă, evadează din neantul social şi "geostrategic", vor să intre în raza "ochiului puterii" şi să fie întrupaţi măcar ca "forţă de muncă". Or, tocmai aceasta mi se pare a fi neoprecaritatea.
Din punct de vedere demografic şi teritorial, lumea, "mondializîndu-se", devine mult mai mică: strict funcţională. Cum spuneam, nu e nevoie chiar de toţi. Şi tocmai inutilii, rămaşi suveran neexploataţi, "parte blestemată" ce trebuie sacrificată, se înmulţesc cel mai mult, "dau viaţă" cel mai frenetic, sperînd să cîntărească ceva tocmai prin cantitatea de "viaţă nudă", neintegrată. Pentru putere în stadiul ei detaşat-mondializat, factorul demografic nu mai e, însă, operant. Viaţa, în sfîrşit, poate prolifera biblic, dar în afara lumii, nu ea face, azi, lumea: lumea e în altă parte, s-a concentrat. Chiar şi "delocalizat" şi "virtualizat", sistemul economico-politic mondial e restrîns, tinde, electronico-nucleic, spre 1. "Globalizîndu-se", economia mondială devine cu atît mai funcţional-restrictivă. Ea nu trece însă, Doamne fereşte, spre o economie "generală" a abundenţei (din punctul de vedere al aceluiaşi Bataille), ci produce şi mai avansat penurie (fie şi "doar" - mai ales - la nivelul imaginarului), trebuind, deci, să precarizeze cu atît mai intensificat, generalizînd tocmai economismul "îngust" şi "restrîns". Pe lîngă morţi şi nenăscuţi, se cuvine să luăm astăzi în calculele noastre mai mult de imprecatori decît de suplicanţi, şi milioanele - poate chiar miliardele - de inutili. "Principiul de responsabilitate" ar trebui să-i aibă şi pe ei în vedere. Neoprecarii sînt nenăscuţii-vii, care nu mai constituie, azi, ţinte, medii de cultură şi suporturi ale puterii, indiferent de magnitudinea şi de nivelul fenomenului.
(va urma)