Inutilul sau prolegomene la artele precarităţii (4)

Suplicaţia de aservire
 
Dintr-un punct de vedere (iarăşi) foucaldian, ar trebui, poate, să ne bucurăm: există, în sfîrşit, indivizi, categorii, populaţii şi chiar părţi ale lumii lăsate în "infamia" lor nemediatică, neinteresante pentru putere şi necapitalizabile ca putere. Şi care - ironie a postmodernităţii - aleg singuri(e) să îşi părăsească neantul paradisiac, teritoriile care nu mai interesează, uneori nici măcar din punct de vedere turistic, "lumea", pentru a porni în căutarea sănătoasei exploatări şi a unei puteri care să-i închidă la loc, din nou, fie şi cu titlu de marginali, periferici, excluşi. Neoprecarii, inutilii lumii mondializate actuale, reclamă mut şi cer reinstaurarea vechii precarităţi recunoscute, eventual, legal şi, mai ales, făcătoare de societate. Semnează în alb contractul-petiţie de aservire. Dar "lumea" nu-i vrea, nu mai are nevoie de ei.
 
Putem vorbi aici de existenţa unei situaţii obiective, dar neritualizate, de sacrificiu: sacrificiu fără sacrificare, genocid "rece" adăugîndu-se celor interesate, "fierbinţi". Neoprecarii - pentru care, dat fiind că situaţia lor s-a delegalizat, a fost decăzută din drept, nu mai există nici precatori (dreptul internaţional, pus actualmente în defensivă, este foarte departe de a-i inventa ca subiecţi de drept) şi nici, cu infime excepţii, imprecatori - neoprecarii, aşadar, sînt un fel de ante-zombi, dat fiind că s-au născut doar pe lume, nu şi la lume, fapt indiferent şi perfect irelevant. Etnii ("naţionalizate" teritorial) pe care doar aviditatea modern-imperială le-a colonizat prosteşte, dar pe care înţelepciunea postmodernă, "raţiunea de stat" mondial le ignoră suveran, lăsîndu-le pradă propriei libertăţi, dezlegîndu-le: acestea sînt cele care, azi, forţează "fundamentalist" intrarea în lume, care, însă, nu le prea reuşeşte.
 
"Suveranitatea" ironic concedată şi neaservirea - pe care am putea-o numi postexploatare - reprezintă blestemul ironic al lumii postmoderne actuale.
 
Precarităţiifundamentale, de bază, a omului, declinată istoric, i se adaugă - nu-i ia locul! -, azi, precarizarea ca (non)politică. Dacă în Evul Mediu existau drepturi acordate precar, dar în sens pozitiv, achizitiv, de către puterea suverană, astăzi precarizarea ca scoatere din lume, ca neparticipare la sistemul lumii, coboară ştacheta spre dreptul la viaţă, conform noului dualism care detaşează fiinţa umană de viaţa "pur şi simplu", ca instanţă analizabilă şi utilizabilă separat.
 
Sfîrşit al omului, triumf al vieţii!
 
"Inutil să ne răzvrătim?"
 
"Inutil să ne răzvrătim?", se întreba Michel Foucault cu mai bine de treizeci de ani în urmă ("Inutile de se soulever?", Le Monde, 11-12 mai 1979; republicat in M. Foucault, Dits et Écrits, Paris, Gallimard, 1994, vol. III, pp. 790-794.). Niciodată! Dacă puterea modernă are întotdeauna nevoie să individualizeze şi să subiectiveze umanul pentru a putea să domine, pentru a se înzestra cu mecanisme şi viaţă proprie, niciodată nu este inutil să ne răzvrătim, să ne răsculăm, nu este niciodată inutil să facem, tocmai, jocul puterii relansînd jocul, păstrîndu-l în permanenţă deschis, interzicîndu-i puterii propria sa pretenţie autodistructivă la absolut şi re-"negociind-o" la bază, în jos.
 
Dar în lumea actuală, aceea a unei inutilităţi crescînde a omului, mai este oare la fel de util să ne răzvrătim, să ne răsculăm, jocurile din nou (auto-)revoluţionare ale puterii mai continuă ele oare să se relanseze prin refuzul opus puterii care tinde să devină "absolut absolută", în momentul cînd puterea însăşi se retrage din joc şi cînd pe zi ce trece tot mai mulţi devenim inutili pentru constituirea puterii? (Aici, discuţia ar trebui relansată din perspectiva a ceea ce Hardt & Negri numesc "puterea constituantă"; cf. Antonio Negri, Il potere costituente. Saggi sulle alternative del moderno, Sugar Co. Edizioni, 1992; Le pouvoir constituant. Essai sur les alternatives de la modernité, tr. Étienne Balibar & François Matheron, Paris, Presses Universitaires de France, 1997.)
 
Tocmai acestă frămîntare, această dereglare instituţionalizată mi se pare a fi manifestată, de pildă, de ceea ce numim "terorismul internaţional" actual: pierderea nu doar de subiectivitate, ci restrîngerea drastică a însuşi cîmpului mondial de subiectivare, lăsarea în afară a pretendenţilor la propria lor subiectivitate. Suplicaţia de subiectivare terorizează lumea de azi, şi ea apare şi acţionează inevitabil fără faţă, "anonim", sub mască. Devenit inutil, căzut în afara "lumii", subiectul nu mai are faţă, el forţează azi actualitatea generală, unanimă,
 
Cerînd de fapt, în felul acesta, respectarea propriei lui actualizări, care îi este nu numai şi nu tocmai refuzată, dar care nu mai contează. Chiar dacă se împotmolesc, tragic şi cinic, în jocul gol al puterii (adio teroristului dandy, occidental, "şaişoptist"!), sub cagula uniform neagră a teroriştilor, sub lipsa lor de faţă se poate citi şi un apel către zeul (nordic, occidental) al puterii, o chemare ca acesta să se actualizeze pe faţă, la vedere, fie şi în tranşee: nişte captivi ai puterii care le întoarce spatele iau ostatici: un apel - cel puţin, eu aşa vreau să cred - la (re-)subiectivarea conflictului politic, devenit "teletehnologic". Sub masca sa (care nu este cu adevărat o mască şi care nu este niciodată luată în serios), teroristul pune, înfiorător, problema identităţii: "Cine?" - "Cine ucide". Nu: "Cine vorbeşte?", ci cine tace.
 
În epoca modernă, împărţeam privilegiul de a ocupa, ca subiecţi egal supuşi, dacă nu turnul central al utopiei panoptice, cel puţin polul opus acestuia, inelul circular al dispozitivului vizibilităţii sociale şi crato-poietice "clare şi distincte", formînd o adevărată "bulă" a puterii şi împreună cu puterea. În clipa de faţă, însă, mi se pare că am trecut în non-teritoriul de importanţă strict-tehno-metafizică pe care Bentham (cf. Jeremy Bentham, Le Panoptique, précedé de L'Oeil du Pouvoir, entretien avec Michel Foucault, postface de Michelle Perrot, Paris, Belfond, 1977.) îl numea "spaţiu gol", "gol intermediar", "vid anular" sau "dead part" a edificiului social mondializat. Pînă ieri mai eram încă actori, chiar ca simple rotiţe, ai puterii. Astăzi, am devenit mai curînd mediul vitros de trecere şi de propagare a luminii, orbitoare-orbite, a Cunoaşterii Absolute, a autocunoaşterii fulgerătoare a Spiritului Capitalist Absolut, o masă compactă şi densă de invizibilitate transparentă, de transvizibilitate (despre conceptul meu de transvizibilitate, în special în legătură cu arta contemporană şi cu media, vezi secţiunile intitulate "Omul transvizibil" din volumele Eu(l) Artistul. Viaţa după supravieţuire (cod de bare pentru viitorul monstruos al artei), Bucureşti, Cartea Românească, 2008, şi Telepitecapitalism. Evul Media 2005-2009, Cluj, Idea, 2009). Un strat viu, inteligent şi omniprezent, de non-subiecţi electrificaţi, scurtcircuitaţi în permanenţă. Inutilii Marii Opere capitalist-alchimice, a transformării întregului univers în Aur.
 
Am fost cu toţii eliberaţi de către putere. Acum, a venit timpul să ne inventăm altfel decît prin recursul la şiretlicurile trecutului. Să ne răzbunăm de această eliberare printr-o adevărată libertate, ca şi cum nimeni nu ne-ar mai pîndi: globul ocular, ochiul puterii este acum lumea însăşi, rotindu-se în jurul ei înseşi, pe loc. Am devenit vizibilitatea şi chiar condiţia de vizibilitate şi de enunţabilitate a lucrurilor. Nu, ca în trecut, spectatori sau actori, cum încă ne mai place să credem, ci, mult mai modest, teatre, focare, foaiere ale lumii.